Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 9

 

    În introducere, Tolstoi descrie palazzo-ul unde locuiesc Anna, Vronski, doica și fetița.  E o clădire de patrimoniu, o construcție veche, cu mobilierul, tapiseria și frescele nemodernizate, exact așa cum au fost la origine, cu cel puțin 100 de ani înainte. Vronski e fericit aici pentru că nu se mai simte un nobil pricăjit, fără portofoliu de vânător și fără epoleții și șnururile din armată. E un pictor talentat, mărunțel ca prestigiu, nu apare în ziare, nu participă la expoziții, nu i se fac comenzi cu plata în avans și nimeni nu așteaptă cu sufletul la gură următoarea capodoperă. 

  Ia lecții de pictură de la un maestru italian care îl învață să picteze peisaje și studiază pictura medievală. I-a făcut deja un portret Annei (știm că Anna a mai fost pictată, un portret al ei este un sufrageria lui Karenin), a făcut un studiu de portret cu doica fetiței ca model, o tânără frumușică pe care Anna e geloasă.
Într-o zi vine în vizită prietenul lui, Golenișcev, care pune pe tapet o serie de opinii contra:
1. În acele zile se discuta mult în presa artistică despre un pictor rus,  Mihailov, care avea în lucru o pictură, plătită deja și așteptată cu înfrigurare de toată lumea. Pictorul este talentat dar trăiește modest, chiar strâmtorat. Știm că Vronski a mai făcut acte bruște de generozitate, chiar în ziua când a cunoscut-o pe Anna, a dat o sumă mare de bani văduvei al cărei soț murise călcat de tren în gara din Moscova.
2. Golenișcev este contra lui Mihailov din două motive:
a. Una dintre picturile lui celebre și foarte apreciate este Hristos în fața lui Pilat.
Golenișcev crede că modul în care a fost zugrăvit Iisus nu este canonic, ci comercial, cu o mare doză de imitație, nu a unor maeștrii medievali, ci a unor direcții actuale, care îl fac pe Iisus mai mult uman decât divin.
b. Un alt motiv de nemulțumire are legătură cu caracterul lui Mihailov. Nu este aristocrat, nu a beneficiat de o educație serioasă ce vine în primul rând din familie, este talentat e adevărat, a intrat în Academia de pictură pentru că are talent, dar nu are nici religiozitate, nici moralitate, nici ștaif. Cu alte cuvinte are pe creștet o bască furată și o eșarfă cu Cele 3 grații ale lui Botticelli cumpărată din vreun second.
3. Despre nihilismul lui Mihailov, Golenișcev vorbește până când și Anna și Vronski se plictisesc. Nu au nicio legătură cei doi amanți cu Dincolo de bine și de rău, Așa grait-a Zarathustra, Voința de putere, Genealogia moralei, etc.  și nici cu Fenomenologia Spiritului. Golenișcev reproșează lui Mihailov că nu e nihilist pe fond de: fiu de preot/ pastor,  fost soț cu 7, 8 copii ai aceleiași soții, parlamentar sau măcar avocat, ci că e un nihilist care fără să aibă vreun sens în trecut, vrea un sens în viitor. Cam ceea ce Nietzsche ar numi, nu Ubermensch, ci sclav. Sau maimuță. Sau om cu voință slabă, care își fundamentează educația pe ziare, nu pe cărți serioase (citite cu creionul în mână la lumina lumânării). În orice caz, cele câteva sute de pagini din Nietzsche, Hegel și Marx pe care Golenișcev le trântește în capetele Annei și lui Vronski au ca efect hotărârea bruscă a celor doi de a- l vizita pe Mihailov pentru a-i comanda un portret al Annei Karenina.

În plus, Vronski se gândește că acest artist atât de... controversat...merită un ajutor. 

Anna Karenin, Partea a 5 a, Capitolul 8

 

      Dacă viața pe plajele însoțite ale Italiei ar fi asemănătoare cu urcușul unui munte spre o vârful unde, într-o cabană mirosind a lemn de pin, încălzită și primitoare te așteaptă un pat dublu cu așternuturi curate și saltea moale, cu plăpumi pufoase și covoare din blănuri, ecologice
bineînțeles, cu un foc în șemineu și un leagăn pentru o bebelușă cuminte și care nu- i deranjează noaptea pe părinți, da, dacă viața ar fi așa, atunci am putea spune că Anna Karenina este fericita pe deplin cu Vronski și fetița lor. Fiecare zi e o binecuvântare și aproape că nu își mai amintește deloc de chinul anterior și nici de Karenin și chiar de băiețelul rămas la Moscova cu tatăl lui. Pentru Vronski, care e fericit și el și cu gratitudine se străduiește să o facă pe Anna mulțumită de el însă acest urcuș spre cabană este un pic.... plictisitor.  Dacă Tolstoi ar fi Heidegger ne- ar spune că tocmai se pregătește să intre pe teritoriull Daseinului, care descoperă sentimentul metafizic al ființării prin îndepărtarea de lume și prin iubire. Însă nu asta vrea Tolstoi de la Vronski, ci descoperirea originii operei de artă, care vine din stăpânirea dorului de dorințe. Interesant. Vronski pictează, îi plac mult, cred, impresioniștii francezi, copiază cu ușurință orice operă și cu puțin exercițiu devine un pictor bun. O pictează pe Anna în costum de italiancă. Dar, într-o zi, când se întâlnește cu un fost camarad și merge la crâșmă cu el câteva ore, descoperă două chestii care îl întristează:
1. Că izolarea de tovarășii din armată și traiul exclusiv în cuplu îl fac să își deschidă cu ușurință inima spre orice neavenit, lucru care nu îi place.
2. Că pe Anna o deranjează ideea de a evada în tovărășia de pahar a altor bărbați.
Din aceste cauze, Vronski își petrece cu dificultate cele 15 ore ale stării de veghe în vizuina lor de vulpițe de pe vârful muntelui vieții. Poate că aici, în acest capitol, în timp ce-l scria, Tolstoi se va hotărî să îi coboare un pic de pe val pe cei doi amanți prea fericiți pentru niște muritori.
Să fiu sinceră, mi-a plăcut cum a folosit animalul ăsta de scriitor cuvinte senine și optimiste pentru a descrie fericirea unui cuplu. După mine, putea să scrie încă zece cărți de câte 8 părți fiecare și 1000 de pagini cu așa ceva, nu să îl plictisească pe bărbatul cel cel mai frumos, bun și interesant  așa de repede de femeia cea mai frumoasă și interesantă din lumea literară a acelui timp.
Ar fi fost cam cum a imaginat Marquez fericirea în doi, ca o plimbare de la un mal la altul al lacului,  pe un vaporaș, o fâțâială zilnică, mai admirând trestiile cugetătoare, mai zâmbind de bălăceală broscuțelor printre florile de nufăr, mai constatând viteza libelulelor.... Mă opresc că mă întristează combinația asta de steguleț adiind  unduios în  briză  cu unda de tristețe care trece prin mintea de soldat fără tămbălăul de la popotă  a lui Vronski....

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 7

     Știm din partea a patra că Vronski a luat taurul de coarne și a înșfăcat -o pe Anna de o aripă și au zburat amândoi spre Italia cea însorită. A făcut acest lucru pentru că o iubește și pentru că oamenii care te iubesc vor să te știe sănătos/ sănătoasă și fericită. Anna era bolnavă și deprimată. Atmosfera creată de Karenin în sânul familiei o tâmpea de cap încetul cu încetul. Înainte de a pleca, Vronski și-a dat demisia din armată. Are destui bani ca să poată sta o vreme liber. Cu ocazia demisiei din armată, își lasă părul lung și își cultivă o pasiune veche pentru care are și talent: pictura. Închiriază un palazzo într-un orășel de provincie și își face acolo un atelier.

Într-o zi dă nas în nas cu un vechi tovarăș de la școala de paji: Golenișcev. Se bucura mult că îl întâlnește aici în Italia, și deșii nu se omora dupa el când erau studenți, acum îl simpatizează, îi face cunoștință cu Anna și are loc între cei 3 o scenă sau mai multe de o gingășie afectivă deosebită. Toate cele 3 personaje sunt din aristocrația rusă, sunt prinți și se vede din atitudinea lor și din ceea ce își spun unul altuia o educație desăvârșită ce vine din câteva generații de interacționat cu țarii și curtea imperială. Deși știe că Anna este soția lui Karenin încă, deși e la curent cu toate bârfele, acest fost coleg al lui Vronski se poartă cu o eleganță extraordinară în preajma celor doi îndrăgostiți..  pătimași.
Mi-a plăcut capitolul, e foarte fain. Stau în continuare prost cu timpul liber, poate îl voi reciti și voi mai adaugă pe ici colo câte ceva.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 6

 

   În acest capitol scurt este descrisă nunta, mai exact miezul ei. Kitty și Levin s-au căsătorit, în sfârșit, conform tradiției, în biserica ortodoxă. Au primit binecuvântarea preotului să aibă o viață lungă, să fie fericiți și roditori de prunci mulți. Niciunul dintre cei doi nu prea știe exact ce înseamnă această urare, care amintește de celebre cupluri din Biblie, dar ambii sunt fermecători unul pentru altul și nespus de radioși. După ce se termină nunta, trăsura cu mirii pleacă la țară, la conacul lui Levin.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 5

 

      Nu insist mult pe acest capitol. Știți că numele rusești sunt complicate, ca niște familii de cuvinte, cu derivatele lor, de exemplu pe Anna Karenina o cheamă și Anna Arkadievna și Anna Oblonski. La nuntă sunt toți moscoviții nobili și înstăriți. Unii mai apropiați de miri, cum ar fi surorile lui Kitty, alții mai îndepărtați, cum ar fi oameni care nu îi cunosc pe miri și îi judecă numai după comportamentul din acest moment al ceremoniei sau după aparențele chipului, tenului, hainelor. Trei chestii mă îngrijorează:
1. De ce la nuntă nu a fost invitată Varenka, prietena de la sanatoriu a lui Kitty, cea care a sfătuit-o să se mărite.
2. De ce Levin nu a făcut un efort emoțional și nu i-a invitat și pe Nikolai și pe Cibisova, cu siguranță gâsea și Nikolai un papion alb și un frac nou să nu își facă fratele de râs, iar Cibisova apărea și ea la brațul lui într-o rochie frumoasă de dantelă sau catifea, cu mănuși lungi și părul coafat după ultima modă.
3. Multe alte doamne din biserică își amintesc propriile nunți, iar Dolly care plânge, își amintește dragostea ei pentru infidelul de Stiva și mai ales nunta Annei Karenina, care, emoționată, il astepta pe Aleksei Aleksandrovici cu flori de portocal în păr. Și uite că acum divorțează...
În rest, deși e liturghie și e o ceremonie referitoare la destinele altora, mai mulți din biserică se cuplează în vederea propriei nunti, alții pun căpăstru și  înfrânează căluțul pasiunilor fie în amintirea unei iubiri care a fost și e în ceruri, fie pentru că au convingeri ale solitudinii. Se mai discută despre faptul că lui Kitty i-a alunecat cununa împărătească pe-o parte din cauza cocului, despre averea uriașă a lui Levin, despre faptul că mirii nu vor pleca în străinătate, ci la Vila de la țară a lui Levin. În sfârșit, capitolul surprinde atmosfera de rumoare, de importanță socială a nunții. Adică, e  ceea ce sociologii etichetează cam așa: Biserica este un grup social,  moscovit, romantic și clasic totodată și de secol 19, în acest spațiu literar din categoria romanului fluviu. Și în secolul 21 e la fel, de unde caracterul ei anistoric.

Sau cum ar zice Immanuel Kant, moda se schimbă, bârfele rămân aceleași. 

Aaa, e și o superstiție pe care am aflat-o de la Tolstoi: cică abia după ce ești cavaler de onoare la 10 nunți începi să riști neînsurătoarea. :)

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 3

 

Intrarea în biserică

     Capitolul este oarecum amuzant dacă îl citești după ce ai văzut un film cu Stan și Bran sau cu Chaplin. Dacă nu, este interesant pentru cine s-a căsătorit cel puțin o dată în viață. Este amuzant pentru că în el apare o scenă comică, Tolstoi ne spune că dintre cele 3 ceremonii fundamentale ale vieții unui om, botezul și cununia pot fi ușor confundate în sensul  regresului spre un stadiu al inocenței, când bărbații erau copii și alergau de colo colo prin casă numai în bluziță și chiloței, iar fetițele se îmbrăcau în prințese și încercau să stea nemișcate ca niște păpuși.
    Levin e înnebunit din cauză că hainele lui de nuntă au plecat fără el, al doilea rând de haine de nuntă sunt incomplete (fără pantaloni și frac) și sunt deja șifonate de la atâta învârteală în jurul sinelui propriu, iar al treilea rând salvator de haine este imposibil de procurat fiindcă toate magazinele sunt închise duminica în Moscova secolului 19.
Până la urmă, servitorul vine cu hainele potrivite și Levin pleacă spre casa lui Kitty.
Kitty, îmbrăcată deja, stă nemișcată pe un scaun și îl așteaptă. Îl așteaptă ceva timp.
În biserică e full de nuntași. Același preot care îl spovedise pe Levin, când erau numai două babe și diaconul de față, slujește acum la altar pentru nuntă. Nuntașii sunt emoționați și emoția lor crește pe măsură ce timpul trece. Mirii vor întârzia, e clar, nu știu cât, cam o oră, poate mai mult, două. În orice caz, lumea stă cuminte și așteaptă.
Ceremonia începe și la un moment dat se petrece o scenă amuzantă cu verighetele cei doi miri fac schimb de inele, sunt mai multe etape pe tema asta. Oricine s-ar fi zăpăcit, nu doar ei doi. Îi ajută Stiva și ies din încurcătură. Emoție maximă și niciun fotograf, niciun tip care să filmeze cuplul, să înregistreze minut cu minut fiecare slow motion  în care cerul coboară pe pământ și pământul urcă spre cer. E ca o călătorie în timp, nu știu câți ar supraviețui fără wiifi. Dacă ar fi azi nunta, tot ce face preotul cu  cei doi, s-ar vedea pe un ecran mare pus în mijlocul  bisericii, cum am văzut eu la Notre-Dame.
Scriu despre nuntă și data viitoare, nu e terminată aici

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 2

 

Pregătiri de nuntă

 
  Este vorba despre nunta lui Levin cu Kitty, nu a Annei cu Vronski. Serghei Ivanovici, Katavasov și Cirikov sunt prietenii lui Levin. Primul e fratele lui, al doilea un profesor și al treilea, tovarășul de vânătoare al lui Levin. Conform tradiției, mirele nu trebuie să plece din aceeași casă cu mireasa, cei doi trebuie să vină din locuințe diferite. Levin petrece noaptea la hotel, dimineața la fel și la prânz se distrează cu cei trei de mai sus. Se întâlnește cu Stiva și Dolly,  Stiva îi dă să pupe o icoană a Maicii Domnului, să facă o închinăciune și gata, a primit binecuvântarea pentru căsătorie. Nunta este spre seară, după 6.30.
   Acest ultim prânz de burlac al lui Levin este foarte diferit de petrecerile burlacilor din filmele americane. Nicio  femeie ușoară nu iese dintr-un tort de bezea și frișcă, niciun dans la bară al unor fete veșnic tinere nu il face pe bărbat să le strecoare jumătate din avere în bikini, niciun bal mascat, unde femeile se deghizează în bărbați și viceversa, iar dimineața mirele nu mai vrea să fie căsătorit la Moscova, ci în Las Vegas.
Nu, petrecerea burlacilor lui Levin este o discuție presărată un pic cu alcool despre nebunia căsătoriei și despre cele două ursoaice încă vii care ar trebui vânate, poate vine iarna polara și soții nu au ce pune pe ei după noaptea nunții. Dialogurile sunt amuzante, foarte cuminți, politicoase și copilărești. Levin este fericit și se vede acest lucru. Cei trei convivi empatizează cu el, sunt veseli și îl fac să se simtă bine. Însă după plecarea lui, probabil tot geniul rău sare din Meditațiile lui Descartes și Levin începe să se îndoiască de iubirea lui Kitty, să își amintească de Vronski și chiar să gândească meschin că poate Kitty se mărită cu el ca să nu rămână fata bătrână. Chinul lui este atât de mare încât fuge acasă la Kitty să o întrebe. O găsește împreună cu servitoarea împărțind rochiile în două categorii: cele pe care le va păstra și cele pe care le va dărui altora. După ce servitoarea iese, Levin începe să o obosească pe Kitty cu îndoielile lui, Kitty care , vorba prințesei Șcerbațki, mana ei, e și mai slabă și mai nemâncată decât înainte. Kitty începe să plânge, îi aduce argumente logice și emoționale că merită să fie iubit și prețuit de ea, Levin iese din balamucul primelor 4 Meditații și capitolul se termină cu bine. Toți cei implicați în pregătirile de nuntă se armonizează între ei, gata de o ceremonie frumoasă urmată de o petrecere și mai frumoasă pentru că acești doi oamenii care se căsătoresc chiar se iubesc

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 1

Pregătiri de nuntă

    Capitolul cu care începe partea a 5 a este un capitol despre educație religioasă în confesiunea ortodoxă, dar este valabil și pentru cea catolică, probabil și pentru cea protestantă. Culmea, cel care îl aduce pe Levin la biserică este Stiva. Stiva este un alter-ego al lui Tolstoi, un bărbat nobil cu mulți copii, un bărbat cu multe amante, dar, spre deosebire de personajul Stiva, înzestrat de Tolstoi cu blândețe și vocea de culoarea migdalei, caracterul lui Tolstoi este mai curând ca al lui Karenin, mânios, nervos și chiar periculos pentru femei, caracter cu care Tolstoi s-a luptat toată viața să și- l... mătăsească. Stiva îi atrage atenția lui Levin că fără spovedanie și împărtășanie nu va putea obține certificatul de creștin practicant, nu doar botezat, necesar căsătoriei. Levin își amintește că vârsta la care a fost în conexiune maximă cu Dumnezeu a fost vârstă de 16-17 ani, după care a rărit-o cu biserica până la a deveni nihilist, un termen la modă pe vremea aceea, menit să descrie lipsa de interes a contemporanilor față de valorile religiei, adică ceea ce azi se cheamă secularizare. Levin este, deși stă la țară, un tânăr al timpului său, preocupat de tot felul de teorii și inepții. Este cam speriat de spovedanie, dar Stiva îi spune că preotul este un bătrânel de treabă, care nu- l va măcelari și că nu prea are încotro. Ține post câteva zile 2 sau 4, se duce pe nemâncate la biserică și în afară de vreo două babe și diacon în biserică nu e nimeni. Întâi diaconul, un tinerel, îi citește rugăciunile anterioare spovedaniei, Levin nici nu prea înțelege cuvintele, e și cam orb, nu doar surd, nu vede că există și preotul care se uită la el, se gândește numai la Kitty, la mâinile ei, mai cască gura la închinăciunile diaconului, își amintește cum s-a îndrăgostit de Kitty, mai vede că diaconul are ceva antrenament la sală, fiindcă pe sub haină i se vede un spate armonios fizic, sau poate niște aripi, în sfârșit, după ce își plătește suma adiacentă acestui serviciu, merge să se spovedească. Aici, e ceva interesant. În loc să aibă loc o înșiruire a păcatelor necunoscute cititorilor ale lui Levin, are loc o piesă de teatru cu numele Meditationes de prima philosophia a lui Descartes, cu tot cu scrisoarea adresată Sfintei Inchiziții pentru a scăpa de cenzură, de punerea la index a lui Galilei și de arderea pe rug a lui Giordano Bruno. Levin, la toate întrebările părintelui legate de existența lui Dumnezeu, a Creației, a Lumii de dincolo, a lui însuși, răspunde cu Dubito! Dubito!
Părintele la un moment dat îl ia în balon: Dubito, Dubito, dar Ergo Cogito unde este? Ce ai să le răspunzi copiilor tăi când îți vor pune întrebări din astea încuietoare? Tot Dubito? Levin își zice în gând că mai e până acolo și găsește el o teorie explicativă pentru niște mucoși...
Părintele îi mai atrage o dată atenția că a pus laba pe o fată frumoasă a unui om credincios, prințul Șcerbațki, care nu trebuie disprețuit, și să aibă grijă cum își croiește haina aceasta cu care intră în familie, că dacă nu nimerește măsura potrivită și în privința omului interior, croiala lui nu va fi una fără urlete și răcnete. Bine nu îi zice așa dur, e un preot diplomatic, sfătos și foarte blând.  Ideea e că acest dialog m-a făcut să mă gândesc la geniul rău al lui Descartes care își face de cap și după 300 de ani cu aceleași argumente și uite că lumea îi pică în plasă.
Părintele îi citește și rugăciunile de după spovedanie, îi dă certificatul și îi spune să se roage, Dumnezeu bagă omului mințile în cap în toate privințele.
De la spovedanie Levin pleacă relaxat, se întâlnește cu Kitty și Stiva și își compară sufletul cu un cățeluș care a fost învățat să sară printre-un cerc și este așa de bucuros că îi vine să facă într- una giumbușlucuri spre bucuria stăpânilor. Adică mai pe limba unui post...Socrate, a devenit din sceptic, cinic.
În restul capitolului sunt dialoguri și întâmplări despre organizarea nunții, zestrea mare și zestrea mică, data nunții, sugestii despre unde pot merge mirii și evidențierea calităților de gospodină a lui Kitty, deocamdată doar intenționată. Ambii îndrăgostiți se hotărăsc să locuiască la țară, pe moșia lui Levin. Cam atât scriu, v-am plictisit destul cu filosofia.
Să fiu sinceră mă așteptam ca Levin să fie un pic mai puțin non-religios, mai puțin superficial, mai puțin derutat în privința a ceea ce i se întâmplă și i s- ar putea întâmpla. Totuși iubirea e o virtute greu de înțeles, ca și smerenia

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 23

 

    Acesta este ultimul capitol al părții a 4 a și în el se întâmplă ceea de toți cititorii așteptau/ așteaptă de la Tolstoi  încă de acum câteva zeci de pagini. Anna și Vronski în sfârșit se reîntâlnesc. Se iubesc la nebunie și hotărăsc să plece numai ei doi în Italia pentru ca Anna să își revină complet cu sănătatea, cu sau fără divorț, cu sau fără custodia lui Serioja. Deocamdată pleacă fără acestea două dorințe de normalitate civilă.
Să povestesc cum de s- a putut întâmpla așa ceva. S-a putut întâmpla simplu, brusc și fără niciun raționament justificativ al lui Tolstoi. Vronski este vizitat la spital de soția fratelui său, Varia, care îl îngrijește, îi schimbă pansamentele și îl mai și dăscălește. Glonțul care a trecut pe lângă inimă l-a lăsat în viață, l- a făcut să fie respectuos față de Aleksei Aleksandrovici, să fie de acord cu decizia Annei de a-și păstra familia, să fie de acord cu transferul în Tașkent, să ofteze mâhnit când află că Anna nu vrea să îl primească. Dar tot acest glonț l-a făcut să își dea seama că mai are o șansă. Când Karenin îi trimite o scrisoare că poate să vină să își ia la revedere de la Anna, Vronski își pune toate aripile posibile, la picioare, mâini, după urechi, la sprâncene, pe piept, pe spate și zboară la Anna. O sărută, o îmbrățișează, plâng amândoi de fericire, o cercetează și când vede că e cam palidă, se hotărăște brusc să o scoată din atmosfera sumbră a prezenței și absenței perspectivei lui Karenin, în care stătea închisă de câteva luni, și să o ducă în Italia soarelui blând și plajelor prietenoase. 

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 22

 

    Acest capitol conține o situație căreia numai Immanuel Kant i-ar da de capăt, sau cei doi bărbați din sufrageria vilei unde locuiește familia Karenin, dacă l-ar studia cu creionul în mână pe Immanuel Kant.

    Siva are o discuție cu Aleksei Aleksandrovici, soțul Annei Karenina. Ambii bărbați sunt niște egoiști înfumurați. Stiva a fost făcut șambelan al țarului Rusiei și deja gândește ca un țar. Karenin are o funcție foarte înaltă în Parlament și deja se simte președinte, în sensul că dacă ai un fotoliu prezidențial în sufragerie, ai putea la o adică să conduci și tu o țară. Deci, acești doi virtuali țar și conducător de țară stau de vorbă despre Anna. Nu vorbesc ca doi diplomați, cu mâinile la vedere pe masă, ci vorbesc ca doi negociatori care trebuie să scoată niște ostatici dintr-o situație de terorism, așa încât ostaticii să fie liberi, iar teroriștii prinși, închiși sau, la nevoie, împușcați. Își pun în joc întreaga personalitate dobândită recent (Karenin) sau bătucită de infidelitate, libertinaj și multipla paternitate (Stiva). Sunt emoționați, emotivi și plini de emoționalitate. Nu zic și de emotioiconi, deși scrisoarea lui Karenin scrisă din timiditate, ne trimite cu gândul la asta. Sunt așa pentru cine nu-i cunoaște. Stiva încearcă să îl convingă pe Aleksei să îi dea divorțul Annei, care, după divorț, dacă va mai simți pentru el ceva, se vor putea recăsători în deplină libertate. În secolul 19, divorțul nu se putea acorda decât dacă soțul era vinovat. Sau dacă soția era prinsă în flagrant intim cu amantul. Karenin știe că țarul acordă divorțul, știe că va trebui să îl convingă de vinovăția sa și asta e o chestie mai umilitoare decât acceptarea amantlâcului nevestei. Are argumente logice pentru imposibilitate, are argumente logice pentru lipsa lui de onestitate. Ceea ce lui Stiva i se pare facil, lui Aleksei i se pare de nesuportat. Ideea e că, după această vizită presărată cu vocea de culoarea migdalei a lui Stiva, situația rămâne tot în coadă de pește. Vizita lui Stiva este cumplită pentru o terță persoană din înalta societate sau pentru un psihiatru contemporan, nu zic psiholog, fiindcă psihologia cu povestirea viselor ca și cale spre normalitate încă nu era recunoscută oficial. Zic cumplită pentru că se varsă șiroaie de lacrimi, se pronunță numele Domnului Dumnezeu, mai mult în deșert e adevărat, și multe fraze conțin cuvântul imposibilitate. Cum ar zice Immanuel Kant, și intelectul are o limită, de rațiune, sensibilitate, facultatea de reprezentare sau de judecare estetică și teleologică nu mai zic. Astea de mai jos sunt absorbite de datorie, iar astea de mai sus de antinomie. Nu am timp să le ordonez acum, o faceți voi dacă aveți poftă.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 21

 

   Capitolul are 3 personaje: Betsy, Stiva, Anna.
      Stiva, fratele Annei vine de la Moscova la Petersburg, la Anna. Vine cu două motive: 1. să își vadă sora, despre care se vorbește deja că este nefericită.
2. Să îi mulțumească lui Karenin pentru că a fost avansat în ierarhia socială, Karenin având o funcție politică mai înaltă, de semnătura lui a depins această avansare.
  O găsește pe Anna terminată, plânsă, surescitată, lipsită de speranță, se gândește într-una că numai moartea poate rezolva situația ei.
E catastrofică atitudinea ei față de viitor alături de Karenin. Stiva își pune în joc tot farmecul personal în acest capitol, de la sărutarea mâinii prințesei Betsy, de la glumele fără perdea cu care încearcă să îi insufle o perspectivă optimistă pentru Anna, până la vocea lui de culoarea nu a măslinii, cum îi spunea Lorca lui Dali, ci de culoarea migdalei, alinătoare și vindecătoare. Stiva o sfătuiește pe Anna să divorțeze, se oferă să discute cu Aleksei acest lucru, o face să îi revină un pic culoarea în obraji și strălucirea în ochi, este conștient că nu va fi ușor, pentru că Aleksei e catâr, iar ea nu știe diferența dintre fericire și suferință. Aceasta diferență o dă iubirea cu trup și suflet pentru un om. Îi explică bătrânește că ea s-a căsătorit cu un bărbat cu 20 de ani mai mare și că nu a fost încă de la început îndrăgostită de el, că s-a îndrăgostit pentru prima dată de Vronski și că pe unii (cum sunt nobilii Oblonski) nu îi poți păcăli cu cana de cucută spunându-le că e cel mai parfumat și sănătos vin.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 20

 

    Scriu tot pe puncte pentru că acest capitol nu are evenimente, ci doar nemulțumiri personale și prejudecăți sociale, un fel de idolas tribus, cum ar zice Bacon.
1. Betsy a plecat. Anna îi spune lui Karenin că știe afecțiunea sinceră pe care Betsy i-o poartă. Nu e spărgătoare de parole, nu e distrugătoare de familii bine închegate, nu vrea să despartă pe nimeni de nimeni. Aleksei vorbește cu Betsy în franțuzește, iar cu Anna în rusește.
2. Anna are sentimente și emoții negative în prezența lui. E speriată, e nemulțumită de faptul că i-a interzis să își hrănească ea fetiță și a preferat o doică, un străin. Când vede că Aleksei este habarnist în privința vieții, dă poruncă servitorilor să îi aducă fetița flămândă și răcită.
3. Tot Anna își reprimă cu greutate repulsia fizică față de Karenin. Rămânând căsătorită cu el, va trebui să îi accepte și trupul, nu doar caracterul ușor influențabil, capricios și dependent. Îi e dor de Vronski, asta e clar.
4. Karenin e vai de capul lui. Îi plac copiii, îi place fetița, îi e drag de Serioja și nu vrea să se îndepărteze nici fizic, nici afectiv de ei. Observă tristețea Annei care derivă din conflictul interior, observă că Anna și-a călcat pe inimă refuzând vizita lui Vronski, inițial e de acord cu ea și o felicită pentru decizia de a se îndepărta de el, dar câteva minute mai târziu îi spune, văzând-o atât de neliniștită și de tristă:- Dacă nu se poate altfel, să vină. Numai gândul că aceste două luni de confort emoțional în sânul familiei se vor termina îl umple și pe el de neliniștite și oarecum de tristețe. Dar cele două intensități și direcții ale tristeții celor doi soți sunt diferite. Anna este disperată și tristă în privința viitorului, Aleksei în privința trecutului. În timp ce Aleksei a rămas același și o vrea și pe Anna aceeași, ca dinainte de Vronski, Anna nu mai e aceeași și nu va mai fi niciodată aceeași, nici psihologic, nici sociologic. Va fi nefericită, va fi falsă, va fi umilită și disprețuită nu doar de Karenin, ci de fiecare persoană cu care va interacționa. Karenin nu, i-a crescut ratingul printre femei, treptat, prin non-divorț îi va creste și printre bărbați.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 19

 

    Acest capitol este în esența lui despre normalitatea unei zile într-o familie unde nimeni nu este normal.
1. Anna s-a tuns scurt. Este normal când ai trecut printr-o traumă, cum este o naștere soră cu moartea. Este normal și când ai un copilaș care te solicită fizic și emoțional. Nu e normal când ești încă îndrăgostită de bărbatul fatal, care tocmai a vrut să-și pună capăt zilelor pentru tine. Nu e normal nici dacă vrei ca soțul tău să nu te părăsească pentru alta( cum se întâmplă adesea cu bărbații care au soții cu copii foarte mici).
2. Vronski a stat ceva vreme în spital, acum (au trecut două luni de la incidentul cu pistolul) urmează să fie avansat și va pleca în localitatea Tașkent, undeva foarte departe de Moscova, unde cred, este o zonă de război. Vrea să își ia la revedere de la Anna și o trimite pe prințesa Betsy să mijlocească pe lângă Anna și Karenin să îl primească. Până aici Vronski e normal. Nu e normal ca Tolstoi să nu îi atribuie lui Vronski niciun sentiment patern. În conversația dintre Anna și Betsy, nu apare nicio propoziție referitoare la copilul lui Vronski.
3. Aleksei Aleksandrovici a devenit personajul principal al bârfelor, opiniilor, admirației și confuziei locuitorilor celor două mari orașe rusești, Petersburg și Moscova. Cât timp Vronski a stat în spital și Anna a fost în convalescență, el a fost omul de bază al familiei, s-a îngrijit de ambii copii, Serioja este fericit cu el prin preajmă, desenează și e vesel, fetița ( tot Anna ) este iubită și ocrotită de Aleksei. Atunci când, într-o după amiază, copilul plânge și nu vrea sa mănânce, Aleksei se contrează cu doica pe tema calității laptelui de la sân și o obligă să se supună unui control medical. Deasemenea, își reproșează că nu s-a implicat mai mult în anii anteriori în educația lui Serioja și a lăsat totul pe mâna Annei, servitorilor și profesorului particular. Până aici e normal. De Vronski îi este milă, iar sentimentele acestea umane, pe care nu și le credea posibile, îl fac să fie fericit în familie și apreciat nespus în societate. Nu îi place de Betsy, nu i-a plăcut niciodată, când i se cere îngăduința de a veni Vronski să o vadă pe Anna, în loc să zică Nu! cum ar face orice soț normal, zice:- Să decidă Anna. A lăsa soției aceasta libertate, a iubi copilul altui bărbat, a -i fi milă de acest bărbat, a nu se mai recunoaște pe el însuși în umanitatea sa, asta nu este normal. Și Aleksei are o criză de identitate, nu doar Vronski, însă, spre deosebire de Vronski, Aleksei nu este conștient de ea.
4. Anna se confruntă cu o situație enervantă:- Acceptarea lui Aleksei care joaca rolul lui Vronski. O enervează la culme faptul că nu divorțează de ea și nu pleacă din casă. Așa am înțeles eu. Deocamdată, o anunță pe prințesa Betsy că nu vrea să o viziteze Vronski.
Cam asta.

  Există și un mesaj subliminal pe care Anna i-l trimite lui Vronski prin Betsy. Dacă pentru femeie, capul este bărbatul, acest Bărbat, care ar trebui să fie Hristos, a devenit un soldat. Anna îi spune lui Vronski că îi va fi camarad de război, oriunde în lume s-ar duce, mai ales că nu prea nimerește ținta când trage cu pistolul. Mă refer la faptul că s-a tuns băiețește. În secolul 19 o femeie tunsă scurt era degradată instant din punct de vedere social. Nu îți permiteai asemenea libertinaje dacă vroiai să fii considerat un aristocrat moral, adică anormal 

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 18

 

O criză existențială

    Nici nu știu cum e mai bine, să povestesc logic, psihologic sau filosofic acest capitol. Este despre Vronski.
Încep psihologic. Este una dintre cele mai interesante analize psihologice ale sufletului unui bărbat.
Nu am cum să nu ader la simpatia lui Freud pentru Tolstoi. Vronski iese din casă, stă în curte și este terminat. Anna îi este fidelă lui Karenin. Anna, pe care el, Vronski, o iubește cu pasiune, al cărui copil l-a adus ieri Anna pe lume, Anna pe care el a vegheat-o în ultimă vreme cât a fost bolnavă, este cu toată ființa ei orientată spre Karenin, iar lui i se adresează cu asprime. Anna, pentru care el a renunțat la comoditatea de burlac, crai, popular, petrecăreț, infatuat, încrezător în sine, nu mai are nicio atracție pentru el. Vronski este nefericit, chiar deprimat. Își acoperă fața cu mâinile și plânge. Vine Karenin, iese în curte, îi ia încetișor palmele de pe ochi și îl întreabă dacă nu vrea să îi cheme o trăsură, nu ca un dușman, ci blând, bun, generos, chiar duios. Vronski nu mai înțelege nimic. Își amintește cum se târa Karenin pe podea în fața patului Annei rugându -o să îl ierte. Este praf emoțional. Îi vin în minte gânduri legate de boală și normalitate:- Uite așa înnebunește omul, uite așa îi vine să se împuște.
Ajunge acasă și încearcă să doarmă, dar nu reușește.
Acum, vă întreb pe voi: Ce ar trebui să facă omul în situația asta, ce ar trebui să facă Vronski?! Să ia o pastilă de somn? Să ia două, 4,6,9 pastile de liniștire a conflictului interior? Să meargă la un psiholog, cu cabinet non-stop, în caz că pe vremea lui exista așa ceva și să i se facă o trepanație, în urma căreia toate amintirile legate de Anna să dispară, să stea toată noaptea la crîșma regimentului cu toți bețivanii care îl bârfesc non stop și să-l bârfească și el pe Karenin până ajunge nu pe o cărare pe canapea, ci pe patru, și se trântește ori pe ea, ori pe blana de tigru din fața ei, fără amintirii, vise și reflecții? Să se ducă la un fel de Cibisova și să recurgă la niste perversiuni de tip cursa lui Frou-Frou cu cravașe și bici până când criza de identitate dispare și apare criza profesională sau financiară?  Nu știu, nici el și nici Tolstoi nu a recurs la niciuna din variantele de mai sus. Așa că Vronski intră pe sistemul logic. Este clar că în mintea lui de soldat normal, există o eroare de sistem. Nu pot fi simultan adevărate toate propozițiile care descriu seara aceasta. Cel puțin una trebuie exclusă din sistem. Și cea pe care el o considera incompatibilă este o propoziție existențială: Vronski există. Spune din nou:- Uite așa înnebunește omul, uite așa se împușcă.
Și așa, dragii babei, ajunge seara aceasta pe tărâmul filosofiei heideggeriene.
Heidegger spune că există trei existențiale ce conturează dispoziția filosofică, metafizică: plictiseala, iubirea și bucuria.
Tolstoi ne spune că în general, Vronski este plictisit. Pe canapea, când se așează, stă cu fața în sus și mâinile sub cap. Plictiseala alungă lumea în maxima distanță și pregătește Daseinul pentru filosofie.
Al doilea existențial este dragostea. Iubirea, pasiunea pentru celălalt  trasează o graniță între îndrăgostiți și lume, iar filosofia devine dialog pe tot felul de teme. Al treilea existențial este bucuria. Bucuria este un sentiment mistic, lumea intră și iese din om așa cum într-un alambic, substanțele se amestecă și se transfigurează în aur pur, pentru că nu omul, trăitor în timp, limitat emoțional și intelectual este cel care face minunea înnoirii, ci Domnul.
Ar fi fost bine ca Vronski să se roage, să aibă încredere în Dumnezeu, să aștepte a doua zi, să se smerească și el puțin, așa fac bărbații îndrăgostiți când femeia lor devine mai importantă decât el, de exemplu când  naște o fetiță. Dar nu, Vronski nu aleargă cu lacrimile șiroind la părintele duhovnic, nu merge nici pe mâna lui Heidegger să bea o bere cu amicii, să îl bârfească oleacă mai cinic pe Karenin, eventual să facă cinste întregului local, nici nu bagă alea 2,4,5,9 pastile de somn care aduc omului normalitatea de om,  nici nu se ascunde în spatele casei și face o nebunie sociologică, cum ar fi, să mestece niște mescalină până începe să cânte Iliada ca Ionul lui Platon, de i se duce buhul. Nu, el mai bagă o dată fraza aia:- Uite așa înnebunește omul, uite așa se împușcă. Și scoate pistolul, îl pune în dreptul inimii și își trage un glonț de tip mucles!
Nu se nimerește cât să moară, dar umple cămașă lui albă de sânge și năclăiește blana tigrului până îl găsesc servitorii și cei trei medici care îl aduc cu greu la viață.
Ce să mai zic!? Din așa balamuc în care l-au băgat Tolstoi, Anna și Karenin, animalul ăsta de bărbat fatal nu putea ieși decât printr-o lovitură de teatru. Sau, cum zic militarii: printr-o stânga-mprejur.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 17

 

    Aleksei Aleksandrovici are același nume ca Vronski, pe care îl cheamă și Aleksei.
După cina lui Stiva, Aleksei Alecsandrovici se întoarce acasă. Primește două scrisori, una prin care este anunțat că Stremov, contracandidatul lui a primit postul pe care îl râvnea el. Îl indispune vestea și își spune în minte ceva pe latinește cu sensul Mare îi grădina lui Dumnezeu și mulți îi mai sar gardul!
A doua scrisoare e de la Anna, soția sa care îl anunță că e pe moarte și îl roagă să o viziteze.
    Haosul lui Aleksei se organizează. Cheamă trăsura și pleacă la Petersburg la Anna.
Pe drum îi vin tot felul de gânduri care  pendulează în jurul unei apropiate morți a Annei, care dacă s-ar întâmpla, s-ar rezolva multe, de genul, nu va mai trebui să divorțeze, nu va mai avea probleme cu imaginea lui șifonată, ba chiar ar deveni o imagine perfect călcată, nici cu eventuale dueluri în care el ar fi cel ucis de către amant și altele...
     În casa Annei dă peste Vronski, obosit, nedormit, plâns și chiar plângăcios. Și Anna și Vronski se raportează la Aleksei Aleksandrovici greșit. Îl tratează ca și când el ar fi tătucul iubitor, iertător, înțelegător, milos, afectuos, protector. Eroare! Eroare! Aleksei Aleksandrovici are aceste calități, dar în doze infinitezimale, care abia ajung pe o măsea. Anna născuse cu o zi înainte o fetiță. A fost o naștere grea, care i-a pus în pericol viața, dar începe să își revină. Aleksei constată cu stupoare că nu moare ci, dimpotrivă, e vie, puțin confuză, puțin difuză, având în vedere că e și Vronski acolo, iar fetița e a lui. Îi trec prin minte tot felul de prostii de genul poate Aleksei se va supăra când va vedea copilul și să îl ia mai repede doica de acolo, se îngrijorează că Serioja ar putea răbda de foame chiar dacă e casa plină de servitori și mai e și tac-su prin preajma, uită aproape complet de Vronski și de faptul că prostovanul ăsta fermecător și iubăreț e al ei și are cu el un copil frumos și sănătos. Ideea este că în acest capitol mizerabilul de Aleksei Aleksandrovici beneficiază de maxima grijă și recunoștință a Annei ca și când el ar fi adus pe lume un copilaș. Vronski în loc să fie la popotă cu ofițerii și să se îmbete de fericire că e tată prima dată în viață lui cu una dintre cele mai frumoase femei din Rusia, stă pe un scăunel, cocoșat, cu sufletul urlând la lună și cerșind milă lui Aleksei, care știm deja, nu prea le are cu sentimentele astea muierești

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 16

 

   Deși dornic să fie cât mai repede soțul lui Kitty,  și azi, și mâine, dacă se poate, Levin fu nevoit să treacă prin toate etapele tradiționale ale pregătirii unei nunți:
1. Anunțurile care trebuiau făcute publice
2. Pregătirea zestrei miresei
3. Împrumutarea unor bani pentru cadouri
4. Comenzi către cofetar, croitor, florăreasă, bijutier
5. Aici ar trebui să scriu : un drum la părintele duhovnic, dar de fapt este doar conștiința lui și judecătorul conștiinței lui, rațiunea practică a lui Kitty, căreia îi dă să-i citească jurnalele, din care, oripilată află că nu este nici cast, nici credincios. Necredința i-o iartă ușor, știe că de fapt este foarte evlavios, că are in inimă iubire, dar prihănirea i se pare îngrozitoare.
Probabil la cei 18,19 ani ai ei era și el neprihănit. Levin este cu cel puțin 5 ani mai mare decât ea. Știu/știm că pierderea neprihănirii ține mai mult de  voința celorlalți pofticioși, decât de sinele propriu.
Levin este fericit, toți oamenii sunt binevoitori și veseli în jurul lui. Soții Șcerbațki se molipsesc de iubire și se sărută de mai multe ori sub ochii lui, iar el devine amabil cu toată lumea și este dispus să facă și concesii ispititoarei guvernante a lui Kitty ( am aflat cine era M-selle Linon) și plecă să îi cumpere bomboane. Frământările lui morale legate de credință și puritate fizică ating tonuri acute când o găsește pe Kitty plânsă, înconjurată de jurnalele lui intime. Își dă seama că a făcut o greșeală când i le-a dat spre lectură, dar de-acum faptul e consumat. Cu umilință speră să îl ierte și să îl iubească toată viața, ceea ce turturica lui îi promite.
Și Kitty îl iubește pe Levin, nu doar el. Îl admiră și impune și celorlalte femei băgăcioase și nesimtite care își permit să facă remarci de genul: Meritai ceva mai bun!, deci le face și pe parașutele cu care interacționează și care îl cunoșteau probabil pe Vronski sau îi cunoșteau trecutul lui Levin de tânăr -conte -crai, să îl respecte și ele.
Capitolul evidențiază faptul că nunta, fiind unul din cele 3 evenimente estențiale ale vieții unui om, nu poate fi un eveniment cu care să umpli un rând de jurnal, (sau de ziar)  ca în societatea modernă, sau ca într-un subiect la Sociologie, (unde ți se cere doar o idee dintr-un text  despre familie), ci este ca în societățile tradiționale, unde trebuie să scrii minimum 200 de cuvinte, ca în variantele de la română (tradiționale și ele).
Sorry, mai fac și comentarii didactice, nimeni nu trebuie să uite nici de unde pleacă și nici unde trebuie să ajungă la finalul unui text scris de Tolstoi.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 15

 

Lacrimi de fericire

    Capitolul are trei evenimente, trei drumuri ale lui Levin prin Moscova spre  familia Șcerbațki, două potențiale și una efectivă. Prima este la 6 dimineața, a doua la 9, a treia la 12, primele două pe jos, a treia cu trăsura. Să fiu sinceră, am fost un pic în ceață vis -a -vis de personajele auxiliare, mă refer la valeți și  Mademoisele Linon. Cine era femeia? Guvernanta lui Kitty, doamna de companie a mamei ei, o alta rudă a lui Kitty .. de asemenea, am constatat că Egor nu era valetul politicianului la care fusese seara Levin la cină, ci un valet al hotelului....
  În cele 3 drumuri, Levin are tot felul de trăiri mistice, întâlnește copiii care pleacă spre școală, se bucură de zborul porumbeilor și de mirosul turtițelor calde, toți oamenii sunt prietenoși și toată Moscova pare că îi cunoaște sufletul, toți sunt amabili și îi zâmbesc. Levin este fericit și fericirea lui culminează când, ajungând acasă la Kitty, aceasta vine spre el învăluită într-o lumină nepământeană, iar cei doi tineri se sărută. Levin are certitudinea că este iubit, prințesa, mama lui Kitty îl sărută și ea pe frunte și foarte mult îl miră faptul că prințul Șcerbațki este iubit și respectat de Kitty. Noi știm deja că prințului îi plăcuse de Levin de la începutul romanului și că îl aprecia, iar faptul că fetei lui îi venise mintea la cap să îl aleagă pe el și nu pe Vronski este o încercare a lui Tolstoi de a ne aminti ceva important în literatură: Niciun personaj nu este degeaba, iar personajele- ancoră, cele care dau lumii ficționale stabilitate, au așteptări și dorințe mai importantă decât ale celor văluratice, cum este Mademoisele Linon, care, frumoasă, eterică, buclată se unduiește prin fața lui Levin până nimerește culisele.
  Am adăugat acest comentariu etic ca să nu mă las copleșită de componenta estetică și religioasă a capitolului, adică să vă las pe voi să fiți copleșiți de ea. Toată lumea, în această dimineață rece de iarnă este frumoasă, veselă, tandră și rezonează cu Levin, totul radiază și este neasemuit de armonios. Și în același timp, toți cei cu care Levin interacționează au ochii strălucitori și umezi de lacrimi. El însuși dă când în râs, când în plâns. Mare comedie e iubirea! Sau mare tragedie!

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 14

 14 ore cu oameni buni

    Cina de la Stiva se termină. Kitty și prințul Șcerbațki, tatăl său plecară la teatru, Stiva se pregătește să plece în oraș, la club (la balet, de fapt, știm că primadona baletului moscovit era îndrăgostită de el), Dolly rămase cu copiii  să-i culce, iar fratele lui Levin, Serghei Ivanovici urmează să se îndrepte spre o ședință de partid. Levin stătu buimac câteva clipe fără Kitty, iubirea începu să i se coacă în suflet ca o pâine dospită și frumos mirositoare. Deveni foarte sensibil la orice remarcă referitoare  la Kitty, nu îi plăcu nici când Dolly o numi prietenă veche, nici când fratele său spuse că este drăguță. Nu, Kitty nu era nici veche, nici drăguță, era divină, sfântă, minunată și Levin era cel mai fericit om de pe pământ. Se lipi de frate-su și merse cu el la ședința de partid, plictisitoare în orice altă zi a vieții lui, când se citeau procese verbale, iar tovarășii se contrau între ei. Însă în seara asta, lui Levin i se părură toți niște oameni foarte buni. Inclusiv Sviiajski, care îl scotea din sărite înainte, era un om bun și văzându-l confuz, îl invită la cină alături de soție și cumnată. Levin fu atât de bucuros încât, în cele 3 ore  cât dură vizita,  sentimentele sale de iubire pentru Kitty nu transformară natura vegetală și animală într-un pământ al abundenței, ca în romanele lui Marquez, ci făcură noaptea de iarnă moscovită să reușească cu greu să îi atingă pârjolul din inimă. Cele 14 ore care îl despărțeau de vizita la familia Șcerbațki, când o va cere de soție pe Kitty, trecură greu și în același timp repede. Până la 6 dimineața, când se hotărî să iasă în oraș, stătu în fața ferestrei deschise, contemplă crucea împodobită a bisericii din zare, avu milă de Measkin, cartoforul bețivan al palierului care venea bolnăvicios și dezechilibrat de la crâșmă, și el un om bun. 

Nu doar Stiva și Dolly ajunseră la concluzia că această mutare a cinei festive a fost o mutare de geniu, ci și Levin. 

Capitolul include și o discuție dintre Levin și valetul lui Sviiajski,  Egor,  care este căsătorit, care s-a căsătorit din dragoste și care și el, un om bun, îl încurajează în direcția familiei. Fratele său însă e de partea libertății amoroase. Încă nu are familie și nu se grăbește, dar îl felicită pe Levin și se bucură de bucuria lui, de blândețea și umanitatea pe care pasiunea o  scoate la iveală din fiecare dintre noi. Cu fiecare om îndrăgostit, lumea deșirată, fărâmițată, joarsa asta călcată în picioare de răutate și prostie,  începe din nou, tânără, frumoasă, sănătoasă și bună!

E și o remarcă ironică a lui Tolstoi, iubirea lui Levin și entuziasmul lui devine molipsitor așa cum e căscatul gazdelor politicoase când musafirul nu se îndură să plece de pe capul oamenilor amabili cu zăpăciții.

Anna Karenina Partea a 4 a, Capitolul 13

 

Kitty și Levin pe chat
    Capitolul surprinde o primă tentativă concretă a lui Levin de a o înțelege pe Kitty, nu așa cum e în fantezia lui, ci așa cum e de -adevăratelea. Kitty nu este doar frumoasă, ci și foarte inteligentă, cel puțin emoțional.
    Bărbații discută în continuare despre drepturile femeilor. Dacă o femeie nu se mărită, ea trebuie să continue să trăiască în familia de origine, ajutând părinții și celelalte rude căsătorite, ca un fel de fată-n casă, iar dacă se mărită, trebuie să fie complet devotată soțului și copiilor. Asta e părerea generală. Ideea e că femeile nu trebuie lăsate de capul lor.
În timp ce discuția se apropie periculos de drepturile femeilor căsătorite, discuție la care participă numai bărbații, Levin își pune in aplicare imperativul categoric prin  care Kitty l-a făcut om conștient de umanitatea din om. Vrea să iubească toți oamenii, să fie bun, să aducă pacea pe pământ și să nu își piardă în același timp abilitatea de animal sălbatic, ce trage cu urechea la foșnetul rochiei iubitei prin sufragerie.
     Prințul Șcerbațki și Kitty privesc scena disputei bărbaților și mai ales pe el. Sunt ambii încântați de prezența lui Levin în această societate, în această seară. La un moment dat, cei doi tineri se retrag la o masă de joc și Kitty trece de la cercuri la teoria codurilor. Nu zice ca Euclid: Nu vă atingeți de cercurile mele, ci îi arată lui Levin că numai picăturile pot crea cercuri concentrice cu efect devastator. Mai ales dacă sunt lacrimi. Pentru că Levin și ea își deschid inima unul spre celălalt și își mărturisesc atât tristețea de a rămâne singuri și nefericiți, cât și speranța și mai ales dragostea. Rândurile scrise de Tolstoi sunt nemaipomenit de frumoase și nu am voie să le fac harcea parcea în acest mic comentariu. A doua zi, Levin va veni la familia Șcerbațki și nu numai că o va curta pe Kitty,  ci o va cere de soție. Prințul Șcerbațki urmează să meargă la teatru cu Kitty, așa că pleacă de la cina festivă a lui Stiva.
Cele mai interesante sunt opiniile celor doi tineri despre discuția dintre bărbații care găsesc bucurie în contrazicere cu alți bărbați și cum renunță brusc la opiniile lor pentru a îmbrățișa opinia opusă sau dimpotrivă, o țin pe-a lor și găsesc bucurie în a se menține în poziția Alpha.
Aici Kitty se dovedește extraordinar de simpatică, iar Levin, cerebralul,  extraordinar de empatic. Citiți și voi capitolul cu mai multă răbdare și interes decât mine. Vă va încânta.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 12

 

      Capitolul este despre divorțul iminent al lui Karenin de Anna. Dolly, sfătuită de Stiva, încearcă să vorbească cu Aleksei Aleksandrovici despre Anna, despre faptul că infidelitatea este o rătăcire și despre iertare. Îl dă ca exemplu pe fratele Annei, pe Stiva, care o înșeală mereu și cu care ea are 6 copii, pe care îl iartă mereu pentru că așa e creștinește. Karenin menționează că e o diferență între Stiva și sora lui, în timp ce Stiva, deși o înșeală, o iubește și pe ea și pe copii, Anna pe el nu îl mai iubește. Îi spune că a încercat să o facă femeie de casă, care își respectă soțul, dar nu a avut cu cine să discute. În plus, Aleksei nu este un bărbat care să se dueleze pentru onoarea soției cu amantul, nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că, în cazul lui, Vronski ar fi cel care îl va ucide, nu ca în cazul lui Vasea Preacinikov, soțul, care s-a luptat în duel cu Vîtski și l-a ucis.
Capitolul se termină când Dolly, după multe argumente, abia-abia reușește să îl sensibilizeze pe Karenin, dar nu ca să o ierte pe Anna i se activează lui Aleksei emoțiile, ci pentru a-și da seama că de el trebuie să îi fie milă. Ultimele fraze sunt sibilinice. Dolly îi spune că e ușor să ierți un om care te urăște, iar Karenin adaugă că este imposibil să ierți un om pe care îl urăști.
Vronski, Anna și Karenin simbolizează cele 3 virtuți creștine, care sunt dovezi ale prezenței Duhului Sfânt: Iubirea, Credința și Nădejdea. Anna are Iubire, dar nu are Speranță, Karenin are Credință, dar nu are Iubire, iar Vronski are și Iubire și Speranță, dar nu are Credință.
Cam asta cu ei trei...