Căpitanul intră în cabina mea. Te-ai trezit? Hai să mergem în vizită.
Mă îmbrac. Ieşim noaptea. Cerul e de un gri albicios, înnorat ca un pumn de sare presărat peste boltă. Mă aştept să cadă înapoi ca ninsoarea. O barcă mică lîngă debarcader, legată de un stîlp. Căpitanul o dezleagă. Apa ţîşneşte în jurul ei şi pornim. Mergem prin apa vineţie ca petrolul. În zare se zăreşte oraşul luminat. Portul, cu siluetele trandafirii ale vapoarelor.
Ajungem. Ne aşteaptă o maşina albă. Stăm amîndoi pe bancheta din spate. Şoferul, un tînăr peruan, cu ochii mari, mohorît, bate pe volan ritmul melodiei care se aude în surdină, Never as good in a first time.
Intrăm în vilă. Ne întîmpină un buldog mare, cu pete pe spinare. La intrarea în sala cea mare, un portret uriaş al unei tinere femei. Subţire, brunetă, melancolică. Are buzele ţuguiate, ca pentru un sărut. Îi zîmbesc şi îi trimit şi eu bezele. Nu răspunde, ca orice poză. Căpitanul îmi face semn să îl urmez. Deja mi-am pierdut interesul pentru vilă. Ieşim în curtea din spate. Afară a început ploaia. Brazi înalţi, iarba mare strălucitoare şi un cer rotund ca un candelabru. Plouă din ce în ce mai tare, mai rece. Căpitanul stă în balcon şi priveşte în jur.
Vino. Ai stat destul afară. Aştept de mult să îmi spună ceva. Ochii lui alungiţi ca două perle sidefate, fiecare în cite o scoică aurie.
Gazda e un tînăr vînător. Vînează cu lance. Scoate dintr-o ladă fotografii cu trofeele sale. În majoritatea este cu un picior aşezat peste vînat. Mă amuză. Unele sunt trucate. Într-o fotografie e cu piciorul stîng pe capul unui tiranosaur.
