Gherghinele

Este noaptea Anului Nou.  Navigăm pe fluviu şi e plin de sloiuri care plutesc de colo-colo purtate de curent. Ziua este cald, se topesc, dar în fiecare dimineaţă suntem prizonieri în mijlocul gheţii. A fost forfotă pînă acum cîteva minute. La miezul nopţii este petrecere. În bucătărie se găteşte mîncare chinezească. Mi s-au lipit ochii de o masă plină cu resturi de peşte.  Mirosul, sîngele, tangajul de pînă acum cîteva clipe îmi întorc stomacul pe dos. Într-un salon, cîţiva bărbaţi discută. În altul sunt femei, vesele, dezinvolte, îşi admiră toaletele şi machiajul.

În cabina mea- un dar de la căpitan. O maşinărie de povestit. Are formă de prismă, cu înălţimea de 30 de centimetri. Cele două baze sunt legate printr-un ax care se termină în ambele capete cu o cruce de lemn de bambus. Fiecare latură a crucii desfăşoară, spre opusa ei de la bază- o fîşie lungă, egală cu înălţimea- din mătase pictată. Fîşiile au forma hexagonală. Sunt în total 8, ori 4, adică 32 de fîşii de mătase.  Axul are patru nişe de unde ies, atunci cînd se atinge una din fîşiile de pînză, patru plăcuţe de bambus subţiri. Pe fiecare fîşie este scrisă o poveste, în limba ţării de origine. Din axul cilindric, plăcuţa de bambus scoate la iveală un povestitor care o  spune. Povestitorul este pictat în diverse poziţii, în picioare, declamînd, şezînd întins...Fîşiile de mătase sunt colorate mai ales în alb şi roşu.

A fost odată, într-o ţară îndepărtată, înconjurată de apă, un prinţ. Prinţul era iubit de popor. Cîteodată chema la curte ţăranii sau muncitorii şi le dădea de băut. Aceştia se înveseleau sau se întristau şi îi povesteau prinţului întîmplările din vieţile lor.

-          În partea de nord a castelului, lîngă păduricea de gherghine este un şanţ foarte adînc, spuse tăietorul de lemne. Acolo locuieşte de sute de ani un balaur. Este lung de peste 10 metri şi mănîncă oameni. Unii au încercat să treacă de pe un deal pe altul traversînd şanţul şi nu s-au mai întors. Noi le spunem copiilor să nu meargă pe acolo. Gherghinele sunt leacuri bune pentru multe boli, iar dincolo de rîpă este plin dealul cu copăcei, dar e periculos.

Ceilalţi confirmară.

Într-o dimineaţă, prinţul se hotărî să urce dealul cu plante medicinale, traversînd rîpa. Şanţul, acoperit cu crengi ale copacilor crescuţi de o parte şi alta a dealului, s-a transformat cu trecerea anilor, deceniilor şi secolelor chiar, într-un tunel prin care străbat din loc în loc firişoare de lumină.  Pămîntul în tunel este moale, pesemne că de undeva vine un pîrîu care se lărgeşte sau seacă în funcţie de ploi.

Este linişte, doar plescăitul paşilor prin noroiul care se înmoaie din ce în ce mai mult, apoi un foşnet foarte aproape de urechea dreaptă şi umbre negre, ca un cortegiu funerar. Cîţiva lilieci zboară jos, neobişnuiţi cu vreo prezenţă. Prinţul trage aer în piept, face un salt pe o rădăcină ieşită din pămînt şi în timp ce stă în echilibru în mijlocul apei, care este din ce în ce mai rece, îşi aminteşte că are la el o lanternă. S-o aprindă sau nu? Rupe o creangă din copacul de lîngă el şi verifică adîncimea apei.  Încă se poate merge, e mai jos de genunchi. Undeva, spre stînga se aude un zgomot. Probabil o rozătoare. Printre crengile tavanului trece din ce în ce mai multă lumină. Este aproape de ieşire. Unul din servitori taie crenguţele încîlcite şi-i  face loc să iasă.

Îl prinde de mînă şi-l scoate din fluviu. Prinţului, care e ud leoarcă îi vine să rîdă. În faţă se întinde însorit si plin de copăcei, dealul eliberat.  

-          Gherghinele sunt plante medicinale de forma sferică, de culoare roşie, cu un miez făinos şi dulce. Se prepară din ele diverse ceaiuri, dar şi vin. Însă au un gust bun şi dacă sunt mîncate crude.

Prinţul gustă cîteva. Nu sunt rele. Pe celălalt deal, curtenii îl ceartă pe prinţ că s-a aventurat dincolo de rîpă. Prinţul le face semn din mînă să vină după el.

Curtenii au venit într-adevăr, dar cu topoare şi drujbe, au smuls arborii din rădăcini si au desfiinţat tunelul. Dar de acum povestea capătă un iz istoric şi nu-l mai interesează pe prinţ, ci pe domnii din salonul de pe vapor, funcţionari în administraţia palatului.  

Ies din cabina mea. Lîngă uşă, răsfirate, trei pălării luminoase de regina nopţii. Afară, cerul e plin de artificii.

“Cu fusta ei de chiparoase”

Prima apariţie publică a lui Orlando după ce, într-o dimineaţă s-a trezit femeie. 

Cu Frederic în bucătărie

Noapte neagră, aproape mov din cauza vîntului şi norilor care acoperă din cînd în cînd luna. Frederic se grăbeşte. Şi mie mi-e foame, dar satul e necunoscut şi pe uliţi nici un om. Încerc să desluşesc ceva. Trecem aproape de garduri şi ne latră cîinii. Întîi unul, apoi altul, în scurt timp un urlet lung, întrerupt de respiraţii. Cîinii sunt în curţi, nu ne este frică de ei. Nici un om nu iese la poartă să vadă cine i-a stîrnit. Mă binedispune lătratul. Mult timp nu am auzit cîini.

Ajungem. Frederic scoate o cheie dintr-un cîrlig de lîngă stîlpul porţii şi deschide. Casa este mică, departe, în capătul curţii şi are ferestrele luminate. Batem. Iese o femeie înaltă, cu părul prins în coc şi cu un şorţ cu volane negre. Îşi dezleagă şorţul cînd îl vede pe Frederic.

-          Stăm la masă, spune Frederic. Şi grăbeşte-te.

Femeia mă prinde de umeri, e mai înaltă decît mine, cred că vrea să mă îmbrăţişeze, dar îmi aranjează doar gulerul bluzei şi mă conduce într-o parte a bucătăriei. Îmi ia haina. În bucătărie e cald şi vesel, pe masă e o vază cu flori de toamnă. Femeia începe să mestece cu lingura într-o oală încet. Ridică lingura şi lasă să se scurgă din ea lichidul colorat înapoi. Nu îmi mai este foame. Nu mai am chef să mănînc. Frederic o priveşte indiferent. Ne ridicăm şi plecăm. Ieşim din curte, închide poarta şi pune cheia înapoi lîngă stîlp.  Pe uliţă e linişte. Luna, aurie ca o plăcintă rumenită ne luminează drumul pînă la primul han. 

epistolă florii soarelui

Ţiuie crengile nucilor încărcate cu grauri

Sub aripi cu lanuri cuminţi

Ca vîntul, ca norul, ca visul

Porumbiţa aurie fulguieşte

Stele mioape închid fereastra verii în nas

Prin sufletul meu se plimbă în linişte doi moi 

urşi polari

William Holman Hunt- Iisus în templu

Se repetă septembrie

Se repetă septembrie

Din stejari cad ghindele ca ouă pierdute din cuib

Nestatornicii nori îşi varsă oful peste efemerele frunze

Unde esti tu primăvara mea

Cu brazii tăi

Cu pinii tăi

Unde-ţi sunt cocorii

înzecitelor întoarceri

Scaunul

Bilo se pregătea să vină la consiliu. Să ştiţi că Bilo este un personaj important pentru tîrgul său, deşi nici numele şi nici apariţiile sale publice rare nu par să confirme. De fapt, el este important datorită unui secret pe care vi-l dezvălui ca să-l transform în personajul principal al acestei săptămîni. Ori de cîte ori intra într-o încăpere, Bilo era invitat să se aşeze pe un scaun. Din acel moment, toate persoanele dinăuntru stăteau cu sufletul la gură urmărind reacţia lui. Nu întotdeauna el se aşeza pe scaunul care îi fusese oferit. Uneori alegea un alt scaun aiurea, alteori ieşea din sală şi venea cu scaunul portarului sau al secretarei sau pur şi simplu ridica pe cineva în picioare şi îi lua scaunul. Nimeni nu se supăra pe Bilo. În instituţiile unde Bilo era invitat, se zvonea că, dacă te aşezi pe scaunul pe care a stat el, vei avea un an norocos, care îţi va aduce nişte onoruri, onorarii şi funcţii. Bilo nu vorbea niciodată despre asta, nu încuraja apropourile. Pentru un străin, tot ce se întîmpla în jurul lui Bilo ar fi părut ciudat, stupid sau chiar jignitor, dar pentru oamenii care îl cunoscuseră şi luaseră parte în aceeaşi încăpere cu el la un consiliu, nu era nimic neînregulă. Cînd se termina consiliul şi Bilo se ridica să plece, toţi ţîşneau de pe scaunele lor şi veneau în jurul scaunului unde începea o adevărată luptă. Încercau să se stăpînească pînă cînd eroul ieşea dn încăpere, dar cu greu reuşeau. Fiecare punea cîte o mînă, un deget, cotul, îşi atingea o coapsă sau şoldul de scaun, pregătit să se aşeze întîiul, se împingeau şi se călcau. La consiliul de astăzi, participanţii s-au aşezat cîte doi pe scaun lăsînd multe scaune  libere în aşteptarea lui Bilo. 
Şefii vedeau în atitudinea lui Bilo semne că ar trebui să practice un management japonez şi să-l abandoneze pe cel european, subalternii- semne ale victoriei luptei sindicale,  responsabilii cu finaţele semne ale vizitei fiscului. In sfîrşit, Bilo îşi şterse ochelarii de cîteva fire de praf şi apăsă pe clanţă. 

reverie de toamnă

Aerul este mătăsos şi soarele blînd. Nu mai ştiu dacă e zi sau noapte.

Pe culoarul lung şi întunecos dintre cabine am văzut o dîră de lumină. Venea de jos,  dinspre podea. În bibliotecă sunt cîteva porţelanuri şi printre ele o frumoasă curtezană cu degete albe şi delicate. Pe arătător îi poposeşte un fluture. Căpitanul, la un birou cu o carafă de vin în faţă şi privirea aţintită asupra femeii de zăpadă. Am plecat singură pe punte. Vîntul adie uşor, marea este limpede. În ea murmură pîraiele vesel. Mi-am amintit că în bibliotecă nu era aprinsă nici o lumină. Picioarele lui luminau.

Miji

Într-o dimineaţă căpitanul a venit în cabina mea. De obicei ne întîlnim în restaurant sau pe punte, aşa că am fost surprinsă puţin. A scos din sîn o hartă făcută sul şi a desfăşurat-o pe noptieră. Mi-a arătat o insulă în mijlocul oceanului, o insulă în formă de ureche, apoi mi-a făcut semn să mă îmbrac repede. Marinarii pregătiseră barca cu motor. Am plecat în trombă. Vaporul în spatele nostru se vedea din ce în ce mai mic. În cele din urmă s-a transformat în doar două forme geometrice simple, ca într-un desen de copii. Depărtarea de vapor mi-a accentuat un pic senzaţia de vulnerabilitate, dar căpitanul, ca de obicei a ştiut şi m-a chemat aproape, mi-a explicat cum funcţionează bordul şalupei.
- Totul este computerizat, e simplu, poţi să faci o beţie în mijlocul oceanului şi apoi să dormi dus, barca nu se opreşte, iar noi suntem oricum aproape de insulă. Numai dacă începe o furtună trebuie să fii atentă.
Am oprit într-un golf mic, cu mici ambarcaţiuni de vacanţă şi cîteva bărci de pescuit.
Căpitanul trebuia să dicute afaceri şi m-a lăsat să-l aştept cîteva ore. Am plecat să vizitez insula, era mică, în două ore se făcea un tur complet. Cîteva hoteluri, cafenele, un mic cartier de locuinţe cochete, cu două etaje, cîteva străduţe cu case acoperite de iederă. Particularitatea insulei erau pîrîurile care curgeau paralel cu străzile, traversau unele din grădini şi din loc în loc se strîngeau în mici ochiuri de apă în care erau amenajate fîntîni arteziene. Localnicii erau puţini, îmbrăcaţi mai subţire decît turiştii. Pe insulă vremea se schimba uneori brusc. Acum soarele ardea puternic. Îmi venea să intru şi eu într-o fîntînă din asta arteziană şi să mă bălăcesc cum făceau copiii de ţigani în oraşul meu. M-am aşezat pe o bancă în plin soare. Dintr-o casă a ieşit o fată tînără. Pîrîul din faţa porţii se lărgise şi era greu de traversat cu pasul. Nu mă pricepeam cum s-o ajut altfel decît luînd-o în braţe.
S-a aşezat apoi pe bancă lîngă mine şi a început să scruteze cerul.
-Astăzi o să fie furtună, mi-a spus, trebuie să te îmbraci mai gros şi să te grăbeşti spre casă.
Eu nu simţeam nimic, aerul era încremenit şi cîte o frunză cădea de plictiseală din copacul de lîngă noi ocolindu-ne ca un zîmbet superior în colţul gurii. Vocea fetei era uşor cîntată, m-am gîndit la ea ca la un fel de poezie
Vocea ei urcă şi coboară coline,
zaboveşte în beciuri şi mansarde
cîteodată se opreşte pe o silabă ca un albatros pe ţărm
întinde mîna, mîna ei de voce pe spice, pe struguri, pe un creştet de copil
Tăceam amîndouă, dar tăcerea mea era mai obositoare.
Mi se părea că dacă nu îi spun nimic, o să ne dizolvăm amîndouă în pîrîiaşul de pe stradă şi municipalitatea o să facă pe locul nostru o fîntînă arteziană.
Ca să împiedic aşa o catastrofă, am plecat repede în port.
Căpitanul mă aştepta puţin nemulţumit. Norii se răsfiraseră pe cer ca o pînză lungă de voal. Am plecat încet spre vapor. Într-adevăr, a fost furtună, dar am ajuns cu bine. Acum este noapte. Toate pisicile de mare sunt negre acum. Pînă şi luna e neagră.

Fly Me To The Moon- Sarah Vaughan

Pastorală

În pădurea adîncă de o sută de acri
E o linişte încît toţi copacii stau smirnă.
Asta îmi aminteşte de noi doi:
vîntul cîntînd din flaut,
foşnetul animalelor speriate de alte animale
peste şesuri trec turmele
clinchetul mieilor
ca un tînăr păstor sprijinit în toiag
vîntul adună fluturii şi-i asortează cu florile de cîmp, albastru lîngă albastru, galben lîngă galben
muntele se topeşte şi el
în puhoiul rîului
se adapă vitele şi cîinii fugari
peste şesuri trec turmele
oamenii cîntă
greierii ascultă

Vernisaj în Alexanderplatz

Din portul Berlinului de Est pînă în Alexanderplatz străzile sunt largi, cu copaci rari pe margine. Circulă maşini puţine şi din cînd în cînd, lunatică o bicicletă cu un adult. Clădirile sunt masive şi rare, din loc în loc fabrici părăsite şi blocuri neterminate. În centrul oraşului este un teren viran, locul unei fundaţii pentru un edificiu care n-a mai fost ridicat. Distanţele între intersecţii sunt mari, se merge mult în linie dreaptă, iar populaţia pare să fi migrat toată către Vest.
În Alexanderplatz este un vernisaj cu temă istorică. Pe panouri mari sunt imaginate scene din istoria Germaniei ultimului secol. Războiul, bombardamentele, zidul, rămăşiţele zidului, fulgurante crize economice, mitinguri. Tablourile înfăţişează scenele istorice într-o manieră domestică, cu puţine personaje, pline de culoare şi tensiune. Suntem conduşi de un ghid portughez, cu părul negru ondulat. Pronunţă „h- urile” cu un accent dulce. Căpitanul discută aprins cu el. Sunt amîndoi bronzaţi şi pasionaţi de istorie. Eu îmi închipui că de fapt îi interesează formula secretă a briantinei. Am rămas cîţiva paşi în urmă şi i-am pierdut din vedere. Un neamţ înalt şi blond, cu un copil mic în braţe îmi arată ieşirea spre Berlinul de Vest, îmi vorbeşte calm şi blînd. Vocea lui mă conduce spre o schimbare radicală de peisaj: clădiri multe cu destinaţie comercială, aglomeraţie, un aer luminos, oamenii veseli şi senini. Ma simt din nou în prezent pentru cîteva clipe, deşi acest fapt este înspăimîntător cînd se întîmplă dintr-o dată.
Pe vapor, căpitanul şi ghidul portughez joacă serioşi o partidă de şah.
Mă aşez pe o băncuţă lîngă ei şi închid ochii cîteva clipe. Plecările noastre din port sunt mereu surprinzătoare. Vaporul porneşte toate motoarele şi se răsuceşte 40 de grade spre stînga, apoi ţărmul, portul, celelalte nave devin din ce în ce mai absente. În cîteva minute simţim vîntul cum ne vîjîie la urechi, suntem doar noi, păsările, norii şi în faţă albastrul nesfîrşit.

sfera norilor ficşi

Mergem cu o viteză foarte mare, vîntul ne ajută. În jurul meu se întîmplă multe, trec stoluri de păsări grăbite, semn că undeva aproape este pămîntul.

Amsterdam

Am ajuns la Amsterdam chiar la sărbătoarea reginei. Mai mult, de ziua de naştere a reginei, care este o dată la patru ani, pe 29 februarie. Am uitat să vă spun că aici, acum este februarie. Fiind năcută în această zi, poporul olandez aşteaptă cu bucurie ziua ei de naştere ca să sărbătorească. Oraşul era plin de oamenii îmbrăcaţi vesel, cu coifuri colorate împodobite cu panglici de mătase. Toţi mîncau îngheţată şi ronţăiau acadele. Însă ziua era importantă şi pentru un alt eveniment.
În apropierea palatului regal era o nuntă, nunta prinţesei moştenitoare. Toţi priveau, ca la orice fel de nuntă, numai în faţă. Numai prinţesa moştenitoare a întors brusc capul, s-a uitat în mulţime şi m-a fixat pe mine cu privirea. Bineînţeles ca mulţi oameni au crezut că îi priveşte pe ei, dar prinţesa a plecat în fugă de lîngă mire şi de lîngă nuntaşi, a coborît treptele, a venit la mine, m-a îmbrăţişat, apoi a scos din poşetuţa ei de dantelă o scrisorică pentru căpitan. Am devenit preţ de cîteva clipe un personaj foarte important în Olanda, dar atît de repede s-a petrecut totul, încît ziariştii şi garda de corp încă nu s-au dezmeticit. Dar numai cîteva clipe, pentru că prinţesa a aruncat buchetul de mireasă şi tot oraşul a uitat pe loc că exist. M-am întors pe vapor traversînd cîteva străduţe pustii pavate cu piatră cubică. Pînă şi ferestrele caselor erau vesele, aveau flori pe pervaze şi erau toate deschise.



...................
Am călătorit cîteva zile în Persia. Căpitanul dorea să trateze nişte afaceri cu prinţul Persiei şi a dorit să îl însoţesc. Fiind o ţară înconjurată de apă, oraşele persane au mulţi palmieri. Palatul prinţului era în deşert, în mijlocul unei oaze. A trebuit să mergem cu elicopterul. Eu, care aveam capul plin de filme cu caravane, mi-am închipuit fel de fel de întîmplări legate de lipsa apei şi fete morgane. Dar am ajuns într-un timp foarte scurt.
În palat era linişte, dar nu era sumbru. Fiecare încăpere a palatului este perfect izolată faţă de celelalte, aşa încît în unele poate fi forfotă şi glasuri puternice, în altele se poate studia, în altele se cîntă şi chiar sunt amenajate bazine cu apă unde femeile şi copiii îşi petrec o parte din zi.
În camera prinţului, mai ales cînd are treburi importante, politice sau economice, nu intră femei, dar prinţul ţine la căpitanul meu şi mi-a dat voie să stau pe o pernuţă undeva lîngă divanul pe care era aşezat el. Abia cînd m-am aşezat am zărit tigrul. La spatele prinţului, cît el de lung, stătea un tigru alb şi dormea. Prinţul îşi trecea degetele prin blana lui în timp ce vorbea. Erau drăgălaşi şi înspăimîntători. Cînd s-a terminat conversaţia, prinţul i-a întins mîna căpitanului şi tigrul, privat de mîngîiere s-a trezit şi ne-a privit pe mine şi căpitan cu interes.

o seară dulce

Pe cer trec norii lunguieţi şi denşi ca nişte peşti. Sunt ştiuci, somoni. Vîntul îi mută de colo-colo pe deasupra vaporului. Eu stau pe punte în răcoarea serii şi îi privesc puţin speriată. Printre stîlpii catargului se strecoară un schelet de crap.
- Uite, carnea i-am ciugulit-o eu, spuse căpitanul, şi îmi întinse o uriaşă vată de zahăr.

Otilie

Am zărit-o pe Otilie la braţ cu un bărbat în vîrstă, poate îi era tată, poate era un soţ şi ea a doua lui soţie
căutau ceva pe malul lacului, poate o cheie, poate pe mine
Otilie avea un mers uşor
te îndemna să o iei de mînă şi să zbori pînă în vîrful pomului după ultimele trei corcoduşe
care nu cad oricît ai zgîlţîi trunchiul
cînd a ajuns în dreptul meu am văzut lama cuţitului cu care trebuia să despice peştele
m-am repezit să rup trestiile din calea paşilor ei, să nu i se încurce în sandale
dar Otilie a făcut stîngaîmprejur şi a trecut pe poarta parcului cu părul plin de alge şi scoici.

Hans Memling - Îngeri muzicanţi

Acasă la Frederic

A fost odată ca niciodată un tînăr shogun. Uneori îşi petrecea seara cu servitorul său, care îi spunea povestiri pescăreşti. Rîul liniştit, spunea servitorul, este asemenea vieţii omului. Din cînd în cînd un peşte vine din adîncuri, trece aproape de suprafaţă şi apa se tulbură. În ea apar cercuri, unde, mici vîrtejuri. Sare cîte unul de bucurie sau teamă foarte sus şi apa rîului se încordează după el. Cînd adie vîntul, cînd cad picături de ploaie o vezi cum se înviorează, e jucăuşă. Dacă apa este prea lină, sau prea rapidă, se pregăteşte furtuna. Cînd este furtună, stăpîne, pescarul trebuie să plece acasă, atunci peştii nu mai cred în momeli. Tînărul shogun îl asculta zîmbitor şi uneori adormea legănat de undele visului precum peştii de apele rîului Barά.
Tînărul shogun se trezi într-o dimineaţă devreme şi plecă spre oraşelul aflat la o oarecare distanţă de casa sa. Aici se hotărî să petreacă ziua în compania lui Frederic. Nu îşi dorea să înveţe ceva de la el, deşi ar fi avut foarte multe de învăţat pentru că Frederic, eheei... nici nu aveţi idee....
În pavilion era o atmosferă însufleţită, poeţii, pictorii şi muzicienii erau ca la ei acasă în camera lui Frederic.
Cu puţin înainte de a intra în curte văzu în faţa casei lui o tufă mare de trandafiri sălbatici. Mai exact, un rug cu flori roşii scînteietoare. Frederic, care în acele timpuri purta flori la urechi, îl invită pe tînărul nostru să facă la fel. Cu Frederic ziua trecu uşor ca o adiere. Au privit norii şi cireşele coapte printre crengi şi shogunul s-a simţit din nou ca un peştişor purtat de curenţii rîului spre mare.
Seara, la fereastră, zări mişcare dincolo de tufă, dar florile erau dese şi nu îşi dădu seama dacă o femeie sau un bărbat se uită printre frunze spre el. Întinse mîna printre crengi şi, zgîrîiat pînă la coate îi atinse părul. Era catifelat şi ud, ca după baie.
A doua zi, dincolo de tufa de trandafiri, Shi-do zări un lac. Pe apa lui pluteau raţe sălbatice şi peisajul era tipic pentru un lac, cu sălcii şi papură. Pe malul lacului stătea servitorul lui pescuind şi cugetînd despre rolul trestiilor pe lume. Alături de el, o tînără femeie îi încîlcea plutele şi meşina de pescuit. Ea arunca în apă fiecare peşte pe care pescarul îl punea în coş.
Soarele se ridicase sus şi ardea cu putere. Lacul era foarte aproape, dacă treceai de tufa de trandafiri puteai să simţi deja răcoarea apei. Femeia avea o voce veselă. Intra din cînd în cînd în apă şi îl stropea pe servitor.
Frederic îşi suflecă pantalonii şi îl chemă în apă, aşa, îmbrăcat. Shi-do simţi la tălpi bancurile de peşti gîdîlîndu-l. Printre florile tufei de trandafiri, în amurg Shi-do zări fulgerînd libelulele ca nişte comete.
Se lăsa noaptea. Shi-do îşi luă rămas bun de la Frederic şi plecă. Bătea un vînt rece şi lacul îngheţase atît de tare, încît Shi-zu mai mult aluneca decît mergea.

Groenlanda

Este o săptămînă de cînd am schimbat ruta călătoriei noastre. Este din ce în ce mai frig. După zilele de arşită terbilă, totul este schimbat pe vapor. Sunt ţurţuri peste tot. Marinarii şi-au lăsat plete şi barbă. Barba le creşte foarte repede, de pildă, la cafeaua de dimineaţă nu au nici un fir pe faţă şi dintr-o dată, dacă îi prinde subiectul, se acoperă foarte încet cu puf şi cînd se ridică de pe scaune, au barbă în toată regula. Nu ştiu care este cauza acestui fenomen, poate curenţii de aer, poate cîmpurile magnetice, care aici sunt mult mai puternice.
Eu mă bucur de vremea rece pentru că am un urson lung cu care mă mîndresc. Cerul este senin încă, dar barometrul din ochii căpitanului anunţă nori plumburii şi vînt tăios. Căpitanul uneori face plonjări în oceanul rece şi se bălăceşte ca un delfin. Stăm toţi cu sufletul la gură, dar el apare mereu vesel din valuri. Marinarii se înghesuie pe holuri să îi aducă papucii, halatul, ceaiul şi ziarele. Un timp nu am înţeles scufundările căpitanului şi am crezut că este vorba despre sirene. În apropiere de Groenlanda locuiesc sirene polare. Se spune că sunt irezistibile. După întîlnirea cu ele, ochii căpitanului meu au în loc de iris, hyacint. Sirenele i-au dăruit căpitanului pietre de lapslazzuli care, dacă sunt ţinute sub limbă cîteva minute, te fac sa cînţi cu cîteva tonuri mai sus şi cîteva mai jos, după dorinţă.

zile de vară

M-am trezit cu noaptea în cap. Străzile împrăştiau o lumină difuză şi nu circulau maşini. Era o atmosferă industrială. M-am oprit în staţie să aştept tramvaiul, care a venit destul de plin, probabil erau muncitorii de la fabrica de confecţii. Oricum nu aveam de gînd să mă preocup de ei şi am reuşit destul de repede să rămîn singură. Aroape de gară am coborît din obişnuinţă, aici stăteau cîteva rude. Atunci mi-a venit în minte gîndul că aş putea merge la o biserică. Eram convinsă încă din timpul somnului că azi este duminică. Biserica era închisă, încă nu se luminase. Am urcat din nou în tramvai şi am mai mers înapoi cîteva staţii. Am coborît tot în dreptul unei biserici, care era şi ea închisă. Felinarul de deasupra uşii îi dădea un aer de secol şaisprezece. Am mers aiurea pe cîteva străzi şi am ajuns într-un bazar. Era plin de oameni care pipăiau mărfurile cu siguranţă, în ciuda semiîntunericului. Acolo m-am întîlnit cu căpitanul. Nu părea mirat, dar eu m-am bucurat că l-am văzut.
-Unde te duci?
-Nu ştiu, unde găsesc o biserică deschisă.
-Ai păţit ceva?
-Nu, dar azi e duminică.
-Nu e duminică, ai visat, e altă zi.
Mai conta ce zi e? În staţia de tramvai oamenii căscau gurile la o fereastră de unde zburau diverse pancarde. Era periculos, pentru că erau mari, dar tocmai asta îi încînta. M-am gîndit să îi sun pe proprietari, dar am uitat.
Căpitanul mă ţinea de mînă şi mi-am dat seama ca asta se petrecuse dintr-o dată şi fără avertismente. Căpitanul are un mod de a ţine omul de mînă încît nimic nu mai este stînjenitor pe lume.

O zi
Este o dimineaţă limpede. Pe punte se aude în surdină Sonata Lunii.

India
A venit din nou vara. Este aproape un an de cînd suntem plecaţi de acasă.
În India sunt multe rîuri şi este răcoare în oraşe. Printre lujerii lungi ai crinilor portocalii se plimbă păuni, cercetîndu-le mugurii cu sute de ochi critici. Crinii se sfiesc de ei şi îi salută întinzînd florile pline de parfum şi fluturi.
Am fost cu căpitanul la un concert al trupei U2. Cît am stat în sala de spectacol, a început furtuna. Străzile erau pline de florile crinilor smulse de vînt.
La plecare, mi-am cumpărat dintr-un magazin de suveniruri o rochie din voal portocaliu.

dacă actorul nu e, nimic nu e

Rolul actorului este să creadă într-o născocire străină şi s–o trăiască sincer, ceea ce este mai greu decît să creadă într-o născocire proprie . K. S. Stanislavski
La mulţi ani, Paul Ovidiu!

Rimel

Îmi petrecusem o parte bună de seară căutînd
urme de paşi peste care treceau
tunete secetă inundaţii viforniţe
Între timp gîngăniile tremurau sub pînzele lor cronologice
nu ştiţi, el a trecut pe aici, poate l-aţi văzut, poate a scris ceva şi despre voi,
Primul meu iubit a fost un poet
noaptea m-am întîlnit cu Winnetou ştiţi cum e Winnetou
mereu preocupat de linia ferată mustangi bricege
Cu Winnetou am descoperit o pasiune comună
ceva gen pipa păcii
dimineaţa, în faţa mea stătea acuzatul cu peruca lui şi îmi spunea „din pricina ta” şi cîte şi mai cîte poate să înşire un artist cînd e supărat
Primul meu poet mi-a fost iubit i-am spus şi de aceea
caut o rimă pentru ochii lui plînşi
din care curge peste toate întîmplările zilei rimelul albastru

Nebunul

Era o paradă a cailor şi regele era vesel
şi răbdător cu cei care făceau reverenţa stîngaci
trecuse amiaza şi lumea nu se împărţise în două
încă treceau fluturi printre salcîmii roz
vrăbiile zburau ca inorogii
herghelii întregi uşoare
la fereastră stăteai tu tînără şi frumoasă
şi îţi pieptănai părul
eu treceam pe acolo bineînţeles intenţionat
tu ţi-ai tăiat un cîrlionţ
l-ai legat cu o fundă albastră şi mi l-ai aruncat
sau cam aşa ceva
ar fi putut fi începutul
dar asta s-a mai scris şi despre alte femei,
şi cu ce suntem noi diferite de ele?
nu suntem,
doar parada asta este diferită
iar felul în care sticla reflectă
buclele tale pline de cuiburi
şi vrăbiile antrenate în zborul lor cabalin
se vede doar din acest unghi

Donovan - She

obsi obsa

Am început un pachet nou de Kent. Să îţi zic de ea, de nevasta-mea. Nevastă-mea e obsedată de curăţenie. Cum are o clipă liberă începe să şmotruiască. Casa devine atunci o uzină în care parcă huruie strunguri, bormaşine, betoniere. Nu particip la acest război, este doar al ei. Dar cînd totul este terminat, cînd ferestrele strălucesc, cînd bibelourile sunt albe ca frişca şi podeaua lustruită, îmi las în locuri strategice şosetele sau chiloţii. Ea vine adulmecînd ca un ciine poliţist şi le scoate de sub pat cu două degete, apoi încruntă sprîncenele şi mă priveşte cu nasul încreţit de dispreţ. Am citit pe bloguri confesiunile altor bărbaţi, în proză sau versuri, de unde am dedus că mai mulţi au problema asta cu nevestele, nu e numai a mea, face parte din să-i zic... dinamica unui cuplu. Chestia este că dacă nu m-ar privi dispreţuitor, m-aş îngrijora. Uneori este prea obosită sau se simte rău şi atunci îmi strînge rufele murdare cu lehamite, ca şi cînd ar face parte din destinul ei nefericit să aibă un bărbat aşa de împuţit, unul care nu respectă munca şi nici alte valori, care în mintea ei au legătură oarecum cu morala. De fapt, pentru nevasta-mea, morala este totuna cu igiena, iar sistemul sanitar este reprezentatul moralei în cetate. Nu poate fi ceva mai imoral decît să fii boschetar, să umbli jegos şi să mănînci de pe jos sau să dormi pe unde apuci. Cînd trece o salvare, un om este salvat de un viciu, iar asistentele sunt pentru ea cele mai virtuoase persoane. Atît de curate, atît de pricepute. Asta şi pentru că sunt femei majoritatea. Dar nevastă-mea nu a fost mereu aşa. În tinereţe eram eu în felul acesta. Consideram femeile impure şi bărbaţii imaculaţi. Căutam femeile doar pentru că mă simţeam atît de inocent uneori că mi se părea că sunt transparent. Femeile mă ungeau cu particulele lor de aer sau carne şi redeveneam vizibil. Şi cred ca asta se întîmplă tuturor bărbaţilor.
Dar vorbeam de nevasta-mea. Pentru mine, lumea este adesea plictisitoare, dar nu lipsită de un oarecare farmec. Pentru ea, plictiseala se identifică cu lipsa totală de activitate. Atunci începe să îi dea tircoale neantul existenţei şi fuge de el în curăţenie. La început mă enerva zelul ei, mă opuneam dinadins, mă certam, îi ascundeam detergenţii şi gelurile de lustruit faianţa, opream curentul de la contor sau închideam robineţii de apă. Apoi am început să pun minele şosetelor prin sufragerie. E o formă de război din care fac parte şi eu, e al nostru. Aşa nu se mai simte singură. E drept că e furioasă, dar datorită minelor, ceasornicul ei interior începe să ticăie din nou, eu i-l aud şi ştiu că nu-i sunt încă indiferent. Dacă nu aş face asta, într-o zi nevastă-mea m-ar părăsi, zburînd prin fereastra cu perdelele scrobite spre o lume plină de aspiratoare, iar eu aş redeveni inocent.

Pantofii cu capse ai lui Frederic

Frederic era obosit. Şi-a scos batista albastră din buzunar şi a aşezat-o pe treapta cea nouă a trotuarului. Eu am trecut pe acolo şi probabil că nu l-aş fi observat niciodată pe Frederic, în fond mulţi oameni obosesc şi se aşează pe trotuar. Dar pantofii cu capse ai lui Frederic...nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Pantofii erau ultimul model şi aveau feţele pline de bobiţe argintii. El s-a uitat la mine şi am înţeles o chestie despre cît de bucuroase sunt păpădiile care explodează în zeci de pufi cînd primăvara trece prin ele. Şi ceva despre cireşele nerăbdătoare să stea după urechile băieţilor. În fine, Frederic a oftat cum ofta tatăl meu cînd ducea în spate ceva greu. Cînd am întors capul, din locul lui mă privea o fată

Irlanda de nord

Pe pervazul cabinei mele din vapor creşte o floare galbenă. Are un ghiveci mic, cu puţin pămînt, dar e suficient să o ud o dată la cîteva zile pentru ca toată întinderea de apă a oceanului să se micşoreze brusc.
Zilele trecute, căpitanul meu a văzut că sunt nostalgică şi a dus vaporul foarte aproape de ţărm. Pe dealuri erau femei care ardeau ierburi, bărbaţii înălţau zmee colorate. Uneori desprindeau cîte unul din mînă şi-l îndreptau spre vapor, dar se încurca în pînzele catargului. Rămînea prizonierul nostru pînă cînd vîntul puternic îl sfîşia şi îl risipea.
Este primăvară şi dimineţile sunt mai puţin reci. Seara, marinarii zăbovesc pe punte, înfăşuraţi în pături, fumează, povestesc întîmplări din armată şi privesc îndelung fotografiile iubitelor. Eu sunt obosită, am astenie cred. Viaţa care se zvîrcoleşte sub putreziciunile de pe pămînt ajunge adusă de ploi şi rîuri pînă aici, în mijlocul mării.
Mergem de multe zile şi aşteptăm cu nerăbdare un port vesel, cu lumini multe, cu zgomot de claxoane şi plin de oameni care vorbesc în limbi necunoscute.

dimineaţa

Doamna Mia
Îşi încalţă saboţii peste şosetele roz
Gîzele gîdîlă ridurile pămîntului
Rotocoalele de fum ale vapoarelor se împletesc cu norii şi
soarele strănută în picături de rouă
Portiţa scîrţîie încet
În faţă se întinde cărarea netedă
spălată de ploaie

primăvara cu Frederic

Stăteam pe un scaun ergonomic, nu ştiu cum de ajunsese la mine, toţi îl rîvneau. Spaţiul din jurul lui era îngust şi puteai doar să te legeni un pic din stînga în dreapta. La televizor era o emisiune despre decadenţa învăţămîntului, elevi şi profesori de-a valma încălcau reguli şi norme morale…în sfîrşit, toată lumea îşi afirma opinia. Ştiu ca erau nervoşi şi inestetici cînd o spuneau. Atunci l-am văzut pe Frederic, era în stînga mea. Îmi căzuse haina de pe spătarul scaunului şi mi-o ridicase de jos, o ţinea în braţe. Afară ningea cu fulgi mari şi bătea vîntul. Am plecat cu el, nu ştiu cum...mergeam pe un drum la marginea oraşului unde zăpada căzuse din belşug. Era deja seară, oamenii se pregăteau de culcare, în tufişurile de jnepeni străluceau luminiţe albastre şi roşii.... La capătul drumului era o hrubă. În interior era colegul meu de catedră, agitat. Hruba, ca o peşteră suspendată- se umpluse de copii. În faţa peşterii era lumină, iar jos, pe pămînt strălucea iarba verde şi oamenii îşi întinseseră păturicile de picnic. Dar era greu de coborît, o potecă alunecoasă şi apoi un gol de cîţiva metri....doi copii, un băiat şi o fetiţă au început să danseze salsa sau rumba nu ştiu, nu mă pricep prea bine...cu fiecare piruetă, peştera cobora tot mai mult pînă cînd am făcut toţi trei un simplu pas şi am ajuns afară, pe iarba verde şi în aerul cald şi luminos. Şi acum? m-a întrebat colegul meu de catedra? Nu ştiu, faci ce vrei, i-am spus, poate vrei să fii doctor, n-ai decît. Un neamţ înalt a venit lîngă noi şi mi-a dăruit o cutie de ciocolată plină cu flori de hîrtie, apoi mi-a întins o mînă rigidă cu degetele strînse. Frederic rîdea de mine şi chestia asta m-a făcut să mă simt bine

Dia

sunt un şvaiţer
Prin mine suflă vîntul, zbiară uragane
florile de mărgăritar mi se pitesc în găuri
Mă visează şoarecii, mă ling mîţele
şi cîte un cîine mă roade cu furie
păcălit de albul meu ciolănesc
Aseară m-a mîncat
o Ţigancă
cu voce dulce, alintată
lăcrămioara i-a ajuns
în ochii ei căprui de ursoaică,
eu nu-i ţin de foame, doar găurile din mine o satură
Şi din ploaia ochilor ei
m-am transformat
în telemea

Peri Patetica

Era o frumoasă dimineaţă de martie, aşa cum este şi astăzi, insipidă şi inodoră, dar limpede şi călduţă. Aristotel se plimba pe la periferia Atenei adîncit în gînduri peripatetice şi ele. Pe lîngă el trecu pe bicicletă Alexandru, fluturîndu-şi buclele în adierea zefirului. Aristotel tocmai medita la silogismul despre barbă, care, în mănăstirile medievale avea să se cheme Barbara:

Toţi bărbaţii cu barbă sunt filosofi,
toţi bărbaţii cu plete sunt cu barbă,
deci toţi bărbaţii cu plete sunt filosofi.

Pe Aristotel îl interesa de fapt numai concluzia silogismului, dar nu putea ajunge la ea fără termenul mediu, aşa că se adînci şi mai mult în problema bărbii filosofice. Alexandru opri bicicleta şi începu cu Stagiritul o conversaţie despre omul politic cel mai influent al cetăţii. Ca orice fiinţă de pe lumea asta, şi omul politic era supus coruperii, aşa că Stagiritul îşi mută atenţia de la subiect către predicat, căutînd la Alexandru substanţa timpului pierdut, adica eternitatea clipei. Alexandru conducea conversaţia aşa cum îsi conducea calul în fruntea armatelor şi cum conducea bicicleta printre pietonii bezmetici.
- M-am întîlnit cu Diotima, spuse el brusc.
- Baba aia? Cu ce ţi-a împuiat capul?
- M-a învaţat să scriu versuri. Uite, primele i le-am dedicat ei:
- “ Diotima-i prietenoasă ca o mîţă-ntr-un pridvor,
Cînd se scarpină de mobili şi de orişice picior”
- Nu –s prea reuşite, spuse Aristotel ca să-i abată atenţia de la metehnele omeneşti.
- Aş vrea să scriu despre femei. Uite, ceva de genul:
femeile care îmi plac se imbracă uneori în alb
existenţa le învăluie colorată mohorît sau violent,
asteaptă în gări, se urcă în trenuri şi la un moment dat
toate locurile de unde pleacă sunt din ce în ce mai departe
iar trenul merge prin noapte doar înainte....

Batista

Leoaica, domnule dresor
vizitată de bărbaţi şi femei
Ca un personaj aflat întîmplător în roman
Aşa cum tigrii şi elefanţii sunt tigrii şi elefanţi
Doarme dimineţile cu urechea stîngă pe batista mea de borangic
Deşir visele ei cusute în broderia marginilor
Vînătorile ei victorioase din mijlocul florilor
În liniştea ca o adiere de sfîrşit
leoaica adoarme şi răsar stelele

Pelerinaj

Am ajuns în Georgia. Căpitanul a primit pe vapor o familie de vechi prieteni, care au dorit să meargă în pelerinaj la o fortăreaţă.
Fascinaţia cetăţii nu constă atît în ordinea şi rigoarea care domneşte aici, în hărnicia lucrătorilor şi generozitatea faţă de pelerini, cît mai ales în înţelepciunea lor. Logica lor monovalentă transgresează orice încercare de operaţionalizare. Şi noi am încercat să ne însuşim această modalitate de gîndire. De pildă, căpitanul a întrebat-o pe doamnă: aveţi un copil, este băiat sau fată? Da. Răspunse doamna, în urma vizitei. Este răsăritul sau apusul soarelui? ne-a întrebat fiul, văzînd soarele la orizont, mai ales că locurile erau noi. Da, i-a răspuns tatăl. Şi conversaţia a continuat cu subiecte legate de sănătate, ocupaţiile zilnice, latitudine şi longitudine.
În port, marea este îngheţată. Noaptea a fost petrecere printre marinari. În semiîntunericul sălii de bal, cerceii de argint ai femeilor străluceau. Într-un colţ, cînta Cohen cu vocea căpitanului, şi noi eram animatoarele lui:
„Tu faci echilibristică ca o zi de aprilie printre zambile …
Eu te însoţesc ca o toamnă tristă şi ploioasă
-Opreşte-te pînă nu devine totul polei...
Pleosc, pic, pleosc”

Dumneavoastră sunteţi patria mea

„--------------------Există o femeie. Mă iubeşte. (Am decis că dumneata mă iubeşti, i-am spus odinioară, dar amintesc asta doar în paranteză.) îi urăşte pe comunişti. Pe cît mă iubeşte pe mine, pe atît îi urăşte pe ei. Mai exact: pe mine mă iubeşte la fel de mult cît îi urăşte pe ei. Dacă o lasă mai moale cu ura, i se domoleşte iubirea, iar dacă-i urăşte cu înfocare pe comunişti, se aprinde de iubire. Nu-i just din punct de vedere social, dar mă doare-n cot de justeţe dacă-i vorba taman de asta (de ea). Pot să spun că, în perioada primului guvern de centru-dreapta ales în mod democratic,
am trăit destul de dezbinaţi. Nu s-au întîmplat probleme grave, doar că... în fine, vorbeam mai ales despre ce aveam de făcut în jurul casei, despre şcolarizarea copiilor, dar niciodată n-a izbucnit în plîns, iar dacă mă privea nu se ascundea din faţa mea, ţipînd şi sărind peste masă şi scaune, îmbrăcată doar într-o cămăşuţă, nici n-a deschis vreodată peste mine uşa de la closet.
Ehei, dar după alegeri...! Măi, dar aţi şi reapărut?! iar ochişorii ei înstelaţi aruncau scîntei. Patruzeci de ani s-au lăfăit în ţara asta... iar acum idioţii ăştia i-au votat! Stau în banca mea, nu scot nici un cuvînt, nu-i spun că idioţii ăştia sîntem noi, ţara. Eu una nu i-am votat, treaba asta să nu mi-o spui nici măcar în glumă, iar dacă tu i-ai votat în secret, te omor. Draga de ea. N-o calmez, nici vorbă s-o calmez; amintiri din Toscana. Nu-s în stare nici măcar să vorbească! şuieră. O simt atît de aproape, că mi se-ncordează toţi muşchii. Au furat cît au putut, iar acum tac mîlc. Au nenorocit ţara, iar acum mai sînt şi obraznici. Devin livid, îmi tremură mîinile, îmi aud bătăile inimii. Lobbyşti de la sindicate, şi mă apucă de coaie, dar cu atîta pasiune, cu atîta plăcere şi fermitate, încît ar putea fi reconstruită o ţară întreagă.”
Peter Esterhazi O femeie , Editura Humanitas, 2002

translaţie

Într-o zi de vineri, pe la mijloc
Printre resorturi şi roţi
scîrţîieli şi piuituri
ai venit spre mine cu tristeţea ca o blană de nurcă peste umeri
ah, pacea, cum îmi împingea respiraţia spre stop-cadru!
…cîţiva bulgări de nea pe crengi, cîteva ciori somnoroase, ghirlande ale bradului de crăciun uitate pe abajur…
tristeţea devenise verzuie şi consistentă
şi zîmbetul îţi flutura în colţul gurii ca un drapel sfîşiat
poate eşti şi tu dependentă de frumuseţe mi-am zis
Sirenele au aşa nişte obiceiuri
se scufundă după cîte o perlă
Lăsîndu-te cu gura căscată
Să le aştepţi

Marea Roşie

Am stat multe săptămîni în porturi. Am urcat munţi, am vizitat cascade.
Ultima călătorie a fost pe un lac înconjurat de stînci şi păduri. Apa era limpede ca sticla, iar barca noastră, închisă cu un coviltir colorat, înainta doar cînd erau adieri. Căpitanul a citit toată călătoria. Eu am stat tolănită la picioarele lui şi l-am mîngîiat de la genunchi pînă la glezne. În acest timp am încercat să înţeleg de ce după frumuseţea răsăritului, cerul se înnorează şi vîntul se mînie. De ce iubirile trăiesc în contratimpii Danezului şi au întotdeauna refrene. Căpitanul mi-a ascultat gîndurile, dar mi-a sugerat că ar trebui să mă îndeletnicesc cu ceva în afară de visare. De pildă aş putea învăţa să acordez instrumente. Pe vapor este o orchestră părăsită.
Mirajul lacului s-a stins într-o seară şi alte doruri l-au chemat pe căpitan pe vapor. Dintr-o dată ne-am dat seama că va veni primăvara. Şi atunci, de la frunze la oameni, sîngele va fi mai subţire.

etică

Ea stătea în dreptul ferestrei
palidă şi severă ca Junona
Cu lanterna îndreptată spre Critica Raţiunii Practice
Sublinia aliniatele
În odaia înţeleptului era cald şi linişte
Tigrii sforăiau uşor mişcînd dunele de nisip în clepsidră
Nici unul nu se mişca în timp ce ea îi călca pe coadă
Cînd înţeleptul dădea paginile una cîte una
Numărîndu-le în gînd…345,346,347
Ea se oprea din subliniat ca să-i spună surîzînd,
Esti mereu cu un pas înainte
Pentru inima mea înnegurată
Ştii să umpli văzduhul de zăpadă

La ocazie

Pînă la capătul deşertului era cale de 800 de mile
Cel mai des se călătorea cu autobuzul
Lumină palidă de seară, fără adieri
şi nici un navetist, nici o caravană
Atunci ai trecut pe acolo, prin faţa staţiei
Nu ştii, mai opreşte pe aici autobuzul, te-am întrebat
Nu ştiu, mi-ai zis, dar îngerul meu ştie,
şi l-ai trimis să –l aducă
La capătul deşertului începea metropola,
seara ţîşneau lumini din vitrine şi faruri, ca nişte
scîntei din fierăria văzduhului.

Dar tu

Iresponsabilă să fii, iubirea mea,
în cea mai bună din toate lumile posibile!
în oraşelul în care cel puţin un copac are
în vîrf un vîsc!
în supermarketul unde
în loc de portocale se fură zîmbete!
în anul ce vine cu un
iresponsabil nor
în formă de aripă!

Vizita lui Frederic în satul de lîngă Dorohoi

Frederic şi-a făcut un prieten într-un sat de lîngă Dorohoi şi s-a hotărît, acum de Crăciun, să-l viziteze. Este un sat mic, cu doar cîteva case, dar are două dealuri şi implicit două văi, o moară de vînt folosită pentru energia alternativă şi o livadă, acum acoperită de nea, care ar putea fi de măsline sau portocali. Dar în sat nu sunt scorpioni, deci este de măsline. Casa prietenului lui Frederic este colorată în albastru, are cerdac şi ferestre mici. Din aceasta pricină, Frederic a început să deseneze miniaturi. Seara, cînd se pregăteşte de culcare îşi imaginează cum îşi vede prietenul său satul pe fereastră, brazii altoiţi din curte şi, viceversa, cum se vede din afară dormitorul şi bucătăria, cu mobilierul minuscul. Tote lucrurile mari cu proporţiile lor cu tot au dispărut complet, în schimb, cele mici şi-au intensificat importanţa. Frederic nu are nici o problemă să deseneze în miniaturile sale cele două dealuri şi moara de vînt, dar îi este foarte dificil să-i deseneze un zîmbet prietenului său, ochii jucăuşi atunci cînd este vesel şi înclinarea umărului cînd e nedumerit. În schimb, cînd îl surprinde de după una din ferestrele mici ale casei sale, totul devine foarte uşor.
Acum de pildă….

Crăciun fericit!

Marea Adriatică

Într-o dimineaţă nu l-am găsit pe căpitan. Am umblat bezmetică de la o cabină la alta şi, pe măsură ce trecea ziua, eram tot mai disperată. Am încercat să îmi umplu timpul cu cărţi, desene, muzică. M-am aşezat într-un şezlong şi am început să urmăresc norii. Aici cerul este senin, deşi mergem printre fiorduri pe o vreme foarte rece. Trece greu noaptea pe un vapor unde toţi ştiu exact ce au de făcut, în afară de mine.
Pe punte, căpitanul m-a aşteptat cu cafea. Venise cu un stol întreg de vrăbii care ne zburau aproape de obraji.
De la pupa, soarele îşi întindea o rază şi gusta din luna ce flutura ca o tartă de vanilie, la prora.

pufi noi

Ca sa ningă, îmi spunea mama,
trebuie să visezi multe oi pe un cîmp.
Nu acele oi pe care le numeri una cîte una în timp ce sar pîrleazul
cînd chemi somnul
Nu, oile trebuie să fie deja în vis
să pască liniştite iarba împreună cu mieii
nu se ştie exact care e legătura între oi şi ninsoare,
dar dacă îţi reuşeşte un asemenea vis
ninge cu fulgi uriaşi
desigur, multe nopţi trebuie făcute eforturi,
poţi să te concentrezi să le visezi, să îţi imaginezi
dar oile pasc atît de liniştit
doar cînd anunţă
ninsoarea

Estetică estică

Cu rochia mea roşie
băieţii mă doreau altfel
ca pe un somn într-un lan de margarete

în această estetică amăruie
plouă peste pantofii negri de lac
curg potop diamantele ochilor
căutătorilor de comori

din penumbră
dragul mea respiră un aer mai rar

Grecia

Suntem de cîteva zile în Grecia. E uimitoare marea aici. Şi cerul de asemenea. Răsăriturile şi apusurile ard oraşe întregi. Norii sunt grei şi foarte aproape de pămînt, poţi să îi atingi cu mîna. La cîteva sute de metri de ţărm este un oraş antic scufundat. Scafandrii îi conduc pe turişti şi le explică prin semne istoria acestuia. Clădirile au ornamente cu stele, lună şi soare sculptate pe ziduri. Sunt aştrii albi şi sobri printre care înnoată veseli căluţii de mare. Am mers cu căpitanul, care era bucuros. Vizitarea oraşului a fost ca o petrecere dată de un vechi şi bun prieten

Papua Noua Guinee

Vaporul nostru călătoreşte printre recifuri de corali şi sunt dificile manevrele, de aceea facem opriri dese în porturi. Căpitanul este preocupat şi rar îşi permite momente de relaxare.
În oraş, casele sunt euclidiene. Lumea de pe pămînt este orice ar face, lumea de pe pămînt.
Dar cerul e albastru de culoarea turcoazului, cu nori fini, străvezii, răsfiraţi ca subţiri pînze de paianjen. Printre ei, lumina se strecoară delicat. Aerul este rece. Sălciile îşi flutură crengile umede în onduleuri greoaie. Pămîntul se încălzeşte la focul frunzelor arse. Căpitanul meu are în dimineaţa asta ochii verzi.
Vaporul alunecă lin în muzica lui Mozart. Căpitanul l-a invitat pe copil şi el ne-a cîntat la flaut. Mozart era grav, dar zîmbea ori de cîte ori începea o nouă secvenţă.
Pe cerul negru zboară o pasăre albă cu aripi argintii ca un înger.

blue

Michael Galasso, deci

Mexic

Totul este tipic în acest orăşel din Vestul Sălbatic, blugii strîmţi ai femeilor, cămăşile albe legate deasupra buricului, cizmele cu pinteni şi mai ales pălăriile cu boruri largi peste pletele arămii. Saloonul. Banca seamănă cu o gară de provincie. Bărbaţii poartă lassouri peste tot. Am mers să vedem herghelia, mîndria oraşului, dar a inceput să plouă torenţial. Cerul se întunecase şi nu se mai vedea nici o stea, doar ochii căpitanului meu erau fosforescenţi. Apoi un copil a trecut în fugă prin faţa noastră, încercînd să vîndă ultimele ziare.



A început luna noiembrie. Soarele pîlpîie deasupra vaporului ca un bec de neon. Căpitanul petrece ore lungi în birou, printre cărţi legate în piele şi pînză, sextant şi telescop. Lucrează la Cele 24 de Hărţi cu rame subţiri de abanos.
Printr-un ochi rotund de geam văd dimineaţa norii vălătuci.

Haiti

Am ajuns în Haiti. Căpitanului îi trebuiau flori de rozmarin şi am mers într-un sat lîngă port. Aici toţi locuitorii poartă haine uşoare şi viu colorate, au brăţări galbene la glezne şi încheieturile braţelor. Femeile, şi în păr. Ne-au adus apă aromată cu petale în boluri. Înainte să bem au atins cu buzele apa. Petalele le-au rămas lipite de ele. Ne-am sărutat apoi unii pe alţii şi petalele ni s-au aşezat pe obraji şi gură.
Am plecat noaptea tîrziu pe vapor. Pe ţărm, nisipul era rece.
Prin frunzele uscate vîntul cînta încet la xilofon.

26

Ziua de 26 este importantă pentru mine deoarece acum sunt născuţi Wittgenstein şi Shakespeare (în aprilie), iar cu exact o jumătate de an înainte, Dimitrie Cantemir.
Azi, de ziua Sfîntului Dumitru se împlinesc 338 de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir. Dintre cele mai importante lucrări ale sale:
"Cartea științei muzicii (Kitab-i-musiki)
scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieții acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice și religioase, primul sistem de notație muzicală al muzicii otomane (a fost contemporan cu Johann Sebastian Bach) savantul punând în discuție și importanța muzicii religioase ortodoxe și influențarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor și tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor și gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoțit de o culegere de melodii a diverselor compoziții otomane, dar și folclor din Moldova, precum și un număr de 20 de creații proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice și studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni aveau două tuiuri) de la Ahmed al III-lea, cunoscut drept mare susținător al artelor."
sursa: Wikipedia

New Chapelle

Am ajuns la un pension din New Chapelle. Ziduri de piatră şi podele din scînduri late, ceruite, pe care se merge tiptil. Ne-a întîmpinat o femeie frumoasă. Totul este victorian aici şi îmi place. Gulerele înalte, rochiile lungi, gesturile şi zîmbetele studiate, lumina filtrată prin vitralii. Căpitanul le-a adus femeilor evantaie japoneze şi bomboane din Corsica. Ne-au arătat tapiseriile pe care le-au lucrat şi toate gherghefurile acelea mici şi rotunde, mii de secunde de singurătate captivă în culoare. Lumina roşie din turnul castelului… nu cred că am să o mai văd vreodată aşa. Pe vapor marinarii ne-au întîmpinat veseli. Am simţit că le-am lipsit.

belgiencele

Îmi este greu să stabilesc unde ne aflăm, uneori ore bune sunt derutată. Steaua nordului se ascunde de cîteva zile. Căpitanul era ocupat şi am mers singură în port. Este deja seară. În Belgia este frig şi ceaţă. Oamenii au buzele vinete şi privirile mohorîte. Crîşmele sunt pline şi se bea vin fiert şi băuturi tari. În cazinoul din port este un cabaret. Dansatoarele vorbesc graseiat şi rîd mereu. Le strălucesc dinţi albi de animăluţe de pradă. Bărbaţii le ţin în braţe, sunt îmbujoraţi, fumează mult şi nervos.
Am lăsat în urmă strada cu lumină serioasă, picurînd pe fiecare frunză, casele cu gardurile joase şi arcadele din crengi de tei şi salcîm. Mi-era dor de căpitan.

sol

Este o zi frumoasă. Azi dimineaţă, pe lîngă noi au început să înoate cirlinei. Sunt roz şi au aripi transparente cu firişoare aurii. I-am privit pînă cînd a răsărit soarele. Toamna, pe mare, culoarea frunzelor, bruma, fructele sunt desenate pe pelerina căpitanului. Trec stoluri multe, uneori se odihnesc pe vapor. Într-o zi am văzut cerul plin, pasăre lîngă pasăre. O firavă modificare de curent şi au zburat toate.

la meci

Am intrat de cîteva zile în Atlantic. În fiecare zi e o stranie îmbinare de ger şi arşiţă. Căpitanul meu are faţa arsă şi vijelii în privire. Ieri am coborît să vedem un meci de box. A fost dorinţa cîtorva marinari fani ai unei vedete australiene. Tribunele erau pline de femei. Îşi agitau în aer mîinile înmănuşate cu ţipete ascuţite de cormorani. E un sport care îmi trezeşte compasiune, poate pentru că l-a practicat tatăl meu în tinereţe, poate pentru că văd în el o disperată chemare a spiritului.
Seara, în bucătăria de pe vapor mirosea a pîine coaptă şi marinarii aveau priviri blînde.

still

Mergem de o săptămînă întreagă de-a lungul Amazonului. Sunt zile calde şi umede şi aerul e plin de gîze. Pe punte au venit cîţiva tineri dintr-un sat de pe malul stîng. Vroiau să ne vîndă pînzeturi ţesute de localnici. Pînzele aveau pictate pe ele flori de liliac şi frunze de ferigă. Ca să ne înveselească, s-au înfăşurat în ele şi au dansat, dar căpitanul meu a rămas trist. Preţul pînzei era uriaş, ne-am tocmit multă vreme pentru ea, dar în cele din urmă ne-au dăruit-o pe toată. Un prinţ malaesian i-a adus căpitanului un fir de iarbă din ţinutul său. Prin el vedeam meteorii de pe Saturn cum se duc înapoi.
Dimineaţa aceasta, la fereastra cabinei mele, un pieptene uriaş întindea norii de la un capăt la celălalt al cerului. Apoi le-a pus bigudiuri.