Două dialoguri

 1. Pro și contra Cioran

Visez.

Sunt studentă, prin anul doi. Vin într-o vacanță, merg spre cartier, mă văd cu prietenii din liceu. 

Îi întreb de unul, de altul și ajung la Cătălin. Nu ieșise încă afară. 

-Știi că era cioranian, zice Daris. 

Cam toți citeam Cioran la începutul anilor 90, dar Cătălin era cioranian încă de dinainte de Revoluție. 

Eu:- Da. Nu mai e?

Daris:- Acum zice toată ziua când Doamne ajută!, când Doamne ferește!

Eu:- Serios?

- Da, zice el. Acum câteva zile a zis înainte să se urce pe un scăunel:

- Doamne ferește !

Eu zâmbesc.

 Cătălin stătea bine cu lecturile din rușii clasici. Îi plăcea Esenin, citea Tolstoi.

2. Pro și contra Nietzsche

Sunt la o inspecție de grad. Mă invită o colegă. E în alta localitate decât cea unde locuiesc. Merg din doua motive: în primul rând, îmi place tema, este despre postmodernism, în al doilea rând îmi plac profesorii universitari evaluatori, la unul am avut licență, la al doilea am vrut să fac un doctorat. Sunt printre preferații tuturor studenților, nu doar ai mei, pentru umanitate și spiritul ludic, unul, pentru profunzimea gândirii și toleranță, al doilea. Anul viitor voi avea și eu de dat lucrarea de grad. 

Se termină prezentarea lucrării și mergem la un restaurant să mâncăm. Eu nimeresc lângă ei. În fața mea, doi tineri profesori, bărbați vocali și autoritari. Ajungem cu discuția la religie, credință, valori și idei care mai circulă printre noi, cei care nu mai suntem studenți. 

Unul dintre profesorii tineri e nietzschean, celălalt cioranian, se completează în deconstrucția mea, cel puțin nominală. 

Sunt puțin nervoasă, dar nu îmi permit intervenții corective. Îi las să abereze. 

Unul dintre profesori îi spune celuilalt, dar suficient de tare ca să îl aud:- Un Sfânt Părinte spune:- Când ești în lume, diavolul vine deghizat într- un cunoscut, într-o rudă. Când ești în pustie, vine personal.

Celălalt profesor adaugă:- În plus, de la o  vârstă nu îți mai permiți să te joci cu Dumnezeu de- a orice. Când ești tânăr, da, caști gura și la Nietzsche și la Cioran.

În mintea mea se face ordine. Nu s- au schimbat de când am terminat facultatea, îmi place în continuare de ei. 

La întoarcere, în mașina unuia dintre ei, vorbim despre pisici. Toți avem pisici. 

Cu noaptea- cap

 

Am o panaramă care mă trezește pentru sex cu noaptea-  n cap. O fut pe trei sferturi adormit, fără figuri.
Sunt singurul care i- o trage și mă conformez unor dorințe pe care nu le înțeleg. Ea e obosită și eu sunt nedormit.
Mă foiesc în așternut mai bine de oră, pe urmă abandonez ideea de a- mi reface neuronii. Ies să fumez.  Cerul indigo, aerul rece și lumina lunii prin norii groși și alburii mă trezesc treptat. Îmi amintesc un dialog din liceu. Trec pe lângă prietenii mei, într- o după amiază lâncedă. Ei joacă fotbal în parcare, la ora aceea nu sunt deloc mașini. Trec pe lângă ei fără intenția de a mă opri, fără intenția de a comunica, nu vreau să îi intrerup din joc. Dar se opresc ei.
Salut, salut și dau să trec mai departe. Un băiat zice autoritar:- De ce mergi în dorul pulii?
Eu:- Nu merg așa.
El:- Ba da. Așa mergi. Curvo!
Vocea lui e pe jumătate glumeață, pe jumătate semeață. Băieții râd, dar mânzește, țin la mine și nu mă atacă niciunul de obicei. Lasă mingea altui coleg și vine mai aproape:-  Te- ai dat cu ruj! 

Eu:- Nu.
El:- Ba da, ai gura roșie!
Eu:- Nu. Vin de la plajă.
El:- Asta să i-  o spui lui Mutu', nu mie!
Se reîntorc la joc. Plec contrariat. Acum înțeleg, după ani, era îndrăgostit.
Merg mai departe, cu capul plin de melodii. Cobor câteva trepte și încep să mă gândesc la altcineva, la altceva. Nu îmi iese o problemă la geometrie, vreau să citesc un roman și nu îl pot împrumuta. Aștept să îl termine un coleg, îl iau de la el. Pentru geometrie, aștept noaptea, să îmi pice- n somn fisa. Am responsabilități, aproape toată clasa copiază de la mine tema. 

Jo soi solo

 

Visez.
Sunt singură, completamente solo, cum spun străinii.
Dar nu acum, ci cu mulți ani în urmă. Ies afară și, din cauza singurătății, nu am nici curaj. Afară plouă cu găleata, merg în cartierul unde, în zile senine, mă întâlnesc cu prietenii. E o zi jalnică, nici trandafirii nu se văd de cenușiul zilei. Mă bag într- o scară și stau. Stau mult. Aștept să iasă cineva afară, inutilă așteptare, pe vremea asta, la ora asta lumea lenevește, se odihnește sau doarme. E o zi ca astăzi, o zi de duminică.
Stau sub balconul unui prieten bun, al unui băiat frumos și nefericit, al unui tânăr teatral care-  și ascunde nefericirea, care nu cere nici milă, nici tovărășie.
Plouă încet, cum plouă azi, mocănește, cum spun oierii.
Mă uit la picăturile care cad îndârjit și mărunt. Sunt undeva între mine și mine, la jumătatea drumului între o zi oarecare, în care timpul curge ca ploaia și o zi care nu este zi, ci eternitate, în care această ploaie leagă cerul de pământ iremediabil.
Nu îmi e frig, nu îmi e somn, nici foame, nu mă doare nimic. Sunt, cum ar zice Descartes, inexistentă.
Prin ceața deasă a ploii văd doi tineri îmbrățișați, văd oameni cuminți și așezați, un câine negru vesel își manifestă recunoștința trecând de la unul la altul, tinerii și copiii îi aduc adresa eugenii, preferatele lui.
Tinerii se apropie mult de mine, băiatul sărută fata cu pasiune, ca și când ar mușca dintr- o piersică pufoasă, fata își îndreaptă bretonul ca și când numai ea ar fi pe lume, sunt fericiți și îndrăzneți. Tinerețea trece prin fața ochilor mei ca un film la o viteză normală, fără răsturnări de situații și fără dramă. Sunt într- un timp ideal!
Plouă și niciun om nu iese din casă, nicio pasăre, nicio pisică. Prezența tânărului care stă deasupra îmi devine cumva vizibilă, îl simt cum merge încet prin casă, cum se oprește în dreptul unui raft cu cărți, cum plimbă degetele pe cotoarele lor, cum își ia un volum de versuri și îl răsfoiește. Mă uit în sus,  nu e nimeni, ploaia se scurge pe lateralele balconului. Acum știu, cineva îl apără, cineva mă apără. Aerul se limpezește puțin. Plec spre casă, cu trena udă de ploaie, greoaie, cu marginea rochiei complet plină de  păpădii. Mă aplec și strâng în mână o pasăre cu penajul ud, ciufulită și somnolentă. O pun sub un copăcel. În urma mea, două femei brunete, cârlionțate, cu pielea arămie, aleargă desculțe. Una dintre ele îmi parfumează părul. Cealaltă îmi pune în ureche un cercel.

Adevărul despre femei

 ? Cine știe cel mai bine adevărul despre femei?

R:- Prietenii bărbaților lor. 

Pierderi și pierduți

 

  Mă roagă un amic vechi să merg cu el la o cafea. Are să îmi spună ceva: - Am să îți spun ceva extrem de important!
Ne luăm cafea și câte o bere.
Eu:- Spune.
El: - Mi- am pierdut fecioria.
Eu:- Când?
El:- Aseară.
Eu: - Și? Ești fericit sau trist?
El:- Sunt pierdut.
Râd.
Eu:- Vrei să mergem să o căutăm? Îți mai amintești unde erai când ai pierdut -o? Poate erai la calculator. (E internaut pătimaș, cu studii specifice).
El:- Eram la mare. Pe plajă.
Eu:- E aproape imposibil să o mai găsești. Plaja e plină deja. Doar dacă a găsit- o cineva și a dus- o la poliție sau la salvamariști.
El:- De fapt, nu sunt sigur dacă la mare. Adică, prima dată am pierdut- o la mare, dar am mai pierdut - o o dată, lângă lac, în stuf.
Eu:-  Și aici e cam greu de găsit. La ora asta e plin de pescari. Doar să o fi înghițit vreun pește, și când pescarul pescuiește dă de ea.
El, îngândurat. - Nu știu ce am să mă fac de acum încolo...
Eu:- Erai singur când ai pierdut -o?
El:- Nu, eram cu iubita mea.
Eu:- A, atunci e simplu! Întreabă- o pe ea.
El:- Nu mai pot, a plecat. Nu e de la noi, stă în Nord.
Eu:-  Deci ai avut două pierderi importante.
El:- Aș zice chiar trei.
Eu:- Dublurile nu se pun.
El:- Ce mă fac? Ce mă fac?
Eu:- Cum ce te faci? Ești liber. În sfârșit, liber. Te fuți cu cine ai chef și unde ai chef. Nu mai ești în pericol. Cum să îți explic: platonician sau aristotelician?
El:-  Prefer aristotelician, știi, sunt mai cu picioarele pe pământ.
Eu:- Ai scăpat de confuzia categorială substanță spațială Știi cum zice Aristotel: om sau cal. Tu fiind Capricorn, te întrebai zilnic chestia asta. Ai rămas numai cu celelalte confuzii: dacă ești într- o relație sau nu, dacă ești activ sau pasiv, dacă ești azi sau acum 35 de ani.
El:-  Da.
Începe să plângă cu sughițuri. Îmi e milă de el, poate era dedicat vieții monahale și a fost ademenit de vreo curvă oarecare.
Îl întreb:- Ți- a plăcut?
El:-  Doamne, mor numai când mă gândesc. Nu m- aș opri din ce mi s- a întâmplat niciodată.
Eu:-  Da, așa e, din nefericire, trebuie să ne oprim. Suntem ființe gânditoare și chiar raționale.
El, expresionist: -  Mi- aș arunca rațiunea pe jos așa cum arunc șapca asta pentru încă o noapte!
Eu:-  Nu e totul pierdut. Bine că avem amintiri. Hai noroc!
El:-  Noroc!