Pe vremea cînd Radu avea blog, scria odată că bloguri au numai rataţii. Cei care nu sunt rataţi bîntuie în viaţa reală, nu stau prin blogosferă. M-am gîndit atunci să-mi dau asentimentul la această vorbă de duh şi am scris, bineînţeles, la adăpostul maestrului Aristotel, că eu nu sunt în stare să scot argumente pentru universale care să nu fie prejudecăţi, că: toţi oamenii sunt inevitabil rataţi. Textul era cam aşa:
Prin prisma distincţiei aristotelice dintre virtualitate (potenţialitate) şi actualizare, ratarea apare ca o perspectivă ce nu se va finaliza niciodată într-un act. Ratarea este însoţită de un sentiment al refuzării sau diminuării unei şanse viitoare, de neputinţă a împlinirii unui întreg, care ne credem noi înşine.
Textul lui Aristotel urmăreşte să traseze şi o graniţă între ce este omenesc şi ce nu e astfel. În timp ce divinitatea (lui Aristotel) este actulizare pură, oamenii sunt doar virtualităţi care se actualizează atraşi de posibilitatea perfecţiunii, a nemişcatului, de stingerea în imobilitatea posibilului împlinit. Posibilul devenit act dă un sentiment de împlinire pentru că, judecînd cantitativ, suntem mai puţin posibilitate şi mai mult actualizare. Sentimentul ratării vine din neputinţa odihnei de după împlinirea în act a virtualităţilor. Nu contează care virtualităţi, dezirabile societăţii de azi sau de aiurea, conforme sau nu cu norme sau reguli...Nu există lume a omului fără sentimentul ratării. Cît timp în noi zac infinite posibilităţi şi nu putem împlini decît unele, îl vom avea. Zbaterea între limitele aceloraşi acte, rutina noastră zilnică de acasă sau de la slujbă, acelaşi rol jucat cu noi nu ne fereşte de ratare. Doar ne păcăleşte că suntem simplu definibili. Sună frumos să avem nesfîrşite posibilităţi şi să nu ne putem actualiza decît unele! Chestia asta ne face să avem aura unor victime. Unde-i măreţia noastră în ratare? Conştientizarea unor posibilităţi limitate - ne face măreţi? Pascal spunea că da. Numai că el ne compara cu universul, care habar n-are pe ce lume se află...
De la acest text scorţos, prin care m-am citat pe mine însămi, (chestie pe care nu credeam vreodată că am s-o fac), a trecut cam un an. Azi am revenit asupra conceptului şi l-am nuanţat, preferînd să-l înţeleg contextual. Pentru clarificare, am să exemplific ce înţeleg, la sfîrşitul lui martie, prin ratare:
Fie A şi B doi indivizi (era să zic inspectori), care trebuie să-şi dovedească priceperea printr-o acţiune de tip "11 metri". Nu se ştie exact care din ei este cel mai bun la dat goluri în poartă, este o situaţie nouă, dar şi unul şi celălalt au făcut sport în liceu şi facultate, măcar o oră pe săptămînă şi au jucat fotbal de mai multe ori decît majoritatea spectatorilor. În timp ce vă imaginaţi situaţia, eu am să dau două definiţii:
1. Se defineşte egalitatea de puncte pentru A şi B astfel: pentru fiecare gol înscris de A - corespunde, pe tabela de marcaj, un gol al lui B.
2. Se defineşte ratarea lui A astfel: pentru fiecare gol înscris de A - B, în loc să tragă la poartă, duce comisia la un chiolhan sau o mituieşte în orice altă manieră, ceea ce o justifică pe aceasta să treacă pe tăbliţa de marcaj punctele corespunzătoare golurilor lui A sau mai multe.
Nu mai fac nici o demonstraţie, cred că sunt suficiente cele două definiţii ca să concluzionez că ratarea nu este identică locului 2 într-un meci în care A şi B au avut şanse egale, unul a înscris goluri, iar celălalt a dat peste poartă, în bară sau pe arătură, ci o situaţie în care, în timp ce A dădea goluri, B făcea altceva, dar cîştiga puncte. Sentimentul ratării nu este identic înfrîngerii de către cel mai bun, ci este o conştientizare a neputinţei schimbării rezultatului şi a efortului inutil.
În încheiere, proverbul românesc: "cu o floare nu se face primăvară" - mi se pare lipsit de viziune. Eu, cînd am văzut acum o lună primul toporaş în curtea Casei Sofian, am avut certitudinea că iarna a ratat. Azi era plin de toporaşi prin curte. Poate se termină criza mîine.
