(imaginea mi-a trimis-o Jasmina, ca să văd de aproape)
Motto: "Eşti surdă la cap?"
Ştiu că vă aşteptaţi să găsiţi altceva (titlul este pus ca să am şi eu mai mulţi vizitatori). Nu e un articol despre directorul unei şcoli din Turcia, care a dus poporului său vestea că românii sunt foarte religioşi (după ce a vizitat Mănăstirile din Moldova), nici despre un tînăr blogger creator de stand-up comedy, ci este pur şi simplu o poveste cu un personaj imaginar, pus în situaţii imaginare, “este o poveste despre mulţi alţi oameni, care sunt ca şi noi, şi ar putea spune acelaşi lucru despre ei”. Va fi mai ştearsă decît cele de mai sus, dar eu o scriu totuşi.
Dacă nu aţi plecat încă, să încep:
A fost odată o ţară exotică. Sultanul acelei ţări, care avea un harem numeros şi neplicticos, obişnuia, o dată pe lună, să organizeze cîte un consiliu.
Atunci nevestele lui aveau ocazia să-şi etaleze voalurile, bijuteriile, poşetele şi condurii cei noi. Locul la masa de consiliu de lîngă sultan se stabilea după cît de multe paiete erau cusute pe voaluri (cu un detector de metale erau scanate cadînele înainte de a începe şedinţa şi se treceau rezultatele într-un convocator necesar pentru studiile de marketing ale exportului). Fiecare cadînă era interesată să aibă cît mai multe şi lucitoare bijuterii (era o chestie de patriotism, nu neaparat de modă).
Consiliul lunar nu avea o temă anume, în imperiu nu exista timp, aşa că nu se puneau probleme manageriale, planuri de dezvoltare, planificări sau cincinale, ci scopul lui era să stabilească o nouă ordine a doamnelor faţă de sultan. Acestea, deşi se luptau pentru perniţa cu cei mai mulţi ciucuri, care era cea mai aproape de sultan, nu puteau rămîne pe ea mai mult de trei şedinţe. Era mai avantajos să îţi mai descoşi cîte o paietă, decît să îţi coşi unele noi, altfel i te suiai pe cap sultanului, iar înlocuirea voalului cu turbanul afecta întreaga ţară, acoperişurile moscheelor şi ale caselor se modificau şi ele şi deveneau din mîndre cupole, nişte dreptunghiulare platforme fără gust.
Subiectele sedinţelor erau care mai de care mai fără sens pentru noi, cei căzuţi în timp sau în cap, cum preferaţi... de pildă, uneori se discuta despre animale uriaşe: hipopotamii sau rinocerii. Şedinţa începea cu întrebarea: este aici în sală vreun hipopotam? Doamnele din harem răspundeau, fără să arunce vreo privire în jur, doar în funcţie de aşteptările sultanului- fie cu da, fie cu nu. De altfel, erau ocupate mai mult cu admirarea apusurilor de soare din voalurile acestuia decît cu depistatul unui animal care să le ocupe tot cîmpul vizual.
Cele mai interesante personaje erau, după cum vă aşteptaţi deja, Aladin şi Jasmina. Aladin intra în sala de şedinţe mereu cu întîrziere (dar asta nu conta, pentru că am spus, aici nu exista timp, iar lui nu-i trebuia perniţă, avea covorul fermecat). Uneori venea pe fereastră şi, în timp ce doamnele îşi făceau, ascunse în voaluri, una alteia cu ochiul, el trecea pe deasupra măsuţei de consiliu, fîţîindu-se de colo-colo.
- La ce cugetaţi, (îl intreba Jasmina, mai ales că era joi), la logică sau la păcatele dumneavoastră?
- La amîndouă, spunea el, şi continua să zboare pe deasupra capetelor tuturor.
- Ce-i cu el? întreba sultanul, pufăind din narghilea.
- Dacă este abătut, îşi închipuie ce-i mai rău despre mine, zise întristată Jasmina.
- Asta nu e bine, adăugă sultanul, antipoetic şi poetic totodată, în sensul că, după o intoxicare cu metafore ajungea să gîndească lumea în propoziţii de genul: “aceasta este o mînă, pe mine mă doare capul, pe Tibi l-a durut măseaua... etc...”
Şi îi sugeră lui Aladin să rezolve mai bine nişte probleme de alchimie într-una din ţările sale subordonate, unde conducătorii nu ajunseseră la gradul de atemporalitate de aici. Pentru ei, afirmaţia: în această încăpere este un hipopotam, îi făcea să se repeadă la camerele cu infraroşu, la aparatele de cîntărit şi măsurat, la accelatoarele de particule grele să-l identifice. Aici doamnele se îmbrăcau în costume de bussiness şi purtau în loc de poşete, pălării şi pantofi- scaune şi mese pătrate, deşi nopţile visau pernuţe moi şi voalurile lucitoare ale sultanilor şi cadînelor. Şi nici una nu recunoştea acestea.
Aladin îşi luă rămas bun de la Jasmina şi plecă pe fereastră. Jasmina îl urmări cu privirea. “Cînd zboară, este într-adevăr, foarte fericit!” îşi zise.
Ajuns în ţara colţuroasă şi încolţitoare, Aladin intră pe fereastră în sălile copiilor şi îi văzu îmbătrîniţi din cauza jocului de şeptic. Vîrtejul pe care-l stîrni covorul fermecat împrăştie toate cărţile, care se transformară şi ele în covoraşe fermecate, prin care fiecare licean-pensionar îşi redobîndi tinereţea, întrecîndu-se în răsuciri şi ţîşniri în înalturi, aşa cum văzuseră în filmele cu surferi. Deasupra ţării, văzduhul se coloră de mochetele pe care erau desenaţi regi şi regine, guarzi şi jockeri. Urmînd acest model educativ, părinţii şi bunicii lor îşi dădură jos din dormitoare “Răpirea din serai” şi se căţărară pe ea, mai ales după ce la televizor li s-a spus că jumătate din criza mondială a umanităţii s-a terminat prin dispariţia accidentelor de avion.
Înaintînd pe holuri, Aladin o văzu pe Mia ducînd cu ea stativele cu eprubete pentru experimetul stărilor de agregare, al cristalizării şi evaporării H2O-ului sedus de aroma cafelei lui Moş Crăciun din ultima reclamă.
Mia îi reproşă lui Aladin că duhul îi băuse toate substanţele din eprubete, iar şefii ei de fizică, mahmuri, o vor supune din nou unui electroşoc cu unde acustice. Aladin se înduioşă şi în stativul Miei puse (în locul eprubetelor) cornete cu scrisorile lui către Jasmina, în care îi relata curiozităţile acestui termen mediu întunecat. Mia transportă cornetele la cabinetul de fizică, unde duhul măsurase deja fiecăruia nivelul de alchimism, chestie care nu îi mai nelinişti pe fizicieni, pentru că problema lor era să nu iasă prea verde şi să li se ia carnetul.
Apoi, Aladin le explică beneficiile covorului fermecat, pe care poţi călători beat criţă, dormind, fumînd narghilea chiar şi fiecare din cei prezenţi îşi transformă planul de dezvoltare managerială, pe care de altfel nu-l citea nimeni, într-un covor fermecat plin de pătrăţele - pernuţe. La plecare, duhul le dărui şi o lampă cu gaz specialiştilor în informatică şi chimie, deoarece arderea inutilă a gazului permite, spre deosebire de electricitate, o avansare spirituală.
Cu un pistol de tuberman, Aladin trimise una cîte una scrisorile - cornete Jasminei direct pe fereastra deschisă, în timpul consiliului de la ora 18 sau 81, 1881 sau 8118, nu contează. Cum într-o ţară orientală timpul este o chestiune lingvistică, putem spune ca ele încă mai zboară.
De atunci şi pînă în zilele noastre, se spune că şedintele din sala de consiliu se desfăşoară pe pernuţe aurite unde fiecare îşi pufăie nestingherit visele.
* N-aş fi fost în stare să scriu aceasta poveste lungă cît un covor de hol, dacă nu mă inspirau cîteva filme de la Radu, despre care mă tot chinui de un an să scriu ceva şi tot amîn, poate scrie el pînă atunci .
