Ea una din diminețile acelea
În care cele două nuanțe ale iubirii
Nu mai vroiau combinații impure.
Vin acasă și dau în fața ușii peste Dorel, care se săruta franțuzește cu o coardă blondă. Stau în fața ușii, o blochează cu trupurile lor, nu se opresc când ajung lângă ei, nu pot intra în casă. Nu știu ce să fac. Nu îndrăznesc să îi întrerup, cu chestiile astea nu te pui. Mă dau câțiva pași înapoi, întorc spatele și încep să butonez telefonul. Când, deodată, îmi apare în față Mr Brasil. Îmi ia telefonul brusc și începe să scotocească prin fotografii.
eu:- Ce faci? Dă-mi-l!
El:- Dă și mie pozele astea cu Dorel!
eu:- Care poze?
El:- Astea cu sărutul lui Klimt.
eu:- E plin netul. Ce le vrei pe ale mele?!
El:- Nu cu Klimt, măi, astea de le-ai făcut acu. Astea cu parașutele astea două, care se maimuțăresc fără rușine în fața mea de douăzeci de minute întregi, și mi-l arată pe Dorel care trecuse la dezbrăcat coarda. Cu o mână o ținea de păr, cu cealaltă îi dezlipea capsele de la geacă și cu buzele țuguiate îl stampila peste tot.
eu:- N-am făcut poze.
Mr Brasil:- Păcat!
Ne uităm amândoi la ei stană de piatră. Îi zic lui Mr Brasil:- Poate ar trebui să nu fim noi muzele lui Brâncuși, ci ei doi.
Mr Brasil mă lipește de el și îmi pune mâna căluș la gură:- Ssst!!
Dorel ajunge cu decapsatul la pantaloni. Se desprinde cu greu din sărut și descuie ușa. Își ia în brațe poama și o trece pragul. Înainte să ne trântească ușa în nas, strigă la noi:- Drumul spre bucătărie nu trece prin camera mea! Nu trebuie să mă chemați la masă, vă găsesc eu!
Intrăm spășiți in urma lui de parcă am fi greșit cu ceva și, după ce ne dăm jos bocancii plini de zăpadă și frunze uscate și șosetele ude, ne încălțăm în totoșii care ne permit să fim nevăzuți, neauziti, neștiuți, ca orice om care știe că tinerețea are mereu urechile și mai mari și mai lungi.
