Noapte neagră, aproape mov din cauza vîntului şi norilor care acoperă
din cînd în cînd luna. Frederic se grăbeşte. Şi mie mi-e foame, dar satul e
necunoscut şi pe uliţi nici un om. Încerc să desluşesc ceva. Trecem aproape de
garduri şi ne latră cîinii. Întîi unul, apoi altul, în scurt timp un urlet
lung, întrerupt de respiraţii. Cîinii sunt în
curţi, nu ne este frică de ei. Nici un om nu iese la poartă să vadă cine i-a
stîrnit. Mă binedispune lătratul. Mult timp nu am auzit cîini.
Ajungem.
Frederic scoate o cheie dintr-un cîrlig de lîngă stîlpul porţii şi deschide.
Casa este mică, departe, în capătul curţii şi are ferestrele luminate. Batem.
Iese o femeie înaltă, cu părul prins în coc şi cu un şorţ cu volane negre. Îşi
dezleagă şorţul cînd îl vede pe Frederic.
-
Stăm la masă,
spune Frederic. Şi grăbeşte-te.
Femeia mă prinde de
umeri, e mai înaltă decît mine, cred că vrea să mă îmbrăţişeze, dar îmi
aranjează doar gulerul bluzei şi mă conduce într-o parte a bucătăriei. Îmi ia
haina. În bucătărie e cald şi vesel, pe masă e o vază cu flori de toamnă. Femeia începe să mestece cu lingura într-o oală încet.
Ridică lingura şi lasă să se scurgă din ea
lichidul colorat înapoi. Nu îmi mai este foame. Nu mai am chef să mănînc.
Frederic o priveşte indiferent. Ne ridicăm şi plecăm. Ieşim din curte, închide
poarta şi pune cheia înapoi lîngă stîlp.
Pe uliţă e linişte. Luna, aurie ca o plăcintă rumenită ne luminează
drumul pînă la primul han.
