Traversăm Anzii Cordilieri, îmi spune căpitanul, trebuie
să mergem cu trenul. Stăm amîndoi în gara unei cunoscute capitale, eu pe o
bancă, el în picioare cu bagajele.Trece un mecanic prin faţa noastră, negru de fum şi supărat.
E amuzant.
Trenul vine cu zgomot, urcăm. Eu mă aşez lîngă căpitan,
dar el îmi spune să merg la fereastră, citeva locuri mai în stînga.
Compartimentul e aproape gol. Intrăm într-un tunel la puţin timp după plecarea
din gară. Întuneric. Compartimentul se aglomerează brusc şi în întuneric se aud
voci care dispar încet odată cu ieşirea la lumină. Cînd ziua ţîşneşte suntem
din nou doar noi. În faţa noastră se întind munţii albi şi înaintăm spre ei ca
un vapor care taie valurile verzi.
-
Am fost atacaţi, îmi spune, vaporul din port a fost
atacat de piraţi. Acum e bine, ne aşteaptă
în Elveţia. Îmi întinde
nişte reviste. Uite, mergem la ursul de aur.
-
Dar nu e în Berlin?
-
Acolo e o sosie a lui, destul de
reuşită de altfel, dar adevăratul urs de aur e în Elveţia. Acolo e
şi peştişorul de aur. Urs-peştişor....înţelegi?
-
Şi vulpea?
-
Vulpea călătoreşte incognito prin Europa. Dacă o să
avem răgaz, ne vedem şi cu ea, îmi e prietenă. Acum caută nişte staţiuni bune, maseori
profesionişti, să ştii că e sensibilă la tot ce e din blană sau puf. Vezi ce faci
cu vecina ta de banchetă.
În stînga
mea stătea o uriaşă pasăre pufoasă ca o pisică persană, doar că avea guler de
dantelă.
-
Deschide fereastra, zise căpitanul, trebuie să o
lăsăm să zboare, produce alergii dacă stă închisă aici.
- Pasărea
- pisică ieşi pe geam şi dispăru în Anzii Cordilieri care se acoperiră pe loc
cu păduri.
