Că nu este ceva în regulă cu mine mi-o spune prăpastia care se cască zilnic între mine şi elevii mei, între mine şi colegii de la şcoală. Intr-o zi nu am să mai ştiu ce să spun în situaţii banale. Şi aşa există o stinghereală care mă cuprinde de cîte ori plec de la catedră şi cineva vrea să-mi vorbească. Nu stiu unde să fug sau unde să-l arunc pe celălalt. Cuvintele mele îmi sună nepotrivite, străin si demodat, au o oboseală care plictiseşte. Am văzut fraza...cînd scriu pe mess, construcţiile mele, şi ale celor de vîrsta mea sunt lungi, cele ale tinerilor succinte. Nu doar baieţii, adesea zgîrciţi în cuvinte, şi fetele scriu la fel. Fraza este mai puţin descriptivă şi mai mult acţională.
Începusem să spun că nu e ceva în regulă cu mine. Derutant a fost cînd am găsit oameni în vîrstă scriind astfel, şi eu în cuvinte, mai bătrînă decît ei...Îmbătrînesc, obiectiv vorbind şi mă străduiesc să învăţ limba care, altfel, îmi va deveni cu totul străină. De ce? Doar prin ea te poţi apropia uşor de mintea şi inima cuiva, poţi păstra distanţa potrivită şi poţi să o scurtezi sau lungeşti dacă vrei. Limba asta vine însă cu o tinereţe care derutează, crează dispoziţie pentru nestatornicie, pentru capriciu, pentru aventură. Şi pe mine, care trăiesc într-o lume expozitivă, densă, brutală chiar, efectul solid al cuvintelor mă înnebuneşte. M-am trezit îndrăgostită, urînd, dispreţuind, zdruncinîndu-mi încrederea în mine din fragilitatea unor cuvinte scrise pe fugă, net picat, emotioiconi, melodii descarcate în zece secunde...Am din nou confuzia din adolescenţă în care nu ştiam distanţa potrivită pînă la sufletul omului.
