Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 21

 

    Tolstoi se reîntoarce la Aleksei Aleksandrovici, așa cum Anna si Vronski se reîntorc din însorita Italie, cea udată de valuri, în Rusia cea friguroasă.

    Am văzut un film american acum câteva luni și actrița din rolul principal citea Anna Karenina și și- a convins o prietenă care, în așteptarea soțului, gospodărea și se plictisea, să citească și ea cartea. Pe la un sfert din roman, prietena a început la plângă. Dacă Tolstoi a reușit să facă pe cititorii americani să plângă la moartea lui Nikolai și la suferința din dragoste a Annei Karenina, nu știu dacă va reuși să- i facă să plângă și de suferința lui Karenin.

    Aflăm din capitol că Aleksei Aleksandrovici nu s- a căsătorit din dragoste, ci la îndemnul unei rude a Annei, care l- a constrâns într- un mod destul de dur să o ia de nevastă pe femeia cu care se afișa prin lume. L- a constrâns prin amenințarea cu prăbușirea din zborul unei cariere care abia începea și cu plecarea din oraș. Karenin nu a avut încotro, dar Anna, nu cu foarte mult mai mică decât el, fiind o femeie frumoasă și inteligentă, destul de înstărită, nu i- a creat probleme, dimpotrivă. Cariera lui a devenit fulminanată, știm că lucrează în Minister. Însă relația Annei cu Vronski a adus în viața lui un noian de emoții și chiar sentimente cu care nu era obișnuit și nu le planificase. Nu știe ce să facă, nu întelege nimic din viața lui, retrăiește în memorie toate evenimentele ultimului an, își amintește mai ales cât de mult s- a străduit să fie bun cu Anna, că a avut grijă de copilul ei și al lui Vronski cât ea era bolnavă; în sufletul lui se amestecă mânia cu disprețul, neputința, confuzia și o sumă de alte stări care vin toate să alimenteze contradicția dintre legea morală și realitatea imorală. Pune capac acestui zbucium un comisionar care îi cere bani. Anna își cumpărase niște haine înainte de a pleca în Italia și nu le plătise, ci lăsase vorbă că le va plăti Larenin. Totul până la bani! Pe Aleksei îl enervează atât de tare faptul că trebuie să întrețină o femeie care nu mai e a lui încât nu mai e în stare să ia nicio decizie. Până acum a reușit să păcălească lumea, destul de răutăcioasă, făcând corect toate acele acțiuni care țineau de relația cu diferite instituții, dar uite că nu mai poate să interacționeze normal și cu acest vânzător de țoale de firmă. Prințesa Ivanovna, prietena lui pravoslavnică vine și îl găsește prăbușit pe un scaun cu capul în mâini. Îi spune câteva fraze de îmbărbatare tipice pentru un om care nu a lipsit de la lecțiile de catehizare, dar pe Aleksei nu îl ajută. Se teme de precedent, ca orice om care stă de dimineață până seara cu legea în mână. În cele din urmă, doamna Tolstoi- Ivanovna încheie cu niște mângîieri și cu îndemnul de a avea răbdare.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolele 18, 19, 20

 

     Încep cu două chestii care ar trebui să mă ajute să scriu despre aceste 3 capitole.  În timpul facultății am avut ca lectură obligatorie Moartea lui Ivan Ilici. Am citit- o repede, dar m- am apucat greu de ea. Înainte de facultate, citind eseuri de Eliade am găsit la un moment dat două meditații ale filosofului:.1. pentru cei neinițiați, moartea este mereu a celorlalți.
2.  Oamenilor nu le este frică de moarte, ci de morți.
În aceste 3 capitole, Tolstoi se chinuie să- l ucidă pe Nikolai. Pentru Ivan Ilici i-a trebuit o nuvelă de mai mari dimensiuni.
Capitolele sunt scrise din perspectiva lui Levin, care știm, din spovedania dinaintea nunții e cam voltairian. Cu Dumnezeu se cunoaște, dar nu prea se salută. Capitolele sunt greu de povestit pentru că în ele sunt redate mai mult emoții și sentimente, mai ales religioase, și mai puțin evenimente. Voi scrie despre evenimente:
1. În camera unde Nikolai agonizează, sub coordonarea lui Kitty se face curățenie. Participă toată lumea la ea, Levin se cam fofilează, e disperat de imaginea bolnavului, de mirosurile neplăcute, de murdărie, de suferință la care nu știe ce reacții să aibă și ce cuvinte să spună.
2. Kitty îl convinge pe Nikolai să se spovedească și împărtășească, ceea ce acesta, deși socialist convins, face, dovadă faptul că educația lui din copilărie e mai puternică decât ideologiile care umbla deja prin Europa cu coada pe sus.
3. După ce medicul anunță că în trei zile Nikolai va muri, toată lumea într-  un fel așteaptă. Însă Nikolai mai trăiește o săptămână. E o situație cumplită pentru Levin, în care iubirea frățească se amestecă demonic cu meschinăria gândurilor din fiecare oră dăruită de Dumnezeu bolnavului.
4. Către sfârșitul săptămânii, Kitty se îmbolnăvește, nu îl mai vizitează pe Nikolai, de care acesta devenise dependent. Levin este cel care stă mai mult cu el, nătâng și neputincios.
5. Nikolai  moare fericit, lucid și cu  câțiva oameni care îl iubesc aproape.
6. Medicul care îl îngrijise în ultima vreme o consultă și pe Kitty și anunță că boala ei nu este o boală, ci un prilej de bucurie, Kitty e însărcinată.
Sunt multe rânduri în care Levin meditează despre diferența dintre natura feminină și cea masculină în situații limită. E chiar și ceva amuzant, la un moment dat parcă îi ceartă pe toți filosofii și scriiitoriii pe care i- a studiat că nu l- au învățat cum să se descurce într- o situație ca asta și concluzionează că Agafia Mihailovna și Kitty  sunt infinit mai deștepte.
Îl anunță și le celălalt frate, Serghei despre suferința lui Nikolai, dar acesta nu reușește să ajungă. Știm că părinți nu au.
Sunt capitolele triste, scrise realist și paideic moralizator. Fiecare om trece la un moment dat prin experiența lui Levin și e bine că e așa, altfel am fi toți niște Serghei.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 17

 

Vizita la Nikolai

     Remarcile pe care le face Tolstoi prin intermediul lui Levin vis-a-vis de construcția nouă și paragina veche sau construcția nouă părăginită, curățenie și murdărie sau cum ar zice Pristanda: curat murdar, sărăcie și prosperitate, sunt uimitor de actuale! Nu știu dacă e inspirat de cultura greacă, cu siguranță însă din cea latină. Există în toți oamenii, și în ruși deasemenea, un mod latinesc de a se opune ciocanului maselor care sunt distructive prin simpla existență, dar când dai nas în nas cu indivizii din ele șocul prezenței umanității, care lipsește analiștilor economici și politici-  este atât de mare, încât acest concept de massă, care a făcut istorie mai ales în socialisme, aproape că trebuie să fie gândit religios.
     Hotelul unde Levin și Kitty trebuie să se cazeze a fost nu de mult nou, dar acum e mizerabil. Mizerabil și în sensul lui Hugo și în sensul lui Marx. În el sunt cazați oameni care sunt și nobili și decăzuți. E cam greu să dai doar de nobili sau doar de decăzuți. Cum ar zice un austriac celebru, fin de siecle, sfârșitul imperiilor, sfârșitul aristocrației se anunță prin faptul că săracii nu mai înțeleg ideea de vals, nici admirativ, nici imitativ, ci doar conspirativ.
Nikolai e foarte bolnav, slăbit de suferință, are tuberculoză. Maria Nikolaevna îl îngrijește, dar boala lui a ajuns la stadiul în care un medic și medicamente ar fi mai de folos decât o femeie care îi e devotată și îl iubește.
    Levin constată cu mânie:
1. Că hotelul de curând nou a ajuns în ultimul hal de mizerie din cauza celor cazați. Nu îi convine că a venit Kitty cu el și trebuie să locuiască aici deoarece e singurul hotel din reședința de gubernie. 
2. Că deși e așa de mizerabil, totuși camere se găsesc greu, iar cele mai bune sunt ocupate de persoane cu rang nobiliar mai înalt decât al lui. Dar pentru că nu stau mult, există o rază de nădejde.
3. Maria Nikolaevna e un fel de țap ispășitor în opinia lui. Mizeria din camera lui Nikolai ar trebui rezolvată de ea, nu se gândește deloc ce presupune îngrijirea unui bărbat suferind 24 de ore și care nu se poate ridica din pat. O pune la treabă, până când se întoarce din oraș, camera să fie lună!
4. E nervos că e cu el Kitty, prințesă tânără, frumoasă, fragilă, periculos de neinițiată în suferință. I se pare că are o povară în plus.
Îl vizitează întâi el pe Nikolai, care e atât de slăbit și de bolnav încât lui Levin nu îi ese doar milă, ci și frică. Acest bărbat, fratele său, se luptă cu moartea cu niște resurse pe care numai un creștin autentic le înțelege: fără prezența lumii nevăzute, nicio secundă nu se poate trăi în această condiție.
     Spre surprinderea lui, Kitty este foarte normală în această situație. Își face simțită prezența în locuința lui Nikolai  și a Mariei Nikolaevna ca și când ar fi camera lui Levin. Strălucește și bucură privirea necăjiților. Se raportează la ei ca la niște rude, nu îi e rușine de ei, nu se fofilează. Știm că i- a cunoscut pe vremea când a fost în stațiunea din străinătate pentru a se vindeca de iubirea pentru Vronski, pe vremea când Nikolai, deși sărac, era mai puțin bolnav și se vedea că acești doi nefericiți de azi s- au iubit sincer și profund.
    Capitolul se termină cu tendința că și în viitorul apropiat, Tolstoi va mai aduce în prim plan personajele lui.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 16

 

Scrisori optimiste și pesimiste

     O primă victorie a lui Kitty asupra Agafiei Mihailovna, un prim război conjugal, o victorie de netăgăduit a ideii de cuplu sau mai exact al sentimentului de iubire între soți și două scrisori, una optimistă și una pesimistă.

   Cam așa ar prezenta capitolul un scriitor ca Michel Zevaco, Paul Feval, Victor Hugo sau Jules Verne. Tolstoi nu are în acest roman un scurt rezumat la începutul capitolelor în caz că ai temă pentru vacanță să faci fișe de lectură.

   Kitty și Levin au primit daruri de nuntă printre altele și un samovar cu ceșcuțe de argint. Lui Kitty îi face plăcere să le folosească și un prim musafir al ei este Agafia Mihailovna, o femeie înțeleaptă și bună care l- a slujit cu credință pe Levin de... cine știe, poate i- a fost și doică și guvernantă.... până la căsătorie. Preluând Kitty frâiele gospodăriei, Agafia Mihailovna s- a luptat o vreme cu inutilitatea existenței omului scutit de responsabilități, dar Kitty cu drăgălășenia, frumusețea și diplomația ei în relațiile interfeminine a învins. Agafia o iubește pe Kitty ca o mamă, bunică, mătușă, mamă.
   Levin a primit o scrisoare de la iubita fratelui său, Nikolai Dimitrievici, Maria Nikolaevna, o scrisoare stângace, scrisă cu multe greșeli gramaticale, prin care această femeie sălbăticită prin dispreț și sărăcie îi povestește că Nikolai e foarte bolnav. A încercat să se angajeze, dar s- a certat cu patronul și a fost dat afară. De femeia pe care a cules- o dintr- un bordel s- a despărțit înainte de angajare, a alungat- o fără prea multe replici. După părăsirea slujbei, a primit- o înapoi. Amândoi trăiesc în mizerie, iar Nikolai e foarte bolnav. Levin decide să plece la Moscova la el.
     Kitty a primit o scrisoare de la Dolly în care îi povestește despre un bal al copiiilor în care fetița cea mare, Tania a purtat o rochiță de marchiză. Lui Kitty imaginea îi produce o mare voioșie. Însă când îl vede pe Levin tulburat și aude și motivul, se hotărăște ferm să îl însoțească la Moscova, la Nikolai. De aici începe cearta lor. Levin vrea să o ferească de interacțiunea cu iubita lui Nikolai, Kitty e supărată că Levin o judecă disprețuitor, ca pe o femeie care a devenit deja scai pe bărbat după numai trei luni de la nuntă, uitând disperarea lui de cu tot atâta timp înainte, dorul și pasiunea care îl măcina în absența ei. Amândoi sunt insistenți, Levin să meargă singur, Kitty să îl însoțească. Prima cedează Agafia Mihailovna, care pleacă din cameră, a doua Kitty,  care începe să plângă în hohote și nu se oprește decât după ce Tolstoi descrie scena împăcării cu o gingășie și într- un hal de duioșie la care nu numai personajele nu rezistă, dar nici milioanele de actori, regizori și simpli cititori/ spectatori de peste decenii... Și secole. Consolarea parașutei lui Nikolai căreia îi va muri iubitul e o nimica toată pe lângă consolarea lui Kitty. Capitolul se încheie când tâmpitul de Levin dă iar peste neuronul care îi zbârnâie în memorie că  Maria Nikolaevna nu e altceva decât  o târfă

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 15

Tolstoi, un scriitor romantic și un economist modern
   Încep cu aceeași întrebare retorică, dar adaptată pentru bacul la literatură: Cât Eminescu este în Tolstoi și cât Tolstoi este în Eminescu? Sau cât Maiorescu?

  Capitolul descrie câteva ore dintr- o după amiază în sufrageria lui Levin. Kitty stă pe o canapea de piele, acceași veche canapea (voi scrie altădată despre statul pe o veche canapea de piele) și brodează o imagine englezească. Nu știu exact ce înseamnă, mă gândesc că e o imagine cu culori calde, ca o acuarelă, cu copii cu bonete cu danteluță, așezați față în față și întinzându- se unul spre altul într-un sărut, înconjurați de flori, un cățel, o pisicuță, poate și vrăbiuțe... cum mi-a arătat odată Raluca.
Levin scrie la birou, lucrează la tratatul lui despre modernizarea agriculturii în Rusia.
Încep cu Levin. Așa face de fapt și Tolstoi. Știm din capitolele mai îndepărtate că Levin, care este un moșier înstărit, a constat cât de săraci sunt mujicii și cât de greu se lucrează în agricultură. Opiniile lui sunt următoare:
1. Agricultura ar trebui să fie domeniul principal al economiei Rusiei și nu industria sau transporturile sau domeniul financiar.
2. Oamenii ar trebui să aibă o proprietate funciară, ar trebui ca statul să împroprietărească pe toți mujicii. (Cam așa gândise și Iliescu în anii 90. Din nefericire, la noi efectul a fost subțierea industriei până la a fi vândută pe doi lei.)
2. Investițiile cu finanțare externă ar trebui direcționate înspre agricultură în mai mare măsură decât în domeniile mai sus amintite: industrie, bănci, căi ferate, care dezvoltă orașele și golesc satele de forță de muncă, usucă pământul și- l sălbăticesc, și, mai rău, creează așa numitele de Maiorescu forme fără fond cu care nici săteanul și nici orășeanul nu prea știu ce să facă.
4. Statul ar trebui să preia mai serios problema agriculturii, mai ales că Rusia are atât de multe câmpii și atât de mănoase.
O parte din aceste idei au prins contur de mult în mintea lui, a scris despre ele, verifică notițele și își dă seama că nu sunt aiureli, e și în mână are chef de scris, încropește câteva fraze coerente. De aici începe Floare albastră.
Kitty și Levin sunt fericiți unul cu altul, se iubesc și nu le vine să facă nimic altceva decât să stea unul lângă altul.  Gândurile celor doi se fugăresc și se împletesc pe tema fidelității, respectului, geloziei, bunătății fiecăruia și atracției. Kitty e fericită când Levin nu se îndepărtează de ea, Levin e fericit când Kitty alungă toți eventualii admiratori.
După conștientizarea reciprocă a existenței magiei conjugale, fiecare dintre ei își delimitează teritoriul. Kitty e judecată greșit de Levin cum că ar fi o ființă simplă, care prin căsătorie nici nu mai citește, nici nu mai cântă la pian, nici la Moscova nu prea îi mai arde să meargă, cu alte cuvinte căsnicia aceasta de 3 luni a prostit-o. Levin e judecat greșit de Kitty că este exagerat de fragil emoțional și oarecum...social, orice făptură străină de ea poate deveni amenințătoare sau, cine știe, atractivă...
În minte, fără să știe Kitty, ci doar trădătorul de Tolstoi și noi care căscăm gura la el, Levin începe să își facă un gard în jur, dar nu unul de stuf ca la Costinești, ci un gard din beton armat. Vrea să o educe pe Kitty să îi lase calitățile de savant să înflorească și să rodească chiar în căsnicie, prin acest Tratat despre agricultura modernă. Kitty nu știe ce are în cap Levin, dar își desfășoară și ea ghemul propriei vieți alături de Levin: va avea copii și îi va crește, va îngriji gospodăria, vor fi zile și nopți solicitante, iar aceste câteva ore de armonie, de comunicare afectivă aproape perfectă vor fi mai rare, mai scurte, mai zgomotoase...
  Cum ar zice Eminescu: Totuși este trist în lume...

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 13

 

     Parcă sunt căzută în cap. Așa mi-am spus aseară când am constatat că  sărisem peste capitolul 13. 

E de înțeles, ar zice toți oamenii din universul meu profesional, a fost Săptămâna Altfel, a plouat toată săptămâna, nu prea s- au putut face excursii per pedes, la Teatru nu am ajuns fiindcă m- am simțit rău, toate oscioarele, cu schimbarea de vreme, îmi erau strânse în menghina bătrâneții, am lucrat pe rupte pentru bac, deși ar fi trebuit nici să nu aud de el, a fost și concursul pentru directori și mi- au tot urlat prin urechi vorbele lui Caragiale cu schimbarea și revizuirea de la '48, e de înțeles. Adică, mi- am spus eu azi, nu sunt chiar căzută în cap. Oleacă am scris despre acest capitol în textul anterior capitolului 14, dar nu cu lux de amănunte, cum v- am obișnuit. A fost o plictiseală mai mică în lumea mea dacă mi- a revenit memoria. Am avut oleacă de Alzheimer, dar nu chiar unul serios.
    Capitolul 13, în care sunt descrise vizitele lui Mihailov la palazzo-ul ul lui Vronski pentru a picta portretul Annei scoate în evidență câteva chestii:
1. Anna nu este doar o femeie frumoasă, ci o femeie spiritual frumoasă.
2. Golenișcev este repetitiv și din acest motiv, plictisitor. Repetă într- una că Vronski are talent de pictor și că acesta nu se vede foarte tare pentru că e abia la început și mai are mult de șlefuit.
3. Vronski are două capodopere neterminate, de care s- a apucat cu mult entuziasm, i- a luat mult să înainteze în operă, nu este chiar un mâzgălitor oarecare sau un caricaturist neinspirat, are spirit de observație și prin educație: un portret al Annei și o pictură medievală. Atât Anna cât și Golenișcev îl încurajează să continue, pictorul Mihailov însă nu comentează. Pentru el, Vronski este un diletant, a întâlnit cu nemiluita în cariera lui dintr- ăștia și ori de câte ori i se cere părerea, obosește și se stresează. Face o comparație la un moment dat: diferența dintre lucrarea unui diletant și a unui artist adevărat este precum o statuie din ceară pe care un îndrăgostit o confecționează și o sărută și un cuplu real de oameni care se iubesc. Cum ar zice un psihiatru: una e să fii nebun și alta e să fii nebun din iubire. Când ești nebun, te lupți cu Thanatos, când ești nebun din iubire, cu Eros. Pictura e dovada nebuniei lui Vronski, nu Anna, cum crede toată Italia.
Golenișcev vorbește despre diferența de clasă socială și de lipsa educației și ștaifului lui Mihailov, e de părere că acest artist e invidios pe talentul lui Vronski. Vronski însă e convins că invidia este normală când ești sărac. E ceva firesc ca omul care nu are să fie invidios pe cel care are, dar acest lucru nu îl deranjează. E o axiomă a aristocrației cu care a crescut de mic. Nu e problema lui ce are în cap un artist cu suflet de mujic.
Tot Vronski este cel care recunoaște că pictura lui Mihailov, portretul Annei, este foarte bună, recunoaște că el nu a reușit să facă mare lucru, nici Golenișcev nu prea îi mai place, știe că îl laudă fiindcă vrea și el să fie lăudat de Vronski când își dă în stambă în presă, nu îi mai place nici palazzo-ul, îl vede cu ochii unui artist care s- a folosit de pictura medievală numai ca să conștientizeze că au trecut deja cei 1000 de ani de întuneric și nu are rost să mai stea cu ochii la lună, deci palazzo-ul îi apare în adevărata sa lumină, o clădire ponosită, plină de mucegai și crăpături, cu pereții afumați și fără nicio încântare. Cu aceasta, Vronski pune capac vizitei în Italia, Anna e sănătoasă, radiază de frumusețe, a apucat- o dorul de fiul ei, Serioja, el are de reglat niște chestii referitoare la moșteniri cu fracsu, de Golenișcev se desparte mai ușor decât ar fi trebuit după atâta vreme împreună, dar a devenit și el un plictisitor combinat cu un plictisit, deci pleacă împreună cu Anna în Rusia, la Petersburg. 

Vă anunț că urmează capitolul 15.

Anna Karenina, partea a cincea, capitolul 14

     Sunt multe moduri de a descrie luna: lună nouă, lună plină, crai nou, lună periculoasă, lună neagră etc. Cred ca aici arabii sunt experții lumii.

Nu știu dacă e potrivit să spun că Bruckner și Tolstoi sunt ca două pagini ale unei file dintr- un roman bun. Sau poate e mai potrivit să întreb: nu știți cumva cât Bruckner e în Tolstoi și cât Tolstoi e în Bruckner? Merge și invers, pentru ca în spirit toți creatorii sunt oarecum contemporani.

    Când eram studentă, la începutul anilor 90, îmi amintesc, câteva cărți au făcut turul mai multor cititori: Pendulul lui Foucault al lui Eco, Fețele tăcerii de Buzura, Mit și epopee a lui Dumezil, Muntele vrăjit de Thomas Mann, Poveste fără sfârșit a lui Ende și Luni de fiere a lui Bruckner. De ce astea? De ce acești autori? Greu de înțeles. Ideea este că pe majoritatea le- am citit și eu odată cu ceilalți și am și discutat o vreme pe marginea lor. A... și Kundera, care mi-a plăcut din prima. Deconstruirea unor tipologii umane, deconstruirea unor relații care sunt idealuri de armonie și fericire, cum ar fi relația de iubire sau ideea de sănătate și normalitate. Cam asta încearcă Tolstoi în acest capitol. Să deconstruiască, folosind uneltele sensibilității sfârșitului de secol 19 ideea de lună de miere. Nu însă și pe cea de căsătorie sau familie întemeiată pe iubire și respect reciproc între soți. Scriitorii mai sus menționați fac și ei în anumite romane același lucru, dar nu cu măiestria lui Tolstoi de a lăsa idealul să existe în continuare, de a păstra intactă iubirea și de a permite scriitorului contemporan să aibă iluzia că o fotografie cu mirele și mireasa pusă pe peretele dormitorului creează instantaneu un templu al familiei.

    În acest capitol se povestește cum Levin și Kitty, care au refuzat să meargă în luna de miere în străinătate, merg la moșia lui Levin și petrec acolo luna de miere. Cei care au vizionat serialul Bridgerton știu că există și pentru el valabilă întrebarea: cât Tolstoi este în Bridgerton? ...mă rog în Chris Van Dusen.

    La moșie, Kitty, devenită stăpâna casei, îmbină zilnic utilul cu plăcutul, în timp ce Levin încearcă să îmbine inutilul cu plăcutul. Servitorii și guvernanta lui Levin rămân fără trese și șnururi, Kitty vrea să administreze ea și odăile, și cămările, dar nu este tratată cu ostilitate, dimpotrivă, cât Levin caută niște rațiuni sălbatice în toată această ceremonie, Kitty domesticește domeniul. Într-o zi Levin întârzie jumătate de oră, se rătăcise, iar Kitty îl ceartă, stă îmbufnată și face un întreg circ. Eu am auzit în tinerețe de la doamne mai cu experiență că pe bărbat trebuie să îl educi din prima, să îl ții în frâu și să nu îl lași să doarmă pe canapea decât când greșeala pe care a făcut- o presupune o a treia instanță de judecată. În rest, îl ții legat. Cam asta face instinctiv Kitty, arătându-i lui Levin cât de tare a greșit că a întârziat, făcând- o să intre la bănuieli. Cei doi ajung la concluzia că e greu să fii căsătorit, dar e dublu de bine și se hotărăsc să petreacă totuși o lună adevărată de miere în străinătate, pentru că prima a fost de fiere, vorba lui Bruckner. După întoarcerea acasă, totul merge ca pe roate, conform aceleiași ecuații, deși efortul de a menține armonia nu e pe jumătate, cât era când erau singuri, veselia care urmează de fiecare dată după câte un balamuc în doi este mereu dublă.

    În ceea ce privește perspectiva narativă, scriitorul e omiprezent și omniscient, intră în sufletul lui Tolstoi când și cât are chef, îi întoarce ideile toate peste cap și îi vârzolește afectele și emoțiile, lăsându- i totuși neatinse pasiunile. În zilele noastre, un psihiatru terapeut ar zice că bietul Levin suferă de atacuri de panică și i- ar recomanda niște pastile care să- l facă inapt de procreere și de tandrețe. Bine, dacă ar fi Bruckner psihiatrul, l- ar și mutila oleacă, ba nu, pe Kitty ar mutila- o, ca să aibă și Levin ceva treabă.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolele 11 și 12

 

     Tratez aceste două capitole împreună pentru că în ele este vorba despre artă, despre  pictură mai exact. Relația lui Vronski cu Anna este lăsată în plan secundar și deasemenea toate celelalte personaje care i-au însoțit în baletul mecanic de până acum. Rămân numai doi în universul lor: Golenișcev, plin de prejudecăți și Mihailov, pictorul, care se luptă cu ele.
   Cele două capitole redau o mișcare fizică și intelectuală în și între două ateliere, cel al lui Mihailov și cel al lui Vronski, primul un pictor consacrat, al doilea un înflăcărat diletant.
Pentru că Mihailov își dă seama de la primele reacții estetice cu cine are de-a face, el este cel care îi etichetează în final pe cei trei ca un fel de neica- nimeni veniți să își dea cu părerea asupra artei adevărate. Pentru că Vronski este frumos, Anna fermecătoare, iar Golenișcev un admirator sincer, își pierde o vreme timpul cu ei. Pictează portretul Annei, îl pictează cu har, dar nu se împrietenește cu cei trei, nu rămâne la cină și nu se dă în vânt după dialoguri colaterale.
Se miră că în loc să îi aprecieze capodopera Hristos în fața lui Pilat, cad în extaz în fața unui tablouaș cu doi băieți la pescuit, pe care Vronski se hotărăște să îl cumpere. Interesant că pentru ambele tablouri pictorul lucrase același interval de timp, 3 ani, însă unul e copleșitor atât prin temă, numărul și importanța personajelor, modul interesant de a le surprinde reacțiile de moment, în timp ce al doilea are un subiect simplu, aproape superfluu și e senin, fără tragism și fără nicio autoritate în afară de cea a naturii întotdeauna imprevizibile. Cam atât scriu. Dacă nu ar fi fost arta, frumusețea care izvorăște din mâinile omului sub inspirația Domnului, niciunul dintre cei trei bărbați nu și-ar fi pierdut nicio clipă unii cu alții.  Cu Anna e altceva...

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 10

 

    Îmi amintesc, când eram studentă și, în timpul unor cursuri lungi și aride, mâzgăleam tot felul de lucruri ca să grăbesc timpul până la pauză, că m- am gândit de multe ori la munca unui pictor profesionist. O mare taină mi se părea că ascunde orice artist, dar pictorii mă fascinau în mod deosebit. Mi se părea că o mână care reușește să pună pe hârtie exact ce văd ochii, sau care poate zugravi idei din minte într-un mod care să le facă înțelese și de alții e o mână neobișnuită.
    Capitolul acesta, deși scris în cheie ironică referitor la inspirația unui mare pictor rus, este interesant tocmai pentru că e o privire "pe gaura cheii" în " bucătăria" unui artist.
Pictorul pe care îl vizitează Anna, Vronski și prietenul lui, Golenișcev, venind cu trăsura, eleganți, tineri și frumoși, nobili ruși visători și îndrăgostiți de artă, e de fapt un om modest atât prin înfățișare cât și prin țoalele ridicole și vechi. Nu face impresie grozavă la prima vedere.
   Știm din capitolul anterior că Mihailov este un pictor rus celebru în Italia, este menționat în cronicile literare și-i este așteptat cu nerăbdare noul lui tablou. Vronski îl vizitează pentru un portret al Annei Karenina, pe care pictorul o remarcă imediat pentru delicatețea ei, frumusețea deosebită și lumina care o înconjoară.
Prima parte a capitolului este despre cum apare o imagine într- un tablou, ce resurse emoționale și intelectuale folosește un artist pentru a fixa pe pânză un caracter.
    Povestesc pe scurt.
    Pictorul are o soție, tot rusoaică, are mai mulți copii și trăiește strâmtorat. Probabil banii câștigați din artă îi bagă în pânze și pensoane, ceea ce pe soție și proprietăreasă le deranjează, e în urmă cu chiria și se descurcă greu. Se ceartă cu nevasta, o face proastă și nu mai țin minte cum, în orice caz o bălăcărește  că nu vorbește cu proprietăreasa în rusește, ci într-o italiană stâlcită. Asta e fain! În loc să o constrângă pe italiancă să învețe rusește, se chinuie ea în limba ei ultranaționalistă. Cam asta e ideea.
Intră într-o încăpere de lucru, separată printr- un paravan și vrea să termine portretul unui furios. Are două schițe, una în atelier, alta rătăcită prin casă. Recuperează de la fata- mai- mare a doua schiță, plină de grăsime, dovadă că nici copiii nu prea se omoară cu respectul față de munca lui, care îi ține mai mult în sărăcie decât în belșug.
Însă! Când se uită la schița pătată, observă că portretul, prin pata de ulei căpătase alte contururi, mai interesante, mai apropiate de adevăr. Intră în transa specifică și definitivează portretul, îl face desăvârșit, așa încât, spune criticul de artă Tolstoi, orice detaliu s-ar adăuga, părul mai lung, perciuni, alte linii, pălărie sau bască, acest caracter al furiosului cu bărbie pătrată nu se mai poate confunda cu nicio imagine din istoria picturii. E fericit, nu e Rafael, dar e un pictor bun. Își cere iertare de la nevastă că a jignit-o și pleacă fericit spre Atelier, locul de întâlnire cu cei trei aristocrați ruși, care îi trimiseseră cartea de vizită.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 9

 

    În introducere, Tolstoi descrie palazzo-ul unde locuiesc Anna, Vronski, doica și fetița.  E o clădire de patrimoniu, o construcție veche, cu mobilierul, tapiseria și frescele nemodernizate, exact așa cum au fost la origine, cu cel puțin 100 de ani înainte. Vronski e fericit aici pentru că nu se mai simte un nobil pricăjit, fără portofoliu de vânător și fără epoleții și șnururile din armată. E un pictor talentat, mărunțel ca prestigiu, nu apare în ziare, nu participă la expoziții, nu i se fac comenzi cu plata în avans și nimeni nu așteaptă cu sufletul la gură următoarea capodoperă. 

  Ia lecții de pictură de la un maestru italian, care îl învață să picteze peisaje și studiază pictura medievală. I- a făcut deja un portret Annei (știm că Anna a mai fost pictată, un portret al ei este un sufrageria lui Karenin), a făcut un studiu de portret cu doica fetiței ca model, o tânără frumușică pe care Anna e geloasă.
Într- o zi vine în vizită prietenul lui, Golenișcev, care pune pe tapet o serie de opinii contra:
1. În acele zile se discuta mult în presa artistică despre un pictor rus,  Mihailov, care avea în lucru o pictură, plătită deja și așteptată cu înfrigurare de toată lumea. Pictorul este talentat dar trăiește modest, chiar strâmtorat. Știm că Vronski a mai făcut acte bruște de generozitate, chiar în ziua când a cunoscut-o pe Anna, a dat o sumă mare de bani văduvei al cărei soț murise călcat de tren în gara din Moscova.
2. Golenișcev este contra lui Mihailov din două motive:
a. Una dintre picturile lui celebre și foarte apreciate este Hristos în fața lui Pilat.
Golenișcev crede că modul în care a fost zugrăvit Iisus nu este canonic, ci comercial, cu o mare doză de imitație, nu a unor maeștrii medievali, ci a unor direcții actuale, care îl fac pe Iisus mai mult uman decât divin.
b. Un alt motiv de nemulțumire are legătură cu caracterul lui Mihailov. Nu este aristocrat, nu a beneficiat de o educație serioasă ce vine în primul rând din familie, este talentat e adevărat, a intrat în Academia de pictură pentru că are talent, dar nu are nici religiozitate, nici moralitate, nici ștaif. Cu alte cuvinte are pe creștet o bască furată și o eșarfă cu Cele 3 grații ale lui Botticelli cumpărată din vreun second.
3. Despre nihilismul lui Mihailov, Golenișcev vorbește până când și Anna și Vronski se plictisesc. Nu au nicio legătură cei doi amanți cu Dincolo de bine și de rău, Așa grait-a Zarathustra, Voința de putere, Genealogia moralei, etc.  și nici cu Fenomenologia Spiritului. Golenișcev reproșează lui Mihailov că nu e nihilist, pe fond de: fiu de preot/ pastor, fost soț cu 7, 8 copii ai aceleiași soții, parlamentar sau măcar avocat, ci că e un nihilist care fără să aibă vreun sens în trecut, vrea un sens în viitor. Cam ceea ce Nietzsche ar numi, nu Ubermensch, ci sclav. Sau maimuță. Sau om cu voință slabă, care își fundamentează educația pe ziare, nu pe cărți serioase (citite cu creionul în mână la lumina lumânării). În orice caz, cele câteva sute de pagini din Nietzsche, Hegel și Marx pe care Golenișcev le trântește în capetele Annei și lui Vronski au ca efect hotărârea bruscă a celor doi de a- l vizita pe Mihailov pentru a-i comanda un portret al Annei Karenina.

În plus, Vronski se gândește că acest artist atât de... controversat...merită un ajutor. 

Anna Karenin, Partea a 5 a, Capitolul 8

 

      Dacă viața pe plajele însoțite ale Italiei ar fi asemănătoare cu urcușul unui munte spre o vârful unde, într-o cabană mirosind a lemn de pin, încălzită și primitoare te așteaptă un pat dublu cu așternuturi curate și saltea moale, cu plăpumi pufoase și covoare din blănuri, ecologice
bineînțeles, cu un foc în șemineu și un leagăn pentru o bebelușă cuminte și care nu- i deranjează noaptea pe părinți, da, dacă viața ar fi așa, atunci am putea spune că Anna Karenina este fericita pe deplin cu Vronski și fetița lor. Fiecare zi e o binecuvântare și aproape că nu își mai amintește deloc de chinul anterior și nici de Karenin și chiar de băiețelul rămas la Moscova cu tatăl lui. Pentru Vronski, care e fericit și el și cu gratitudine se străduiește să o facă pe Anna mulțumită de el însă acest urcuș spre cabană este un pic.... plictisitor.  Dacă Tolstoi ar fi Heidegger ne- ar spune că tocmai se pregătește să intre pe teritoriull Daseinului, care descoperă sentimentul metafizic al ființării prin îndepărtarea de lume și prin iubire. Însă nu asta vrea Tolstoi de la Vronski, ci descoperirea originii operei de artă, care vine din stăpânirea dorului de dorințe. Interesant. Vronski pictează, îi plac mult, cred, impresioniștii francezi, copiază cu ușurință orice operă și cu puțin exercițiu devine un pictor bun. O pictează pe Anna în costum de italiancă. Dar, într-o zi, când se întâlnește cu un fost camarad și merge la crâșmă cu el câteva ore, descoperă două chestii care îl întristează:
1. Că izolarea de tovarășii din armată și traiul exclusiv în cuplu îl fac să își deschidă cu ușurință inima spre orice neavenit, lucru care nu îi place.
2. Că pe Anna o deranjează ideea de a evada în tovărășia de pahar a altor bărbați.
Din aceste cauze, Vronski își petrece cu dificultate cele 15 ore ale stării de veghe în vizuina lor de vulpițe de pe vârful muntelui vieții. Poate că aici, în acest capitol, în timp ce-l scria, Tolstoi se va hotărî să îi coboare un pic de pe val pe cei doi amanți prea fericiți pentru niște muritori.
Să fiu sinceră, mi-a plăcut cum a folosit animalul ăsta de scriitor cuvinte senine și optimiste pentru a descrie fericirea unui cuplu. După mine, putea să scrie încă zece cărți de câte 8 părți fiecare și 1000 de pagini cu așa ceva, nu să îl plictisească pe bărbatul cel cel mai frumos, bun și interesant  așa de repede de femeia cea mai frumoasă și interesantă din lumea literară a acelui timp.
Ar fi fost cam cum a imaginat Marquez fericirea în doi, ca o plimbare de la un mal la altul al lacului,  pe un vaporaș, o fâțâială zilnică, mai admirând trestiile cugetătoare, mai zâmbind de bălăceală broscuțelor printre florile de nufăr, mai constatând viteza libelulelor.... Mă opresc că mă întristează combinația asta de steguleț adiind  unduios în  briză  cu unda de tristețe care trece prin mintea de soldat fără tămbălăul de la popotă  a lui Vronski....

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 7

     Știm din partea a patra că Vronski a luat taurul de coarne și a înșfăcat -o pe Anna de o aripă și au zburat amândoi spre Italia cea însorită. A făcut acest lucru pentru că o iubește și pentru că oamenii care te iubesc vor să te știe sănătos/ sănătoasă și fericită. Anna era bolnavă și deprimată. Atmosfera creată de Karenin în sânul familiei o tâmpea de cap încetul cu încetul. Înainte de a pleca, Vronski și-a dat demisia din armată. Are destui bani ca să poată sta o vreme liber. Cu ocazia demisiei din armată, își lasă părul lung și își cultivă o pasiune veche pentru care are și talent: pictura. Închiriază un palazzo într-un orășel de provincie și își face acolo un atelier.

Într-o zi dă nas în nas cu un vechi tovarăș de la școala de paji: Golenișcev. Se bucura mult că îl întâlnește aici în Italia, și deșii nu se omora dupa el când erau studenți, acum îl simpatizează, îi face cunoștință cu Anna și are loc între cei 3 o scenă sau mai multe de o gingășie afectivă deosebită. Toate cele 3 personaje sunt din aristocrația rusă, sunt prinți și se vede din atitudinea lor și din ceea ce își spun unul altuia o educație desăvârșită ce vine din câteva generații de interacționat cu țarii și curtea imperială. Deși știe că Anna este soția lui Karenin încă, deși e la curent cu toate bârfele, acest fost coleg al lui Vronski se poartă cu o eleganță extraordinară în preajma celor doi îndrăgostiți..  pătimași.
Mi-a plăcut capitolul, e foarte fain. Stau în continuare prost cu timpul liber, poate îl voi reciti și voi mai adaugă pe ici colo câte ceva.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 6

 

   În acest capitol scurt este descrisă nunta, mai exact miezul ei. Kitty și Levin s-au căsătorit, în sfârșit, conform tradiției, în biserica ortodoxă. Au primit binecuvântarea preotului să aibă o viață lungă, să fie fericiți și roditori de prunci mulți. Niciunul dintre cei doi nu prea știe exact ce înseamnă această urare, care amintește de celebre cupluri din Biblie, dar ambii sunt fermecători unul pentru altul și nespus de radioși. După ce se termină nunta, trăsura cu mirii pleacă la țară, la conacul lui Levin.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 5

 

      Nu insist mult pe acest capitol. Știți că numele rusești sunt complicate, ca niște familii de cuvinte, cu derivatele lor, de exemplu pe Anna Karenina o cheamă și Anna Arkadievna și Anna Oblonski. La nuntă sunt toți moscoviții nobili și înstăriți. Unii mai apropiați de miri, cum ar fi surorile lui Kitty, alții mai îndepărtați, cum ar fi oameni care nu îi cunosc pe miri și îi judecă numai după comportamentul din acest moment al ceremoniei sau după aparențele chipului, tenului, hainelor. Trei chestii mă îngrijorează:
1. De ce la nuntă nu a fost invitată Varenka, prietena de la sanatoriu a lui Kitty, cea care a sfătuit-o să se mărite.
2. De ce Levin nu a făcut un efort emoțional și nu i-a invitat și pe Nikolai și pe Cibisova, cu siguranță gâsea și Nikolai un papion alb și un frac nou să nu își facă fratele de râs, iar Cibisova apărea și ea la brațul lui într-o rochie frumoasă de dantelă sau catifea, cu mănuși lungi și părul coafat după ultima modă.
3. Multe alte doamne din biserică își amintesc propriile nunți, iar Dolly care plânge, își amintește dragostea ei pentru infidelul de Stiva și mai ales nunta Annei Karenina, care, emoționată, il astepta pe Aleksei Aleksandrovici cu flori de portocal în păr. Și uite că acum divorțează...
În rest, deși e liturghie și e o ceremonie referitoare la destinele altora, mai mulți din biserică se cuplează în vederea propriei nunti, alții pun căpăstru și  înfrânează căluțul pasiunilor fie în amintirea unei iubiri care a fost și e în ceruri, fie pentru că au convingeri ale solitudinii. Se mai discută despre faptul că lui Kitty i-a alunecat cununa împărătească pe-o parte din cauza cocului, despre averea uriașă a lui Levin, despre faptul că mirii nu vor pleca în străinătate, ci la Vila de la țară a lui Levin. În sfârșit, capitolul surprinde atmosfera de rumoare, de importanță socială a nunții. Adică, e  ceea ce sociologii etichetează cam așa: Biserica este un grup social,  moscovit, romantic și clasic totodată și de secol 19, în acest spațiu literar din categoria romanului fluviu. Și în secolul 21 e la fel, de unde caracterul ei anistoric.

Sau cum ar zice Immanuel Kant, moda se schimbă, bârfele rămân aceleași. 

Aaa, e și o superstiție pe care am aflat-o de la Tolstoi: cică abia după ce ești cavaler de onoare la 10 nunți începi să riști neînsurătoarea. :)

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 3

 

Intrarea în biserică

     Capitolul este oarecum amuzant dacă îl citești după ce ai văzut un film cu Stan și Bran sau cu Chaplin. Dacă nu, este interesant pentru cine s-a căsătorit cel puțin o dată în viață. Este amuzant pentru că în el apare o scenă comică, Tolstoi ne spune că dintre cele 3 ceremonii fundamentale ale vieții unui om, botezul și cununia pot fi ușor confundate în sensul  regresului spre un stadiu al inocenței, când bărbații erau copii și alergau de colo colo prin casă numai în bluziță și chiloței, iar fetițele se îmbrăcau în prințese și încercau să stea nemișcate ca niște păpuși.
    Levin e înnebunit din cauză că hainele lui de nuntă au plecat fără el, al doilea rând de haine de nuntă sunt incomplete (fără pantaloni și frac) și sunt deja șifonate de la atâta învârteală în jurul sinelui propriu, iar al treilea rând salvator de haine este imposibil de procurat fiindcă toate magazinele sunt închise duminica în Moscova secolului 19.
Până la urmă, servitorul vine cu hainele potrivite și Levin pleacă spre casa lui Kitty.
Kitty, îmbrăcată deja, stă nemișcată pe un scaun și îl așteaptă. Îl așteaptă ceva timp.
În biserică e full de nuntași. Același preot care îl spovedise pe Levin, când erau numai două babe și diaconul de față, slujește acum la altar pentru nuntă. Nuntașii sunt emoționați și emoția lor crește pe măsură ce timpul trece. Mirii vor întârzia, e clar, nu știu cât, cam o oră, poate mai mult, două. În orice caz, lumea stă cuminte și așteaptă.
Ceremonia începe și la un moment dat se petrece o scenă amuzantă cu verighetele cei doi miri fac schimb de inele, sunt mai multe etape pe tema asta. Oricine s-ar fi zăpăcit, nu doar ei doi. Îi ajută Stiva și ies din încurcătură. Emoție maximă și niciun fotograf, niciun tip care să filmeze cuplul, să înregistreze minut cu minut fiecare slow motion  în care cerul coboară pe pământ și pământul urcă spre cer. E ca o călătorie în timp, nu știu câți ar supraviețui fără wiifi. Dacă ar fi azi nunta, tot ce face preotul cu  cei doi, s-ar vedea pe un ecran mare pus în mijlocul  bisericii, cum am văzut eu la Notre-Dame.
Scriu despre nuntă și data viitoare, nu e terminată aici

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 2

 

Pregătiri de nuntă

 
  Este vorba despre nunta lui Levin cu Kitty, nu a Annei cu Vronski. Serghei Ivanovici, Katavasov și Cirikov sunt prietenii lui Levin. Primul e fratele lui, al doilea un profesor și al treilea, tovarășul de vânătoare al lui Levin. Conform tradiției, mirele nu trebuie să plece din aceeași casă cu mireasa, cei doi trebuie să vină din locuințe diferite. Levin petrece noaptea la hotel, dimineața la fel și la prânz se distrează cu cei trei de mai sus. Se întâlnește cu Stiva și Dolly,  Stiva îi dă să pupe o icoană a Maicii Domnului, să facă o închinăciune și gata, a primit binecuvântarea pentru căsătorie. Nunta este spre seară, după 6.30.
   Acest ultim prânz de burlac al lui Levin este foarte diferit de petrecerile burlacilor din filmele americane. Nicio  femeie ușoară nu iese dintr-un tort de bezea și frișcă, niciun dans la bară al unor fete veșnic tinere nu il face pe bărbat să le strecoare jumătate din avere în bikini, niciun bal mascat, unde femeile se deghizează în bărbați și viceversa, iar dimineața mirele nu mai vrea să fie căsătorit la Moscova, ci în Las Vegas.
Nu, petrecerea burlacilor lui Levin este o discuție presărată un pic cu alcool despre nebunia căsătoriei și despre cele două ursoaice încă vii care ar trebui vânate, poate vine iarna polara și soții nu au ce pune pe ei după noaptea nunții. Dialogurile sunt amuzante, foarte cuminți, politicoase și copilărești. Levin este fericit și se vede acest lucru. Cei trei convivi empatizează cu el, sunt veseli și îl fac să se simtă bine. Însă după plecarea lui, probabil tot geniul rău sare din Meditațiile lui Descartes și Levin începe să se îndoiască de iubirea lui Kitty, să își amintească de Vronski și chiar să gândească meschin că poate Kitty se mărită cu el ca să nu rămână fata bătrână. Chinul lui este atât de mare încât fuge acasă la Kitty să o întrebe. O găsește împreună cu servitoarea împărțind rochiile în două categorii: cele pe care le va păstra și cele pe care le va dărui altora. După ce servitoarea iese, Levin începe să o obosească pe Kitty cu îndoielile lui, Kitty care , vorba prințesei Șcerbațki, mana ei, e și mai slabă și mai nemâncată decât înainte. Kitty începe să plânge, îi aduce argumente logice și emoționale că merită să fie iubit și prețuit de ea, Levin iese din balamucul primelor 4 Meditații și capitolul se termină cu bine. Toți cei implicați în pregătirile de nuntă se armonizează între ei, gata de o ceremonie frumoasă urmată de o petrecere și mai frumoasă pentru că acești doi oamenii care se căsătoresc chiar se iubesc

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 1

Pregătiri de nuntă

    Capitolul cu care începe partea a 5 a este un capitol despre educație religioasă în confesiunea ortodoxă, dar este valabil și pentru cea catolică, probabil și pentru cea protestantă. Culmea, cel care îl aduce pe Levin la biserică este Stiva. Stiva este un alter-ego al lui Tolstoi, un bărbat nobil cu mulți copii, un bărbat cu multe amante, dar, spre deosebire de personajul Stiva, înzestrat de Tolstoi cu blândețe și vocea de culoarea migdalei, caracterul lui Tolstoi este mai curând ca al lui Karenin, mânios, nervos și chiar periculos pentru femei, caracter cu care Tolstoi s-a luptat toată viața să și- l... mătăsească. Stiva îi atrage atenția lui Levin că fără spovedanie și împărtășanie nu va putea obține certificatul de creștin practicant, nu doar botezat, necesar căsătoriei. Levin își amintește că vârsta la care a fost în conexiune maximă cu Dumnezeu a fost vârstă de 16-17 ani, după care a rărit-o cu biserica până la a deveni nihilist, un termen la modă pe vremea aceea, menit să descrie lipsa de interes a contemporanilor față de valorile religiei, adică ceea ce azi se cheamă secularizare. Levin este, deși stă la țară, un tânăr al timpului său, preocupat de tot felul de teorii și inepții. Este cam speriat de spovedanie, dar Stiva îi spune că preotul este un bătrânel de treabă, care nu- l va măcelari și că nu prea are încotro. Ține post câteva zile 2 sau 4, se duce pe nemâncate la biserică și în afară de vreo două babe și diacon în biserică nu e nimeni. Întâi diaconul, un tinerel, îi citește rugăciunile anterioare spovedaniei, Levin nici nu prea înțelege cuvintele, e și cam orb, nu doar surd, nu vede că există și preotul care se uită la el, se gândește numai la Kitty, la mâinile ei, mai cască gura la închinăciunile diaconului, își amintește cum s-a îndrăgostit de Kitty, mai vede că diaconul are ceva antrenament la sală, fiindcă pe sub haină i se vede un spate armonios fizic, sau poate niște aripi, în sfârșit, după ce își plătește suma adiacentă acestui serviciu, merge să se spovedească. Aici, e ceva interesant. În loc să aibă loc o înșiruire a păcatelor necunoscute cititorilor ale lui Levin, are loc o piesă de teatru cu numele Meditationes de prima philosophia a lui Descartes, cu tot cu scrisoarea adresată Sfintei Inchiziții pentru a scăpa de cenzură, de punerea la index a lui Galilei și de arderea pe rug a lui Giordano Bruno. Levin, la toate întrebările părintelui legate de existența lui Dumnezeu, a Creației, a Lumii de dincolo, a lui însuși, răspunde cu Dubito! Dubito!
Părintele la un moment dat îl ia în balon: Dubito, Dubito, dar Ergo Cogito unde este? Ce ai să le răspunzi copiilor tăi când îți vor pune întrebări din astea încuietoare? Tot Dubito? Levin își zice în gând că mai e până acolo și găsește el o teorie explicativă pentru niște mucoși...
Părintele îi mai atrage o dată atenția că a pus laba pe o fată frumoasă a unui om credincios, prințul Șcerbațki, care nu trebuie disprețuit, și să aibă grijă cum își croiește haina aceasta cu care intră în familie, că dacă nu nimerește măsura potrivită și în privința omului interior, croiala lui nu va fi una fără urlete și răcnete. Bine nu îi zice așa dur, e un preot diplomatic, sfătos și foarte blând.  Ideea e că acest dialog m-a făcut să mă gândesc la geniul rău al lui Descartes care își face de cap și după 300 de ani cu aceleași argumente și uite că lumea îi pică în plasă.
Părintele îi citește și rugăciunile de după spovedanie, îi dă certificatul și îi spune să se roage, Dumnezeu bagă omului mințile în cap în toate privințele.
De la spovedanie Levin pleacă relaxat, se întâlnește cu Kitty și Stiva și își compară sufletul cu un cățeluș care a fost învățat să sară printre-un cerc și este așa de bucuros că îi vine să facă într- una giumbușlucuri spre bucuria stăpânilor. Adică mai pe limba unui post...Socrate, a devenit din sceptic, cinic.
În restul capitolului sunt dialoguri și întâmplări despre organizarea nunții, zestrea mare și zestrea mică, data nunții, sugestii despre unde pot merge mirii și evidențierea calităților de gospodină a lui Kitty, deocamdată doar intenționată. Ambii îndrăgostiți se hotărăsc să locuiască la țară, pe moșia lui Levin. Cam atât scriu, v-am plictisit destul cu filosofia.
Să fiu sinceră mă așteptam ca Levin să fie un pic mai puțin non-religios, mai puțin superficial, mai puțin derutat în privința a ceea ce i se întâmplă și i s- ar putea întâmpla. Totuși iubirea e o virtute greu de înțeles, ca și smerenia

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 23

 

    Acesta este ultimul capitol al părții a 4 a și în el se întâmplă ceea de toți cititorii așteptau/ așteaptă de la Tolstoi  încă de acum câteva zeci de pagini. Anna și Vronski în sfârșit se reîntâlnesc. Se iubesc la nebunie și hotărăsc să plece numai ei doi în Italia pentru ca Anna să își revină complet cu sănătatea, cu sau fără divorț, cu sau fără custodia lui Serioja. Deocamdată pleacă fără acestea două dorințe de normalitate civilă.
Să povestesc cum de s- a putut întâmpla așa ceva. S-a putut întâmpla simplu, brusc și fără niciun raționament justificativ al lui Tolstoi. Vronski este vizitat la spital de soția fratelui său, Varia, care îl îngrijește, îi schimbă pansamentele și îl mai și dăscălește. Glonțul care a trecut pe lângă inimă l-a lăsat în viață, l- a făcut să fie respectuos față de Aleksei Aleksandrovici, să fie de acord cu decizia Annei de a-și păstra familia, să fie de acord cu transferul în Tașkent, să ofteze mâhnit când află că Anna nu vrea să îl primească. Dar tot acest glonț l-a făcut să își dea seama că mai are o șansă. Când Karenin îi trimite o scrisoare că poate să vină să își ia la revedere de la Anna, Vronski își pune toate aripile posibile, la picioare, mâini, după urechi, la sprâncene, pe piept, pe spate și zboară la Anna. O sărută, o îmbrățișează, plâng amândoi de fericire, o cercetează și când vede că e cam palidă, se hotărăște brusc să o scoată din atmosfera sumbră a prezenței și absenței perspectivei lui Karenin, în care stătea închisă de câteva luni, și să o ducă în Italia soarelui blând și plajelor prietenoase. 

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 22

 

    Acest capitol conține o situație căreia numai Immanuel Kant i-ar da de capăt, sau cei doi bărbați din sufrageria vilei unde locuiește familia Karenin, dacă l-ar studia cu creionul în mână pe Immanuel Kant.

    Siva are o discuție cu Aleksei Aleksandrovici, soțul Annei Karenina. Ambii bărbați sunt niște egoiști înfumurați. Stiva a fost făcut șambelan al țarului Rusiei și deja gândește ca un țar. Karenin are o funcție foarte înaltă în Parlament și deja se simte președinte, în sensul că dacă ai un fotoliu prezidențial în sufragerie, ai putea la o adică să conduci și tu o țară. Deci, acești doi virtuali țar și conducător de țară stau de vorbă despre Anna. Nu vorbesc ca doi diplomați, cu mâinile la vedere pe masă, ci vorbesc ca doi negociatori care trebuie să scoată niște ostatici dintr-o situație de terorism, așa încât ostaticii să fie liberi, iar teroriștii prinși, închiși sau, la nevoie, împușcați. Își pun în joc întreaga personalitate dobândită recent (Karenin) sau bătucită de infidelitate, libertinaj și multipla paternitate (Stiva). Sunt emoționați, emotivi și plini de emoționalitate. Nu zic și de emotioiconi, deși scrisoarea lui Karenin scrisă din timiditate, ne trimite cu gândul la asta. Sunt așa pentru cine nu-i cunoaște. Stiva încearcă să îl convingă pe Aleksei să îi dea divorțul Annei, care, după divorț, dacă va mai simți pentru el ceva, se vor putea recăsători în deplină libertate. În secolul 19, divorțul nu se putea acorda decât dacă soțul era vinovat. Sau dacă soția era prinsă în flagrant intim cu amantul. Karenin știe că țarul acordă divorțul, știe că va trebui să îl convingă de vinovăția sa și asta e o chestie mai umilitoare decât acceptarea amantlâcului nevestei. Are argumente logice pentru imposibilitate, are argumente logice pentru lipsa lui de onestitate. Ceea ce lui Stiva i se pare facil, lui Aleksei i se pare de nesuportat. Ideea e că, după această vizită presărată cu vocea de culoarea migdalei a lui Stiva, situația rămâne tot în coadă de pește. Vizita lui Stiva este cumplită pentru o terță persoană din înalta societate sau pentru un psihiatru contemporan, nu zic psiholog, fiindcă psihologia cu povestirea viselor ca și cale spre normalitate încă nu era recunoscută oficial. Zic cumplită pentru că se varsă șiroaie de lacrimi, se pronunță numele Domnului Dumnezeu, mai mult în deșert e adevărat, și multe fraze conțin cuvântul imposibilitate. Cum ar zice Immanuel Kant, și intelectul are o limită, de rațiune, sensibilitate, facultatea de reprezentare sau de judecare estetică și teleologică nu mai zic. Astea de mai jos sunt absorbite de datorie, iar astea de mai sus de antinomie. Nu am timp să le ordonez acum, o faceți voi dacă aveți poftă.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 21

 

   Capitolul are 3 personaje: Betsy, Stiva, Anna.
      Stiva, fratele Annei vine de la Moscova la Petersburg, la Anna. Vine cu două motive: 1. să își vadă sora, despre care se vorbește deja că este nefericită.
2. Să îi mulțumească lui Karenin pentru că a fost avansat în ierarhia socială, Karenin având o funcție politică mai înaltă, de semnătura lui a depins această avansare.
  O găsește pe Anna terminată, plânsă, surescitată, lipsită de speranță, se gândește într-una că numai moartea poate rezolva situația ei.
E catastrofică atitudinea ei față de viitor alături de Karenin. Stiva își pune în joc tot farmecul personal în acest capitol, de la sărutarea mâinii prințesei Betsy, de la glumele fără perdea cu care încearcă să îi insufle o perspectivă optimistă pentru Anna, până la vocea lui de culoarea nu a măslinii, cum îi spunea Lorca lui Dali, ci de culoarea migdalei, alinătoare și vindecătoare. Stiva o sfătuiește pe Anna să divorțeze, se oferă să discute cu Aleksei acest lucru, o face să îi revină un pic culoarea în obraji și strălucirea în ochi, este conștient că nu va fi ușor, pentru că Aleksei e catâr, iar ea nu știe diferența dintre fericire și suferință. Aceasta diferență o dă iubirea cu trup și suflet pentru un om. Îi explică bătrânește că ea s-a căsătorit cu un bărbat cu 20 de ani mai mare și că nu a fost încă de la început îndrăgostită de el, că s-a îndrăgostit pentru prima dată de Vronski și că pe unii (cum sunt nobilii Oblonski) nu îi poți păcăli cu cana de cucută spunându-le că e cel mai parfumat și sănătos vin.