Îmi amintesc, când eram studentă și, în timpul unor cursuri lungi și aride, mâzgăleam tot felul de lucruri ca să grăbesc timpul până la pauză, că m- am gândit de multe ori la munca unui pictor profesionist. O mare taină mi se părea că ascunde orice artist, dar pictorii mă fascinau în mod deosebit. Mi se părea că o mână care reușește să pună pe hârtie exact ce văd ochii, sau care poate zugravi idei din minte într-un mod care să le facă înțelese și de alții e o mână neobișnuită.
Capitolul acesta, deși scris în cheie ironică referitor la inspirația unui mare pictor rus, este interesant tocmai pentru că e o privire "pe gaura cheii" în " bucătăria" unui artist.
Pictorul pe care îl vizitează Anna, Vronski și prietenul lui, Golenișcev, venind cu trăsura, eleganți, tineri și frumoși, nobili ruși visători și îndrăgostiți de artă, e de fapt un om modest atât prin înfățișare cât și prin țoalele ridicole și vechi. Nu face impresie grozavă la prima vedere.
Știm din capitolul anterior că Mihailov este un pictor rus celebru în Italia, este menționat în cronicile literare și-i este așteptat cu nerăbdare noul lui tablou. Vronski îl vizitează pentru un portret al Annei Karenina, pe care pictorul o remarcă imediat pentru delicatețea ei, frumusețea deosebită și lumina care o înconjoară.
Prima parte a capitolului este despre cum apare o imagine într-un tablou, ce resurse emoționale și intelectuale folosește un artist pentru a fixa pe pânză un caracter.
Povestesc pe scurt.
Pictorul are o soție, tot rusoaică, are mai mulți copii și trăiește strâmtorat. Probabil banii câștigați din artă îi bagă în pânze și pensoane, ceea ce pe soție și proprietăreasă le deranjează, e în urmă cu chiria și se descurcă greu. Se ceartă cu nevasta, o face proastă și nu mai țin minte cum, în orice caz o bălăcărește că nu vorbește cu proprietăreasa în rusește, ci într-o italiană stâlcită. Asta e fain! În loc să o constrângă pe italiancă să învețe rusește se chinuie ea în limba ei ultranaționalistă. Cam asta e ideea.
Intră într-o încăpere de lucru, separată printr- un paravan și vrea să termine portretul unui furios. Are două schițe, una în atelier, alta rătăcită prin casă. Recuperează de la fata mai mare a doua schiță, plină de grăsime, dovadă că nici copiii nu prea se omoară cu respectul față de munca lui, care îi ține mai mult în sărăcie decât în belșug.
Însă! Când se uită la schița pătată observă că portretul, prin pata de ulei căpătase alte contururi, mai interesante, mai apropiate de adevăr. Intră în transa specifică și definitivează portretul, îl face desăvârșit, așa încât, spune criticul de artă Tolstoi, orice detaliu s-ar adăuga, părul mai lung, perciuni, alte linii, pălărie sau bască, acest caracter al furiosului cu bărbie pătrată nu se mai poate confunda cu nicio imagine din istoria picturii. E fericit, nu e Rafael, dar e un pictor bun. Își cere iertare de la nevastă că a jignit-o și pleacă fericit spre Atelier, locul de întâlnire cu cei trei aristocrați ruși care îi trimiseseră cartea de vizită.
