Motto: « Nu este un semn de sănătate să fii perfect adaptat la o societate bolnavă »
Scurte indicii pentru spectatori, în caz că nu se înţelege nimic din ce vreau să zic, şi care tot nu-i vor lămuri, fiindcă nici mie nu mi-e clar.
Ştie toată lumea povestea lui Oedip, ucigaşul tatălui, care se căsătoreşte cu propria-i mamă. De cînd Sofocle s-a apucat să îi povestească soarta, s-au realizat diverse aplicaţii ale mitului în viaţa reală: Freud, Levi-Strauss, Doors, Eminem…Aşa că, în unele momente istorice acest mit o ia de capul lui înaintea celor competenţi şi se bagă şi prin poveştile neavizaţilor, nu doar inconştient, ci cu bună ştiinţă. De pildă, eu m-am trezit că mă gîndesc la el în timp ce scriam despre o crimă în serie.
Numele celor din familia lui Oedip vin cu o etimologie dubioasă: Labdacos, numele bunicului său înseamnă « şchiop », al tatălui, Laios « strîmb », iar al lui Oedip « picior umflat ». Toţi bărbaţii importanţi din familie au probleme cu mersul, cel puţin potenţial. Cum eu cam sar de la una la alta, m-am gîndit la vietăţile cu un singur picior funcţional, pe care natura l-a considerat suficient pentru o deplasare optimă: melcii. Laios, Labdacos şi Oedip au şi probleme cu vederea. Oedip nu recunoaşte nimic din ce-i arată ochii, evidenţele îi sunt străine, iar adevărurile nu sunt suportabile decît odată cu orbirea.
În schimb, melcii, personajele principale ale poveştii mele, care au ochii la distanţă, şi cu care nu doar văd, dar şi pipăie, sunt uşor păcăliţi de vocea umană, de ritmicitatea cîntecelelor simple, care aduc a răpăit de ploaie. Atunci lumea le pare sigură şi ameţiţi de ea îşi abandonează casele şi ascunzişurile şi devin o pradă uşoară. Le rămîn cochiliile ca orbitele goale să ascundă cîntecul ploilor vărsate în mări şi urcate pe culmile munţilor. Cu atît mai albe cu cît sunt mai aproape de soare.
Scena intîi
"Mai sunt zece zile şi gata toamna! Frunzele nu mai au vlagă deloc, abia se mai ţin. Măcar dacă ar cădea toate odată, dar nu, cad pe rînd, ca să-mi facă mie-n ciudă. În fiecare zi le strîng, şi în fiecare zi cad altele. Aşa, de capul lor, fără nici o ordine, fără disciplină, cad indecent. Dar mai sunt doar zece zile şi s-a zis pe anu asta! Nu poţi întinde coarda la nesfîrşit. La 1 decembrie dacă nu-s căzute toate, le tai craca!"
Astfel mormăia Ion-Ichi privind pe geamul biroului său femeile de serviciu, care strîngeau cu o mînă poalele fustelor şi cu alta frunzele pe care vîntul le împrăştia din stînga în dreapta curţii.
Ţîrîitul telefonului îi redirecţionă mînia către expeditor. "Da, Ion Ichi ! Trăiţi! Cum ? Doriţi să vină la noi ? Aranjăm un transfer. Sigur, nu mai avem locuri, dar facem un efort…pentru comunitatea noastră …"
Ieşi în holul clădirii. Ciuli urechile…nici o şoaptă, nici un scîrţîit. Aşa da ! Aşa trebuie să înceapă fiecare zi normală. Nu poţi munci în orice condiţii. Pe hol, uşile se înşiruiau cu etichete : 9a, 12b, cabinet chimie, cabinet informatică, bibliotecă, sala de muzică…
Parcurse holul încet. Învăţase asta, să meargă încet încît nici proprii paşi să nu şi-i audă. Să meargă ca şi cum ar avea un singur picior sau ca şi cum n-ar avea nici unul.
Deschise uşa cu numărul 8d. În congelator, pachetele cu melci se aburiseră. Apăsă cu degetul unul din pachete şi închise mulţumit frigiderul.
Deodată auzi un foşnet uşor. Ciuli urechile. Nimic. Poate mi s-a părut, îşi spuse. Ciuli din nou…foşnetul se auzi mai puternic. De după colţ, spre sala de muzică. Grăbi pasul. O dîră albicioasă parcă se vedea pe ciment. Se aplecă, pipăi…nimic, cimentul era uscat. Zgomotul se repetă. Simţi un nod în gît şi apoi o enervantă uscăciune în nări. Nu mai avusese aşa o experienţă de mult, de vreo 3 ani…Se opri, zgomotul se auzea din partea opusă a holului, dinspre cabinetul de biologie. Începu să alerge…Nimic. Scoase mobilul să-l sune pe portar, dar zgomotul se auzi chiar lîngă el. De undeva de jos, de lîngă pantoful drept. Se aplecă şi văzu iar o subţire dîră … o pipăi…nimic, cimentul era uscat. Formă numărul portarului şi atunci auzi în telefon foşnetul. Se uită cu ochii cît cepele la ecranul de pe care dîra alburie dispărea încet şi îşi atunci simţi în ureche umezeală. Şi un fîşîit uşor ca un răpăit de ploaie...
Sfîrşitul primei scene.
