La țigănci de Mircea Eliade, partea a cincea

 

De la Radio Erevan
- Ce poate să spună un profesor despre o vizită de câteva ore la țigănci?
- Că și-a îmbogățit cunoștințele.
   Gavrilescu coboară la stația unde stă Otilia. Urcă la etajul 1, așa aflăm că am fost în eroare când am considerat că fata stă la casă, de fapt stă la un bloc cu cel puțin două etaje. Ajunge la apartamentul 18. Îi deschide o femeie în vârstă pe care o confundă cu madame Voitinovici. Nu e nici alde Pandele, nici Voitinovici, ci fostă Petrescu, actuală Georgescu. În spatele lui, tânărul din tramvai, unul din cei 6 copii ai femeii o justifica pentru că îi sare repede muștarul, e căsătorită a treia oară, cu toți copiii soților anteriori pe cap. Văzând tupeul lui Gavrilescu cum că îi cunoaște bine casa, și vrea să își ia singur partiturile de pe pian, tovarășa Georgescu îl ia la rost pe fiul ei cu o replică asemănătoare lui Zoe când apare Cetățeanul turmentat: - Ce caută ăsta aici? Îmi aduci toți derbedeii pe cap! Nu folosește cuvântul ăsta, ci un sinonim, care reflectă deranjul. Din discuția celor trei, aflăm că Gavrilescu chiar mergea de 3 ori pe săptămână la Otilia Pandele pentru lecțiile de pian, deci se poate să nu fi fost un profesor din învățământul public, ci un profesor particular, așa cum era Mozart, sau ambele, ca Immanuel Kant
Pe măsură ce capitolul curge, aflăm răspunsuri certe la ipoteze: imobilul are 3 etaje, familia Georgescu nu are pian, neavând pian, nu are nici partituri cu notațiile marginale ale  interpretului lui Czerny. Urcă la etajul 3, unde o tânără femeie îl elucidează, a locuit, e adevărat o Otilie care era a 10 a (clasa a 6 a de liceu) la etajul 1, apartamentul 18, dar s-a căsătorit cu 8 ani în urmă și odată cu acest eveniment a plecat și mătușa Voitinovici. Să facem o aritmetică simplă: 1939+2+1+8=1950.
Se terminase războiul mondial, tinerii de tip Felix nu mai aveau prin apartamente nici dive care să studieze Conservatorul, nici pian. Femeile erau arțăgoase și se șifonau repede.
Gavrilescu află că Otilia a avut o relație cu un militar de carieră, mai mare decât ea, ceea ce a făcut-o pe mătușă-sa să se opună vehement. Până la urmă l-a întâlnit pe marele inventator Frâncu cu care mătușa a fost de acord. Parcă auzise de el, își zice Gavrilescu.
Coboară etajele confuz, nu înțelege care-i faza cu adresele și etajele și numele și persoanele, o pune pe seama bătrâneții.
Vine tramvaiul, urcă pe un loc cu o doamnă în față. Aici se petrece un eveniment jenant, banii pe care îi dă taxatorului nu mai sunt valabili de un an, biletul e mai scump de câțiva ani și taxatorul nu e deloc amabil, îl amenință că îl dă jos la prima, deși el spune că stă departe, tocmai la Vama Poștei. Nu are cu cine să se înțeleagă, până la urmă i se acceptă niște mărunțiș și un călător face cu el un schimb, îi ia bancnota veche și îi dă una valabilă. Pomenește despre faptul că la țigănci banii lui au fost buni și cucoana din fața lui își schimbă repede locul ca să nu ia vreo boală. Dacă era în zilele anilor 2020, își punea și o mască albastră. Unul dintre călători spune că, în curând ,va fi iluminat stradal și că se îngrozește gândindu-se că se va vedea la lumină ce e în curtea țigăncilor. Vreun străbunic al unui contemporan de-al nostru care se uită la filme porno, dar numai când nu e lumina aprinsă.
Capitolul se termină când, în sfârșit, liniștit pe locul lui, Gavrilescu respiră aerul normal al nopții și poate să se odihnească până la Vama Poștei.

Nu știu ce interpretare să dau acestui capitol. În 6 ore au trecut 11 ani. Dacă ne gândim că în paradoxul gemenilor într-un an au trecut câteva minute și că geamănul care a stat pe pământ și care are 50 de ani, când se întâlnește cu fratele lui, plecat în cosmos, acesta are 49 de ani și câteva minute. Deci gemenii nu mai sunt gemeni.
Dacă ar fi fost plecat în cosmos, unul ar fi avut 49+11=60, iar celălalt 49 și 6 ore, cel mult. Ideea e că apăruse teoria relativității.
E un capitol la care nu prea-ți vine să te amuzi, pentru că ni se poate întâmpla oricui. E o întâmplare în Creștinism cu niște tineri care adorm într-o peșteră 200 de ani pentru că Dumnezeu era supărat pe locuitorii din satul lor și îi pedepsește printr-un război. Numai tinerii aceștia care cad într-un somn profund scapă. Când se trezesc, merg să își cumpere mâncare și pentru că banii nu mai sunt valabili, află că a trecut atâta timp. Ei sunt o dovadă a faptului că Dumnezeu face ce are El chef și cu cele 2,3,4,n dimensiuni spațiale și cu toate orientările temporale. 

Lui Federico Garcia Lorca,

Îmi vine să încadrez capitolul ăsta în curentul Realismul fantastic, așa de tare m-a întristat gândul că Gavrilescu a stat sub judecata unor indivizi care se considerau cetățeni  în 1950 și că numai femeia tânără, băiatul femeii, cu care călătorise in tramvai și bătrânul caruia i-a fost milă de el și și-a sacrificat o bancnotă îi erau contemporani. Aproape că a simțit pe pielea lui ce înseamnă să fii considerat țigan. 

La țigănci de Mircea Eliade, partea a 4 a

 

    Deși e doar o nuvelă, acest text fantastic al lui Eliade se încadrează în categoria bildungsroman și acest capitol 4 creează o experiență inițiatică în care cuvintele bild/ ung-s/ roman au un sens propriu.
Gavrilescu nu e în ceață în el, ca anticarul lui Umberto Eco în Regina Luana, ci e în beznă completă. Tot capitolul e o încercare disperată a profesorului de muzică de a vedea, de a pipăi, de a respira, de a auzi, de a ieși din clădirea țigăncilor. Pe întuneric, ghidat doar de zgomote sau  sunete abia auzite, de corpuri abia simțite, de atingeri sugerate, de mângâieri care îl sperie și șochează, Gavrilescu, acest mărunt personaj ridicol devine primul Avatar. Pentru noi, cei de după aproape 100 de ani de la scrierea nuvelei, textul este simplu, pentru că e descris un joc pe calculator. Personajul trece prin încercări și ajunge la nivelul 2. Avatarul Gavrilescu are în sfârșit haine: o tunică, șalvari, e un fel de Aladin, are de parcurs nivelul căldură insuportabilă, trebuie să se târască pe burtă, să se atârne de perdele, să tragă de ele, să fie aruncat, să treacă printr-un instrument uriaș, un nai sau un pian, să renunțe cu alte cuvinte la demnitatea pe care ți-o dă personalitatea umană, culturală mai ales, și să devină un personaj. Un personaj care interpretează foarte emoționant un monolog pe o scenă goală. E convingător când, în fața fundalului unde e desenată casa țigăncilor și nucii dătători de umbră, Gavrilescu rămâne fără tunică și fără șalvari. Se sperie de trupul lui slab, de pierderea vigorii lui, numai gândul că ar putea fi atins, că ar putea fi văzut la lumină de fete tinere și frumoase, chiar niște copile și needucate, sau mai ales din cauza asta, îl îngrozește. În sfârșit înțelege ceva.
Se liniștește când se simte prietenul cel mai bun al lui Lawrence al Arabiei, și împreună cu el, străbate deșertul fără milă al voinței de a ajunge la o oază verde și prietenoasă. Suferința lui devine apoteotică atunci când își pierde vocea.

Nu știu ce interpretări să mai dau. Prefer una optimistă, gamerițele din viitor au vrut să îi explice cum va fi lumea dorințelor când el nu va mai fi, când muzica lui Schumann va însoți coloana sonoră a jocului Întoarcerea lui Gavrilescu.

Există, bineînțeles și interpretarea oficială, cea a lui descensus ad inferos, al inițierii într-un spațiu întunecat și închis, al Chitului lui Iona, al Peșterii lui Platon, al pădurii întunecoase și pline de fiare sângeroase prin care trece Alba ca Zăpada lui Disney, dar și elevii de liceu și profesorii lor precum și toți copiii din lume le știu. Probabil că știu și ce am scris eu, dar trebuia să trec și de capitolul ăsta cumva.