• in continuare
 |
| Ludwig Wittgenstein (1889-1951) |
Wittgenstein dă exemple de jocuri de limbaj: a asculta si a da ordine, a descrie aspectul obiectelor, a vorbi despre senzații, a indica niste măsurători, a construi un obiect plecand de la o descriere, a raporta un eveniment, a interpreta un fenomen, a crea povești, a acționa, ghicirea ghicitorilor, zicerea de glume, cererea, batjocura, a saluta și a se ruga. De asemenea, el vorbește despre jocuri de limbaj specifice limbilor străine, care folosesc expresii diferite de ale limbii noastre. Wittgenstein nu a infatisat o teorie generală a jocurilor de limbaj: utilizarea expresiei este menită să sublinieze faptul că, de fapt, cuvintele nu pot fi înțelese în afara contextului în care sunt folosite. Avem nevoie, atunci cand cautam sa dam o explicație despre sensul unui cuvânt, să căutăm rolul pe care îl joacă în viața noastră. Utilizarea "jocului" nu are intenția de a sugera că limbajul este ceva banal; cuvântul a fost ales deoarece jocurile prezintă același fel de varietate ca și activitățile lingvistice. Unele jocuri sunt competitive, altele nu sunt așa; unele au reguli, altele sunt spontane; unele se joaca cu bile, altele pe scena; unele solicita anumite calitati umane, altele nu. Nu există o insusire comună pe care o au toate jocurile ca jocuri¹ : mai curând jocuri diferite împărtășesc caracteristici diferite între ele deoarece diferiții membri ai aceleiași familii se vor asemăna unul cu altul nu într-un singur mod, ci într-o varietate de moduri.² În mod similar, nu există nicio insusire esentiala a elementelor limbajului; există doar asemănări de familie între nenumăratele jocuri de limbaj.
• Sensul filosofiei ar fi, pe scurt, gasirea esentialului limbajului, dar nu dezvăluind existența unui mecanism fantomatic ascuns în noi, ci prezentând în mod clar ceea ce deja știm, dar stim confuz, și anume modul în care folosim cuvintele. Filosofia ne poate oferi o viziune clară asupra acestui lucru și, prin urmare, asupra lumii pe care o înțelegem prin intermediul conceptelelor limbii noastre.
•Ca si pozitivistii, Wittgenstein este ostil metafizicii. Dar el nu atacă metafizica prin instrumentul pozitivist, care a fost, (pentru pozitivisti ), principiul verificarii, ci prin desenarea atentă a distincțiilor care îi permit să descifreze amestecul de truism și nonsens în conceptul de minte al metafizicianului. Mai mult decât atât, tipul de metafizică pe care o critică este unul fata de care mulți pozitiviști s-au făcut vinovați. Pentru Wittgenstein, metafizica ar consta de fapt dintr-o gramatica travestita in știință.
• Filosofii sunt în mod constant tentați să imite revendicarile și metodele științei. Filosofii secolului al XVIII-lea, care au căutat să construiască o fizică newtoniană a minții³ sunt ilustrații evidente ale acestei ispite. Wittgenstein atacă în repetate rânduri reprezentările metafizice ale minții ca pe un mediu misterios, diferit de un mediu fizic, în care funcționează legi speciale, pe care filosoful trebuie sa le descopere si sa le enunte. “Când filosofii folosesc un cuvânt – de exemplu: “cunoașterea “, " fiinta “, " obiect “," propoziție“," nume "- și incearca sa afle in ce consta esenta acestei (realitati), voi trebuie sa il intrebati: care este sensul in care este folosit cuvantul acesta in limba sa originara? - pentru ca ceea ce trebuie sa facem de fapt este să aducem cuvintele dinspre metafizică inspre uzajul lor cotidian.”
ANTHONY KENNY - An Illustrated Brief a History of Western Philosophy, Blackwell, 2.ed., p.372- 373.
traducere cu Google Translate
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Note: 1. nu exista un esential, un in sine al jocurilor
2. de exemplu, un copil poate avea umorul tatalui si optimismul bunicii, nasul fratelui si forma picioarelui unchiului etc.
3.” Lectii si convorbiri despre estetica, psihologie si credinta religioasa.”, Humanitas.
............................................................................................
