Zilnic merg la liceu ca la serviciu sau la serviciu ca la liceu... Drumul pînă acolo este înconjurat de gropi. Se construieşte mult, este un oraş care şi-a propus să fie de jur împrejur, precum şi de jos în sus - nou. Unele gropi sunt imense, cum este cea pentru parcarea subterană a Mall-ului. Altele sunt minuscule, ca în incinta blocului meu( unde în primăvara trecută o mîţă şi-a ascuns puii o lună. Cred că noii pui vor sta tot acolo, altfel nu mai are sens groapa...).
Bineînţeles, aceste îmbunătăţiri ale oraşului vor să mă bucure, voi fi mai implicată în procesul de vînzare-cumpărare, care este sufletul progresului, care este sufletul comfortului, care este sufletul tihnei, care este sufletul?.... Si nu mă voi mai simţi ca o pensionară care urăşte comunismul…cînd am să merg în Mall? Cu gînduri aşa…devitalizante… Uite, deja a fost 1 martie. Azi mi-am permis să văd zidurile casei Sofian în acea culoare sepia a amintirilor. Nu ştiu cum de am putut, nu îmi iese mereu. În plus, am mai numărat cîteva stele, lucru pe care, din pricina dorinţei nebune de tihnă şi mai ales bucurie, nu l-am mai reuşit de un an…Şi eu care credeam că stelele se împuţinează cu fiecare zi! Nu e adevărat. Aşa îmi explicam uneori de ce oamenii, odată cu trecerea timpului, se uită mai mult în jos decît în sus. În rest, e primăvară.
