A fost odată,
într-o ţară îndepărtată, o mare. Din mare se înălţa o stîncă în care se afla o
peşteră. În ea locuia, în nopţile răcoroase de vară, Frederic. Ziua, plaja cu
nisipul fin şi auriu era plină de turişti, care veneau din ţinuturi sălbăticite
de atîta civilizaţie să regăsească urmele mitice ale argonauţilor şi ale lui
Frederic. Apa mării era caldă şi mulţi
delfini veneau aproape de ţărm şi îi studiau curioşi pe necunoscuţii, mereu
alţii.
Turiştii
adormeau osteniţi de călătorie pe plajă şi cînd se trezeau erau de-ai locului,
de parcă întreaga viaţă o petrecuseră pe ţărm. Nimeni nu stătea prea mult pe
plajă, o zi şi uneori o noapte, apoi făceau cale întoarsă, încrezători şi plini
de amintiri.
Frederic
locuia în peştera din stîncă şi uneori pielea lui Frederic împrumuta reflexele
stîncii, era cînd neagră, cînd ruginie după momentul zilei sau al anotimpului,
după blîndeţea sau furtunile valurilor. Într-o dimineaţă, cînd soarele
tocmai îşi aruncase în mare cămaşa de
noapte roşie, m-am întîlnit cu Frederic. Venise desculţ pînă la ţărm, s-a lăsat
puţin atins de cîteva volănaşe subţiri, şi-a plimbat privirea peste marea
cuminte şi s-a întors spre stînca sa. Pentru universul meu, întîlnirea cu el a
fost ca o propoziţie cu subiect şi predicat într-o încîlceală de atribute.
