Ceaiuri

 

    Vine într-o zi Regina ceaiurilor cu apă rece la mine și îmi zice, bătând din picior:- De ce mi- ai pus numai două pliculețe?
Eu, nevinovat complet:- Nu v- am preparat eu ceaiul, ci celălalt spătar.
Ea:- Și nu puteai să- l instruiești? Știi că prefer ceaiul cu pachetul complet!
Eu:- I- am spus, dar a zis că e exagerat și vă recomandă să aveți grijă de sănătate.
Ea:- Pregătește- l de decapitare!
Eu:- Dar majestate, nu va stă în caracter să fiți nemiloasă.
Ea:- Îți spun eu ce nu îmi stă în caracter! Poșirca asta! zise și îmi aruncă paharul plin în obraz.
De frica decapitării, iau poziție de drepți. Ceaiul ia și el, îndreptându- se viclean spre cămașă. Mă uit la ea într- un fel dojenitor.
Ea:- Ce? Nu- ți convine?
Eu:- E nedrept. Nu eu am preparat ceaiul.
Ea:- Cum? Nu așa trebuia să procedez?
Eu:- Nu, majestate, ăsta e gest pentru infidelitate, nu pentru lipsa de solemnitate.
- Aha! zise ea, brusc potolită. Am uitat. Vârsta, probabil.
Eu:- Sunteți încă plăcută ochilor. Să știți că și pe mine mă lasă memoria. De pildă, ieri, când am intrat în iatacul regelui să îi duc cafeaua, în loc să îi zic:- Bună dimineața, Sire! i- am zis:- Ai ! Ai! Iar vă înșelați nevasta!
Ea:- Știu, am ajuns înaintea ta.
Eu:- Majestatea sa, în schimb, stă bine cu memoria. N- ai zice la câte nopți pierde umblând la agățat.
Ea:- De ce zici asta? Și- a amintit anul când s- a însurat? Sau luna când s- a născut moștenitorul tronului? Ziua când fostul rege a fost decapitat? Ora când s- a înscăunat?
Eu:- Așa ceva nu se uită, majestate. 

Ea: - Oricine ar ține minte așa ceva! Nu e mare lucru, are o armată întreagă care îi amintește.

Eu: - Nu mă refer la memoria personală sau la cea colectivă, mă refer la memoria cinematografică. Mi- a răspuns exact cu fraza care trebuia:-  Dragul meu, nu e ce vezi!
Regina scoase din buzunar batista brodată cu simbolul regal și îmi șterse încetișor ceaiul căliu de pe obraz.
Îi sărutai supus mâna.
Ea:- Pe celălalt spătar îl instruiesc eu. Renunț la decapitare, e prea mare cheltuiala să plătim un cronicar care să introducă știrea în manualele școlare
Eu:- O hotărâre înțeleaptă, majestate. Dacă vreți, sunt expert în ceaiuri calde și fierbinți.
Ea, întinzându- se pe divan: - Bine, dar îl vreau goală și cu un caniche alături. Am aflat că a revenit moda. Încuie ușa!
Eu:- Vreți să anunțăm pictorul curții să aibă șevaletul pregătit?
Ea:- Încă nu. Suntem abia la începutul secolului. Trebuie să mă obișnuiesc cu ceaiul făcut de tine.
Merg la bucătărie și îi aduc un samovar plin. Regina, goală, cu spatele la mine, adormise. Mă uit la ea și mă gândesc dacă să ies în curte și să sfârșesc eu mormanul de lemne pentru încălzirea globală sau să îmi înșeuez iapa pentru echinocțiul de iarnă.

Mă potolește țigara electronică, trimisă regelui de Împăratul Chinei, consumată pe jumate, dar atinsă de limba regală. Cele câteva pufuri îmi abat atenția spre verbele franțuzești din grupa a treia.

În două ore era iar cu gura pe mine:- Unde e ceaiul meu concentrat și rece?
Arătai cu jenă spre samovar.
Ea: - Adu- l aici!
Duc samovarul lângă canapea.
Regina îmi făcu semn să i- l așez alături: 

- Pune- l aici, la margine, în loc de cățel. Îi spun pictorului regal să își folosească imaginația.
Făcui întocmai.
Ea:- (gustând) E bun! E călduț.

După o scurtă conversație, adormi iar, cu samovarul sub braț.
Mă uit spre ea. Albă, visătoare, înțelegătoare, exact cum o știu de pe vremea când mă iubea.
Verific încuietoarea de la camera de gardă și îmi arunc toate hainele aiurea. Înainte să treacă efectul de seră, înainte să se topească Polul Sud, înainte să ieșim de sub dominația otomană, animala asta pe cale de dispariție trebuie să fie a mea! Cu paloșul între dinți, mă substitui invincibil samovarului pus cu grijă pe podea și, între două mici tratate de pace și un fulminant război civil, reușesc să mușc o gură din gutuia pufoasă, tare și inconfundabil parfumată.

Anna Karenina, partea a treia, Capitolul 12

 

    Levin, așezat pe o căpiță de fân stă obosit și discută cu bătrânul care are un  fiu proaspăt căsătorit și se confesează că tinerii cam amână să își mărească familia cu noi membri. Pune pe seama fiului sfios acest fapt, dar de fapt cei doi tineri se iubesc și sunt drăgăstoși unul cu altul. Tânăra nevastă împreună cu celelalte femei trec pe lângă Levin cântând vesel, într- un cor de 50 de voci diferite, dar unite prin sentimentul bucuriei și prin veselia ce vine din satisfacția unei zile rotunde. Levin le privește cu invidie, iar sentimentul singurătății de care reușise să scape îl încolțește iar.

După ce toți mujicii pleacă spre casele lor, Levin începe să mediteze la sensul vieții sale. Pentru ce toată această muncă, pentru cine? Dumnezeu dă roadele, El dă omului putere să le adune, rolul omului în această mare lucrare a Domnului este minor. Se gândește dacă să plece, dacă să cumpere pământ, dacă să- l vândă pe cel pe care- l are și să plece, dacă să se înscrie în competiția istorică prin  organizația obștească. Viața la țară îi place, dar este aceasta viața lui? Cînd lucrurile în capul lui capătă direcția unor răscruci, ca într- un sistem axiomatic, dar nu cartesian, ci einsteinian, incluzând și dimensiunea timpului ireversibil, își ridică privirea spre cer. Deasupra lui era un norișor de forma unei scoici sidefii, luminoasă în noapte. Atunci Levin aude în depărtare zgomotul roților unei trăsuri, care trece pe lângă el. Din interiorul trăsurii se ivește capul unei fete tinere și frumoase. Se uită la el cu ochi senini și blânzi, privirile li se întâlnesc. Levin o recunoaște pe Kitty, care împreună cu mama ei se îndreaptă spre moșia lui Dolly. Cu o viteză uluitoare, destinul lui se așează din nou în matca lui firească. Își dă seama că nu viața la țară și munca în mijlocul mujicilor este ceea ce își dorește, ci dragostea.