În « Cratylos-ul » lui Platon, Hermogenes discută cu Socrate chestiunea numirii. Sunt numele simple convenţii, cu rol strict instrumental: acela de a facilita manevrarea, prin limbaj, a lumii, adică a obiectelor şi fiinţelor, sau există o dreaptă potrivire a lor, fiecare lucru are cel mai bun nume şi numai acela, iar înlocuirea lui cu un altul e incomodă? Tînărul crede că nu există un nume mai potrivit decît altul, toate numele date unui lucru sunt potrivite, dacă permit o mai bună gestionare a unei situaţii. Iar înlocuirea unui nume cu altul nu produce nici un dezechilibru ontologic, ţesătura lumii rămîne aceeaşi. Socrate îl contrazice, bine, nu chiar din prima, dar îi dă drept exemplu faptul că suveica se numeşte suveică pentru că tîmplarul care a fabricat-o i-a stabilit întîia oară, cu ochii aţintiţi catre Ideea de Suveică Perfectă, unică şi aceeaşi, indiferent de culoare, mărime sau material…scopul către care serveşte. Ţesătorul nu a avut un rol deosebit în numirea suveicii, el doar o întrebuinţează, dar fabricantul primei suveici, tîmplarul, da, el este cel care i-a intuit posibilităţile şi a găsit potrivit pentru acestea numele de « suveică ». La fel, spune Socrate, cu privire la burghiu. Fierarul care l-a fabricat întîia oară l-a numit astfel, descoperind în obiectul dătător de găuri esenţa care se va numi « burghiu ».
Am să mă opresc la acest început al dialogului pentru că disputa: oricine poate da nume şi ele se pot schimba oricînd în funcţie de scopuri şi obiective, ori numai unii pot numi, cei care stau cu mintea permanent aţintită către forma pefectă a lucrului, este destul de lungă şi voi reveni asupra ei. Dar am făcut aceast ocol pentru că am văzut filmuleţele de pe blogul lui Radu despre evenimentele pre revoluţie. Revoluţia din 89 am crezut eu atunci, va schimba viaţa mea în România pentru totdeauna (adică pentru totdeauna nu doar al vieţii mele, ci şi al urmaşilor urmaşilor mei).
Ceea ce m-a frapat vizionînd filmele iar, a fost o chestiune legată de numire. În huiduiala pe care poporul i-o serveşte lui Ceauşescu, acesta, în răstimpul de gîndire al celor cîţiva zeci de alo la două voci, încearcă o traversare istorică. Face trecerea de la Tovarăşi la Cetăţeni.
Miraculoasă traversare. Poporul adunat în piaţă se disciplinează ca prin farmec, sub dirijarea susţinută a maeştrilor cu propaganda, după care discursul ceauşist aduce în atenţie, spre restabilirea completă a echilibrului emoţional între cel iubit şi cei dragi, promisiunea unei ieşiri din criză de la 1 ianuarie…adică se recunoaşte că suntem copiile copiilor de mîna a şaptea ale unui prototip care e dincolo… Că acest dincolo a trecut pe nesimţite din plan vertical, în plan orizontal şi că poporul român a schimbat stoicismul cu scepticismul. Luînd ca exemplu istoria, după scepticism trebuie să se cam înnoiască discursul, altfel filosofia intră în criză. Astfel, dătătorul de nume al acelei zile şi-a aţintit privirea către ceea ce românii considerau şi ei că înseamnă « mai bun, mai frumos şi mai adevărat ». Către occident. Şi a înţeles că dincolo este esenţa care permite numirea cu efect. El ar fi putut să dea nume potrivite doar obiectelor cu care calci în picioare pămîntul, dar, din păcate, felul de numire al ciubotelor aplicat oamenilor crează nedreptate.
Iliescu nu ştia cum vor evolua lucrurile. Unde este « dincolo » ? Unde să se uite ? El, ca un specialist hidrolog, trebuie să ţină cont de spusa « Nu te poţi scufunda de două ori în apa aceluiaşi rîu, pentru că a doua oară nici tu nu mai eşti acelaşi, nici apa ». Poporul ăsta este din tovarăşi sau este din cetăţeni? Vom putea să ne uităm în continuare dincolo sau să ne uităm aici? Şi dacă ne uitam dincolo, către care dincolo, că sunt două, unul la est şi altul la vest…Aşa că, pentru mai multă siguranţă, Iliescu foloseşte « Tovarăşi cetăţeni » . Eu îmi amintesc că am receptat cu emoţie numele de cetăţean, că mă ducea cu gîndul, la cei 18 ani ai mei, la Mizerabilii lui Hugo, adică la literatura în care binele invinge, chiar dacă eroul principal moare. Iar în toamna următoare, în facultate, ce mîndră am fost cînd primul prof a intrat în amfiteatru şi ni s-a adresat cu « Domnilor » !…Am recuperat 40 de ani de nedreptate făcută familiei. Drumul de la tovarăşi la cetăţeni şi de la cetăţeni la golani a fost foarte scurt, mai scurt decît cel de la «fiţi responsabili ! » la « succes !». Limbaj de lemn al celor două ideologii ale lumii, una a constrîngerii şi alta a indiferenţei…
Întrebarea este-acum cum ne chemăm: tovarăşi, cetăţeni? Că elemente huliganice sau golani nu cred că mai apucăm să fim numiţi...
