într-o zi, ar fi putut fi azi, sau ieri, dar mai pe seară, am mers cu cățelul afară
cățelul era așa de... surescitat
încât nu prea m-a ascultat
s-a dat la doamne, domni, a încurcat un picior cu un pom, s-a crezut o secundă pisică și a vrut să se urce pe-un om ca să o scape de frică ( la un balcon, undeva, părăsită de stăpâni, o mâță mieuna),
a avut de gând să plece cu o tipă care știa să conducă o mașină mică, a atentat o fracțiune de secundă și la o doză de bere care era să se verse, a iubit în viteză, ca de obicei, alți căței și câțiva copii și
aici începe povestea
mergând cățelul meu aiurea, pentru că eu nu-i luasem lesa, m-a făcut, m-a obligat, m-a enervat, m-a determinat să mă reped la ea( da, e o ea) și să o iau cu forța, altfel mai avea un pic și ajungea în stradă.
Undeva, la un bloc, la parter …
în sfârșit...
azi a fost recenzarea
la mine acasă erau claie peste grămadă, cam ca de obicei, mai toate, deși aș fi putut evita situația și să îi țin pe recenzenți la ușă, nu mi-am permis un asemenea circ, așa că i-am chemat în casă,
deci, pe geamul de la parter se vedea o încăpere cam ca a mea, cam așa cum este camera mea, și undeva, lângă un pat, oleacă mai organizat decât este acum al meu, ceva.
Ceva care m-a pus pe gânduri
ceva care m-a făcut să fac o mișcare de marșalier
ceva care nu avea ce căuta într-un dormitor rebel, mai ales că era și o fetiță acolo, asta nu contează, nu e relevant pentru ce vreau să spun
deci am văzut ceva care avea o formă foarte cunoscută
care avea o formă care semăna cu o altă formă și cam și dimensiunea era la fel
am crezut prima dată că mă înșel, de aici mișcarea de marșalier
dar nu,
nu
nu putea fi adevărat, îmi spunea mintea mea, este imposibil să fie real
era inexplicabilă asocierea
am crezut deci, prima dată că văd statuia de la școala mea, cea nouă, care se află la intrare, la parter
de aici mișcarea de marșalier
bineînțeles că mi-a fost oleacă jenă să revăd camera, nu prea îmi stă în caracter
mai ales că la etajul unu, la geam, o doamnă vorbea la telefon și ar fi putut crede că spionez pe cineva
deci
la parter în locul statuii de la școala mea, pe care am crezut că o văd, în camera cea de la parter era pur și simplu un scaun tapițat. Un scaun obișnuit de mobilier, cu spătarul puțin curbat. Da, e adevărat, forma și dimeniunea erau cam ca ale statuii de la școala mea, dar în niciun caz nu era același lucru.
Dacă nu făceam mișcarea aia, în capul meu nu s-ar fi ivit sinteza, o statuie și un scaun nu este tot una, oricât am căuta în Platon sau Aristotel. Expertul în mobilier era Platon, expertul în statui, Aristotel.
