Dimineţile cînd trebuie să
călătoreşti cu trenul au un aer special. Mirosul canapelelor din compartimente,
praful din gară, aşteptarea ca un aer stătut, încins şi uscat şi, bineînţeles,
o anumită febrilitate a călătorilor, foarte puţin atenţi la cei din jur.
Peronul atinge limita dintre posibil şi actual odată cu intrarea trenului în
gară. Timpul se taie în felii, ca un tort redesfăcut din straturi, de la frişcă
spre blat.
Mă trezesc devreme şi plec la
gară să îl aştept pe Frederic. Încă nu sunt oameni pe străzi, răzleţ trece cîte
o maşină. Un oraş uriaş doar pentru mine. Blocurile şi casele, ziduri calde,
prietenoase ca nişte verişoare. Pe gazonul de lîngă gară, doi cîini se joacă.
Un corb croncăne nervos în concurenţă cu crainica.
Pe peron, o orchestră de
pensionari. Vorbesc şoptit. Îşi ţin cu afecţiune şi atenţie instrumentele. Asteaptă
o solistă de operă. Lîngă mine, o femeie strănută. Pensionarii îi spun în cor
“Sănătate!”
