Din portul Berlinului de Est pînă în Alexanderplatz străzile sunt largi, cu copaci rari pe margine. Circulă maşini puţine şi din cînd în cînd, lunatică o bicicletă cu un adult. Clădirile sunt masive şi rare, din loc în loc fabrici părăsite şi blocuri neterminate. În centrul oraşului este un teren viran, locul unei fundaţii pentru un edificiu care n-a mai fost ridicat. Distanţele între intersecţii sunt mari, se merge mult în linie dreaptă, iar populaţia pare să fi migrat toată către Vest.
În Alexanderplatz este un vernisaj cu temă istorică. Pe panouri mari sunt imaginate scene din istoria Germaniei ultimului secol. Războiul, bombardamentele, zidul, rămăşiţele zidului, fulgurante crize economice, mitinguri. Tablourile înfăţişează scenele istorice într-o manieră domestică, cu puţine personaje, pline de culoare şi tensiune. Suntem conduşi de un ghid portughez, cu părul negru ondulat. Pronunţă „h- urile” cu un accent dulce. Căpitanul discută aprins cu el. Sunt amîndoi bronzaţi şi pasionaţi de istorie. Eu îmi închipui că de fapt îi interesează formula secretă a briantinei. Am rămas cîţiva paşi în urmă şi i-am pierdut din vedere. Un neamţ înalt şi blond, cu un copil mic în braţe îmi arată ieşirea spre Berlinul de Vest, îmi vorbeşte calm şi blînd. Vocea lui mă conduce spre o schimbare radicală de peisaj: clădiri multe cu destinaţie comercială, aglomeraţie, un aer luminos, oamenii veseli şi senini. Ma simt din nou în prezent pentru cîteva clipe, deşi acest fapt este înspăimîntător cînd se întîmplă dintr-o dată.
Pe vapor, căpitanul şi ghidul portughez joacă serioşi o partidă de şah.
Mă aşez pe o băncuţă lîngă ei şi închid ochii cîteva clipe. Plecările noastre din port sunt mereu surprinzătoare. Vaporul porneşte toate motoarele şi se răsuceşte 40 de grade spre stînga, apoi ţărmul, portul, celelalte nave devin din ce în ce mai absente. În cîteva minute simţim vîntul cum ne vîjîie la urechi, suntem doar noi, păsările, norii şi în faţă albastrul nesfîrşit.
