nori

Johnny Cash - I Walk The Line

…Dacă şi viaţa lor era desenată tot aşa, ca o linie punctată, pe care se leagănă dorul celor 100 de elefanţi după vocile care să-i dea jos unul cîte unul?
bunicilor mei, copiilor lor şi altor copii care sunt alături de ei azi

actul 2: soldăţelul reginei

A fost odată un soldăţel. Nu, nu este o poveste de Andersen, unde personajul locuieşte în camera copiilor şi sfîrşeşte topit în şemineul încins alături de balerina de hîrtie pe care o iubea. Al nostru, probabil, nu se va arde prea curînd. Este vorba, cum spuneam, despre un soldăţel, dar care locuia într-o reşedinţă regală, serioasă ca o instituţie şi, deşi avea o groază de beteşuguri, sau hai să le zicem- slăbiciuni, regina îl alesese să-i fie psihanalist.
În fiecare dimineaţă, majestatea sa, care avea o imaginaţie foarte vie, se trezea şi-i povestea soldăţelului visele despre naşterea universului, apariţia primelor molecule sau chiar a primului fir de iarbă din regat. El era cu totul lipsit de fantezie şi nici la cuvinte nu se pricepea prea mult, mai exact ştia doar cîteva propoziţii din care nu lipseau expresiile: « da, majestate !» şi « ori noi, ori ei, majestate !».
Povestirea viselor de dimineaţă era vitală pentru starea regatului, deciziile suveranei erau juste dacă mai ales mintea îi era într-una din cele 64 de dimensiuni ale timpului, şi nu în mai multe deodată. Altfel, supuşii primeau biruri grele, erau înrolaţi în războaie care secătuiau ţara şi executaţi în chinuri groaznice dacă se împotriveau. Toată curtea îl proteja pe soldăţel, toţi înţelegeau că liniştea regatului depinde de el. Cea mai mare calitate a lui era felul de a se uita. Avînd probleme cu vederea, purta nişte ochelari fabricaţi după proceduri unice în lume, care le dădeau ochilor o culoare tulbure. Ei o convingeau pe regină, după o singură uitătură în hău, să se relaxeze şi să-şi înceapă monoton, ca un tors de pisică, povestirea. Soldăţelul stătea drept, cu capul plecat, ascultînd vocea, nu cuvintele. Dar cînd o simţea pe majestatea sa că începe să se repete, că ridică tonul sau că i se gîtuie sunetele, revărsîndu-se greoaie, ciulea urechile. Sigur atunci era un coşmar al doamnei despre veşnicii duşmani ai regatului, despre intrigantele de la curte, despre noile amante ale regelui. Soldăţelul nostru se îndrepta brusc din umeri, bomba pieptul, îşi lua baioneta ( era să zic -ştampila) şi pornea la luptă. Regina nu afla niciodată ce făcea el efectiv, dar imediat cum ieşea pe uşă, amintirea visului rău dispărea şi o vreme nimeni nu îi mai tulbura somnul, în care juca partide de Solitaire, iar cărţile veneau exact în ordine crescătoare şi pe culorile care trebuiau...as de pică, de treflă, de caro…

printre ocheade logice

Citind eu despre propoziţiile logice pentru mîine, şi amintindu-mi că seara o încheiem apoteotic cu un consiliu profesoral consultativ pentru alegerea noului director adjunct, am zis să-mi formulez cîteva exemple, care m-ar putea ajuta să-mi aleg corect şi enunţurile. Dacă ar fi după Aristotel, şi logica ar fi a Metafizicii, nu a Fizicii, s-ar putea spune că o propoziţie de genul « Mîine va conta votul consiliului profesoral » este o propoziţie nici adevărată, nici falsă în acest moment, dar în pedagogia şcolii mele este sigur că nu va avea loc o bătălie navală, deşi sunt ambele armate pregătite. Astfel, consiliul profesoral devine un eveniment ce iese de sub incidenţa posibilităţii şi intră în cea a necesităţii, unde avem legi, norme, şi mai ales cadre, cu o autonomie mai implacabilă decît orice consultare antică, modernă sau contemporană.
Dar să revin la propoziţii. O clasificare simplă împarte propoziţiile logice în: propoziţii cognitive, care transmit o informaţie adevărată, falsă, posibilă sau absurdă, de pildă: « Toţi profesorii sunt cu ochii bine deschişi », propoziţii pragmatice, ce indică o acţiune pentru destinatar, şi pot fi: de obligaţie : “Este obligatoriu să deschizi bine ochii”, de permisiune : “Este permis să deschizi bine ochii”, de interdicţie:“Este interzis să (nu) deschizi ochii », imperative: “Deschide ochii!” şi interogative : “Ai deschis ochii?”. În sfîrşit, propoziţiile mai pot fi şi propoziţii axiologice, şi au în vedere o apreciere de tipul: bine, rău, frumos, urât… « Urît ne-ai mai deschis ochii! » sau « N-a fost bine că ai deschis ochii ! »
Cum în ultima vreme propoziţiile care s-au vehiculat au fost de tip cognitiv, presupun că ziua de mîine va aduce mai ales din cele pragmatice, iar seara, după consiliu, axiologic, voi medita fie la : « Ce frumos şi-a deschis ochii! » fie la: Oare cînd se schimbă ora de iarnă? Că se întunecă mai repede…

Generalizări şi abstractizări

De la începuturile clasice pînă în zilele noastre postmoderne (sau postpostmoderne), orice singurătate a Evei devine prinţul cu care îşi încheie săptămîna, şi orice singurătate a lui- prinţesa lîngă care ar dori să o înceapă. Uneori, cele două personaje (singurătăţile ei şi lui) se întîlnesc. De aici încolo e comedie sau tragedie. Adică teatru curat.
Am găsit, de fapt, un pretext pentru muzica lui Janis Ian; clipul dulce deasemenea( cu trandafiri, frumoase şi misterioşi de acum 100 de ani, castele şi Michael York) preferabil piesei de teatru de aseară, care ar fi vrut să fie tot despre fantasme şi pasiunea iubirii, nu fantome şi alt fel de pasiuni, aşa cum a ieşit.
Tea and Sympathy