Cît de albastru e cerul de mai
Şi frunzele întunecate ale merilor
în josul rîului este o casă cu pridvor
e dimineaţă
şi frumoasa fată cu coc priveşte melancolică o
urmă de ceaţă
sorbită de lumină ca o mînă poposind pe hermină
Ţipă în crîngul cu plopi un cintezoi
dincolo de noi Domnul citeşte
penele îngerilor scrijelesc cerul
fruntea ei e înaltă, ochii ei sunt adînci
rotund e safirul ce-l ţine în mînă.
