Ieri, pentru ea
am inventat cercul,
dimineţile rotunde,
ceaşca de cafea şi rotocolul de fum,
pămîntul sferic
şi luna cea plină ochi.
pentru ea, tramvaiul meu are un capăt
de linie şi încă unul
între ele, am pus acelaşi
oraş.
aseară şi-a decupat cu grijă
fluturii albi din ultimul refren
pregătindu-mă de uitare,
mi-a trimis toate amintirile rogvaiv în ţările calde
în schimbul stării de veghe
dintre două coborîri peste irişi negri.
prin răcoarea răsăritului sigur de luni,
merg cu ea adormită,
sora mea, muza mea mi se cuibăreşte printre coaste
îşi întinde braţele pînă-mi atinge degetele sub piele
cască încetişor,
clipeşte doar de două ori
şi adoarme călduţ pînă la lună.
O duc ziua printre oameni tăcuţi,
din somn îmi dă albul şi-mi împletesc cercuri ce pun lumea în
rădăcini şi o fac sferă.
ei îi plac sferele din vise, mai ales cele care îl ascund pe
1 după doi. De pildă,
dimineaţa aceasta am să o plimb cu tramvaiul 100.
el nu opreşte la capăt,
în el toţi călătorii împletesc sfere
tăcuţi, respectînd întotdeauna somnul.
Am să rostogolesc repede ziua de azi pînă cînd
Ea se trezeşte, pleacă veselă şi
îmi lasă mie
noaptea neagră cu un singur fîlfîit alb
şi ziua de mîine mi-o lasă la fel.
din vis mi-a şoptit ieri că
dacă nu e rotundă, vara
se poate uita, iar dacă e,
va mai fi .
