Cîteva
zile a fost furtună. Nava se clătina ca o coajă de nucă şi,
deşi nu am văzut niciodată o coajă de nucă năucită de furtună,
asta e cea mai obişnuită comparaţie. Fiecare vălurel, fiecare
rechinaş care treceau pe lîngă cală contribuiau la tangaj. Eu am
stat închisă în cabină zilele astea. Am scos nasul dimineaţa şi
seara pe punte şi m-am întors repede înapoi. Azi pe la prînz, valurile s-au potolit, marea s-a întins obosită şi cenuşie în
faţa noastră şi marinarii au pornit cu chiote motoarele.
Seara,
pe punte, spuneau glume despre nevestele lor. Pentru unii, nevestele
aveau grade militare: generăleasa, căpităneasa, doamna colonel,
pentru alţii, administrative: doamna director, doamna ministru,
doamna inspector, pentru cei mai tineri aveau epitete vegetale sau
animale. Cele mai nostime erau avicole: puişorul meu, bibilica mea,
coţofana dragă, doamna găină, doamna curcă, doamna păuniţă şi
altele. Se vedea că le era dor de ele. Cu aceste apelative şi
datorită veseliei lor, vaporul devenise dintr-o dată ca o arcă a
lui Noe, plină de vieţuitoare perechi.
Ne-am
apropiat de tropice. Cînd am trecut pe lîngă tropicul
capricornului, marinarii deja cîntau, cînd am trecut pe lîngă
tropicul racului, unul dintre ei a început o baladă sfîşietor de
tristă şi cei mai mulţi dintre ei plîngeau în hohote. Tristeţea
lor se propaga ca o undă şi am fugit de pe punte spre cabina
căpitanului. În faţa unei coli mari de hîrtie, căpitanul desena
o hartă. Era concentrat şi numai de mine nu avea nevoie în ceasul acela.
-Sunt
efectele secundare ale răului de mare, mi-a spus înainte să îl întreb ceva. Du-te şi bea ceva acrişor, un ceai cu lămîie.
Am
ieşit încet din cabină. Pe masa din bucătărie stăteau pe o
farfurie patru roşioare gata să-şi ia zborul. Am luat o gură de
ceai. Repede, pentru că în cană începea să crească un arbore
tropical.
