Nu am mai scris în ultimul timp, aşa că m-a cuprins iar mania persecuţiei, care-mi revine periodic, mai ales după zile de-net-izante şi desocializante... Tot Radu s-a gîndit la mine şi, cum n-am avut curaj să scriu pe blogul lui, pe care-l vizitează minţi luminate şi rafinate, am zis să mai scriu pe la mine, că pe aici trece rar cîte cineva.
Pentru că am facut şcoala, de la a-ntîia pînă la facultate în zece oraşe...am avut parte de tot felul de experienţe ale copilăriei, mai mult sau mai puţin dependente de locuri.
Leitmotivul mutărilor noastre era, în mintea mea, o poezie de printr-a doua sau a treia "tatăl meu zideşte case/cocoţat pe schele/el, cu fruntea lui ajunge/pînă sus, la stele..." Taică-meu era într-adevăr un specialist în construcţii cu capul plin de vise irealizabile. Unul dintre aceste vise ţinea probabil de o tainică credinţă a lui cum că trebuie să existe un loc concret pe hartă unde poate scăpa de angoasă şi nefericire. Aşa că multe din jocurile copilăriei mele se petreceau în şantiere cu blocuri neterminate, printre grămezile de BCA-uri, nisip şi pietriş. Aici găseai cele mai multe elemente ca să-ţi faci "Alimentară"...Pe atunci, în mintea fiecărei fetiţe era prezent idealul de vînzătoare în alimentară ca factor deţinător de maximă putere şi influenţă. Şi improvizam rafturi din scînduri cu cutii de conserve pline de bomboane, pîine, salam, legume şi fructe autohtone, dar mai ales exotice...o abundenţă din ingrediente industriale pe care o negociam cu copiii din cartier ca nişte evrei deprinşi de milenii cu comerţul produselor rare. În rest...clasicele "război", cu cărţi cu animale, "nu te supăra, frate", de la care ne încăieram de fiecare dată...La un moment dat am dat de "Cireşarii" şi îl puneam pe frate-meu să se îmbrace în rochiile maică-mii şi să fie pe rînd, toate personajele feminine, pentru că mie îmi plăcea să fiu, bineînţeles, Tic. Şi mă pîra că nu-l las la fotbal, aşa că, într-o zi n-a mai suportat şi i-a taiat mamei vreo trei rochii ca să scape de rol. Acum, urmîndu-l pe taică-miu, fratele meu construeşte şi el case pe la noi şi prin alte locuri de pe planetă şi probabil copilul lui va face acelaşi lucru...Iar eu n-am ajuns nici exploratoare a unor castele misterioase, nici deţinătoarea vreunei puteri sau influenţe economice...din cînd în cînd mai joc cu copiii altora jocul de-a şcoala sau de-a teatrul. Să păstrez regula jocului şi trimit mai departe lui Marcus,lui Hex, Didei şi nu mai ştiu...că prietenii mei foarte puţini n-au bloguri şi cei care au nu mă ştiu.
