Credeţi că noi, românii ştim totul despre seceră şi ciocan? Credeţi ca tinerii care învaţă istorie cunosc semnificaţia, încă vie, a acestor două instrumente ale înfrăţirii agriculturii cu industria, a ţăranului cu muncitorul, a măcelarului cu văcuţa sa, pe care, înainte de a-i tăia gîtul, o pocneşte în cap? În locul lor pe steag este gol acum, dar fantoma lor încă bîzîie. Nu, secera nu ne mai duce imediat cu gîndul la holdele mănoase ale epocii de aur, care abia aşteaptă culegătorii, iar ciocanul la nărăvaşul oţel căruia trebuie să-i îmblînzeşti posibilităţile pentru a se înfăţişa doar în cele care servesc societăţii multilateral aderate, ci la o lume perfectă în care nu există tranziţii, curs euro fluctuant şi şomaj. Povestea cu munca în care instrumentul este precum zeul domolit şi păcălit şi-a pierdut noima de mult pentru români, dar odată cu ea s-a pierdut şi urma hoţilor de frumuseţe.
Pînă azi, cînd ne-am hotărît să o găsim.
Povestea acestui jaf începe cînd doi prieteni buni au hotărît să facă lumea în care trăiau mai puţin tristă, pentru că soarele ajungea din ce în ce mai greu la ei. Nu le-a fost prea dificil, erau de aceeaşi părere, se priveau în ochi şi cădeau amîndoi pe gînduri adesea, îngrijoraţi, iar în ziua aceea şi-au unit cuvintele şi cugetările, apoi totul a devenit foarte limpede. Astfel, au gîndit, în înţelegere cu lumina, iubirea quarcilor, mişcarea pietrelor, creşterea copacilor, mijirea zorilor, ploile şi chiar unele dintre planete. Apoi au inventat culorile şi au răsfirat roşul peste o sumedenie de lucruri, peste soarele - n amurg, peste vacile Domnului escaladînd toporaşii, peste mere şi cireşe, peste maci şi trandafiri, miezul de pepene, ruşine şi sărut. S-au uitat în jur, s-au bucurat de frumuseţe şi au pus păsări şi flori, oamenii tineri îndrăgostiţi şi caii liberi să o păzească.
Dar, într-o zi răsări din pămînt o naţie de metal, care nu avea degete pentru mîngîiere, ci seceri şi ciocane în prelungirea braţelor, iar în loc de vene - fir de ecusoane. Erau însoţiţi de uriaşe portofele metalice burduşite cu valută. Ele striviră veghetorii fragili şi secerară culoarea florilor, frînseră inimile şi loviră obrazul pînă la umilire. Apoi întinseră roşul peste carnetele de partid, cravata de pionier şi media la purtare, peste drapele şi tractoare, îl numiră forţă şi putere, voinţă şi energie şi îi găsiră o origine sănătoasă - atomul. Celelalte culori fură aruncate peste portofelele mari, care le primiră cu infatuare, şi pentru că puteau să aibă şi ele nume, li se ziseră ”papagali”.
Domnia lor dură mult, cei doi prieteni păgubiţi de roşu, oboseau şi erau din ce în ce mai trişti. Lumea cenuşie devenea rigidă, ca un copac răsucit în flăcări împietrite. Florile fără culoare se uscau şi oamenii nu mai găseau cuvinte, ci doar scrîşnete şi bufnituri, doar purtau pe dinăuntrul trupului cenuşă şi trandafiri ofiliţi... Atunci prietenii îşi amintiră că inventaseră şi răcoarea vîntului şi tunetul năpraznic. Se gîndiră amîndoi la ele şi secerele şi ciocanul se înmuiară, se micşorară şi deveniră ţînţari sîcîitori, care încercau să scape de ploaia răcoroasă de aprilie sugînd sînge din orice fiinţă vie şi bîzîindu-i în urechi “crrrizzzzzăăăă, crrrizzzzzăăă”, dar înainte de a arde, ţipau dureros numele celor care le fuseseră şefi, care se transformau şi ei atunci instantaneu în ţînţari, dar pieritori, ca orice funcţie pe lumea asta trăznită.
Apoi, cei doi prieteni au privit cum înflorea în jurul lor din nou roşul în ironia ardeiului iute, vinul acrişor, vitraliile din holul şcolii, bătăile inimii şi drăgălăşenia cireşelor de mai de pe desktop.
