Este trecut
de amiază. Soarele coboară roşiatic sub tivul pămîntului.
Merg cu
căpitanul spre o cabană din munţi. Aerul este cald, se simte respiraţia vieţii
care se ridică din ierburi. Cîmpul este plin de traista ciobanului, viorele,
flori de nu mă uita, ochiul boului, stînjenei. În mijlocul cîmpului creşte o
plantă cu rădăcinile în apă. Florile ei sunt roşii, cu vinişoare violet şi mici
pete albe. Are muguri rotunzi, ca un ochi adormit, dar cînd se deschide este
minunată. Ne-am apropiat mult de ea, dar înserarea a venit atît de repede încît
nu am văzut decît puţin petalele ei creponate pe care i le-a ascuns repede întunericul.
Marinarii care ne însoţesc
aşează trunchiuri de copac şi bolovani într-o
cărăruie pe care păşim peste mlaştină.
O maşină opreşte şi urcăm doar
noi doi. Ceilalţi vin pe jos, îi văd din ce în ce mai mici pe poteca îngustă.
Eu merg cu gîndul la un pămătuf
din pene colorate. Am ajuns. În faţa mea, căpitanul mîngîie un măgăruş pe
creştet şi îmi face semn să intru în cabană. Suntem în Cairo, dar mi-e dor de
Japonia.
