despre logica lui Aristotel. partea 1.

         Alexandru cel Mare a murit în 323. Atena, devenită democratică s-a bucurat, dar, (paradoxal), a devenit încă un loc incomod pentru un macedonean anti-imperialist, cum era Aristotel. Se spune că, nedorind ca orașul care l-a executat pe Socrate să păcătuiască de două ori împotriva filosofiei, Stagiritul ar fi plecat la Chalcis, o insulă greacă din apropiere, unde a murit la un an după Alexandru.

Aristotel și- a lăsat lucrările la Theophrastus, succesorul său ca șef al Liceului (Lyceumului).
A fost un număr uriaș de volume, atât ca număr, cât și ca sferă de aplicabilitate, incluzând scrieri despre constituționalitate, istoria sportului și teatrului, precum și lucrări de botanică, zoologie, biologie, psihologie, chimie, meteorologie, astronomie și cosmologie, și, deasemenea, tratatele strict filosofice: logica, metafizica, etica, estetica, teoria politică, teoria cunoașterii, filozofia științei și istoria ideilor.

Au trecut câteva secole înainte ca aceste lucrări să fie catalogate corespunzător, timp în care aproape patru-cincimi din ceea ce a scris Aristotel s-a pierdut. Ceea ce a rămas numără cam un milion de cuvinte, număr de două ori mai mare decât corpul scrierilor platonice.
Cea mai mare parte a acestui material pare să fie sub formă de note pentru cursuri, uneori numai simple planuri de lucrări. Stilul lui Aristotel a fost admirat în întreaga lume antică; dar, cu excepția scrierilor pe care le posedăm, există și texte care, deși sunt pline de idei și pline de energie, nu au totuși claritatea care ar face citirea ușoară. Unele dintre textele lui Aristotel sunt mai curând precum niște telegrame decât niște scrisori propriu - zise adresate cititorilor de filosofie de peste timp.

Multe dintre științele la dezvoltarea cărora Aristotel a contribuit au fost discipline pe care el însuși le-a fondat. El face o afirmație explicită doar într-un singur caz: cel al logicii. La fârșitul uneia dintre lucrările sale logice scrie:

"În cazul retoricii, există multe scrieri vechi pe care noi putem să le folosim, dar în acest caz, al logicii, nu am putut spune nimic decât doar după cercetări laborioase."

Principalele cercetări logice ale lui Aristotel s-au referit la relațiile dintre enunțurile declarative.( nn. ceea ce noi numim astăzi propoziții categorice) Care dintre ele sunt consecvente sau inconsistente (nn. concordante sau contradictorii) cu fiecare dintre celelalte? Când avem una sau mai multe afirmații adevărate, ce alte adevăruri pot fi deduse din ele doar prin raționament? Acestor întrebări le răspunde ”Analitica Primă."

Spre deosebire de Platon, Aristotel nu ia o simplă propoziție de tipul: substantiv+verb, cum ar fi "Theaetetus stă" ca element de bază al structurii logice. El este mai mult interesat să clasifice propozițiile începând cu "toate" "nciunul" și "unele" și să analizeze inferențele care se pot forma cu ajutorul lor. De exemplu, avem urmatoarele două exemple: 

1. Toți grecii sunt europeni  

Unii greci sunt bărbați

Prin urmare, unii europeni sunt bărbați.

2. Toate vacile sunt mamifere

Unele mamifere sunt patrupede

Prin urmare, toate vacile sunt patrupede.

Aceste două inferențe au multe în comun. Ambele sunt inferențe care deduc o concluzie din două premise. În fiecare deducere, cuvântul-cheie care apare ca subiect gramatical al concluziei apare și în una dintre premise și cuvântul- cheie care apare ca predicat gramatical al concluzia apare și în cealaltă premisă. Aristotel a acordat o mare atenție inferențelor care afișează această caracteristică și care sunt numite în prezent "silogisme". Ramura logicii care studiază validitatea deducțiilor de acest gen, inițiată de Aristotel, se numește "sylogistică".

O inferență validă este o deducere care nu va conduce niciodată gândul de la adevărul unei premise la o concluzie falsă. Plecînd de la cele două concluzii prezentate mai sus, rezulta ca primul silogism este valid, iar al doilea este nevalid. Este adevărat că, în fiecare dintre cazurile date, daca premisele sunt adevărate și concluzia este adevărată. Nu se poate anula a doua deducție pe motiv că premisele care apar în el sunt false. Ce se poate critica este faptul ca: daca avem numai concluzia, adica ceea ce este dupa expresia "prin urmare" , nu rezultă din aceasta propozitie( sentinta)- premisele.
Putem argumenta acest lucru prin construirea unei inferențe paralele care duce de la adevărul unei premise la o concluzie falsa. De exemplu:
(3) Toate balenele sunt mamifere
Unele mamifere sunt animale terestre
Prin urmare, toate balenele sunt animale terestre.

Inferența (3) are aceeași formă ca inferența (2), așa cum se poate explica prin schema:
(4) Toți (toate) A sunt B
Unii (unele) B sunt C
De aceea toți A sunt C.
Deoarece inferența (3) conduce de la premisele adevărate la o concluzie falsă, putem observa că argumentul de forma (4) nu este corect. Prin urmare, inferența (2), deși are o concluzie adevărată, nu este o inferență valida( corecta)
Logica nu ar fi putut niciodata sa devina o stiinta sigura pe sine fără folosirea in schema a literelor, iar utilizarea lor este in zilele noastre ceva deja acceptat; dar Aristotel a fost primul care a folosit acest tip de limbaj, iar invenția sa a fost la fel de importantă pentru logică precum a fost inventarea limbajului algebrei pentru dezvoltarea matematicii.
O alta modalitate prin care putem defini logica * ( nn. in afara de stiinta care-  plecînd de la adevar trebuie sa ajunga, prin rationare corecta, tot la adevar) este să spunem că este: disciplina care ne ajuta sa facem diferenta dintre argumentul bun si argumentul rau (gresit). Aristotel examinează toate formele posibile de inferență silogistica și formulează un set de principii care ar duce la cele mai bune silogisme.
El începe prin a clasifica propozițiile:
Cele care încep "toți" sunt propoziții universale; 
cele care încep "Unele" sunt propozitii particulare.

Cele care-l conțin pe "nu" sunt propoziții negative; 
celelalte sunt propoziții afirmative. Aristotel folosește apoi aceste clasificări pentru a evalua concluziile.


traducere cu Google translate din Antony Kenny,  An Illustrated Brief History of Western Philosophy (2Ed. , Blackwell, 2006)