A fost odată un soldăţel. Nu, nu este o poveste de Andersen, unde personajul locuieşte în camera copiilor şi sfîrşeşte topit în şemineul încins alături de balerina de hîrtie pe care o iubea. Al nostru, probabil, nu se va arde prea curînd. Este vorba, cum spuneam, despre un soldăţel, dar care locuia într-o reşedinţă regală, serioasă ca o instituţie şi, deşi avea o groază de beteşuguri, sau hai să le zicem- slăbiciuni, regina îl alesese să-i fie psihanalist.
În fiecare dimineaţă, majestatea sa, care avea o imaginaţie foarte vie, se trezea şi-i povestea soldăţelului visele despre naşterea universului, apariţia primelor molecule sau chiar a primului fir de iarbă din regat. El era cu totul lipsit de fantezie şi nici la cuvinte nu se pricepea prea mult, mai exact ştia doar cîteva propoziţii din care nu lipseau expresiile: « da, majestate !» şi « ori noi, ori ei, majestate !».
Povestirea viselor de dimineaţă era vitală pentru starea regatului, deciziile suveranei erau juste dacă mai ales mintea îi era într-una din cele 64 de dimensiuni ale timpului, şi nu în mai multe deodată. Altfel, supuşii primeau biruri grele, erau înrolaţi în războaie care secătuiau ţara şi executaţi în chinuri groaznice dacă se împotriveau. Toată curtea îl proteja pe soldăţel, toţi înţelegeau că liniştea regatului depinde de el. Cea mai mare calitate a lui era felul de a se uita. Avînd probleme cu vederea, purta nişte ochelari fabricaţi după proceduri unice în lume, care le dădeau ochilor o culoare tulbure. Ei o convingeau pe regină, după o singură uitătură în hău, să se relaxeze şi să-şi înceapă monoton, ca un tors de pisică, povestirea. Soldăţelul stătea drept, cu capul plecat, ascultînd vocea, nu cuvintele. Dar cînd o simţea pe majestatea sa că începe să se repete, că ridică tonul sau că i se gîtuie sunetele, revărsîndu-se greoaie, ciulea urechile. Sigur atunci era un coşmar al doamnei despre veşnicii duşmani ai regatului, despre intrigantele de la curte, despre noile amante ale regelui. Soldăţelul nostru se îndrepta brusc din umeri, bomba pieptul, îşi lua baioneta ( era să zic -ştampila) şi pornea la luptă. Regina nu afla niciodată ce făcea el efectiv, dar imediat cum ieşea pe uşă, amintirea visului rău dispărea şi o vreme nimeni nu îi mai tulbura somnul, în care juca partide de Solitaire, iar cărţile veneau exact în ordine crescătoare şi pe culorile care trebuiau...as de pică, de treflă, de caro…
