Idei pentru un minieseu despre creativitate în științele naturii și pedagogie

eu -  Ce poate fi mai apolinic decât o foaie albă de hârtie? 

Dorel:- Faptul că niciodată nu îmi dai o a doua șoseată după ce pui rufe la spălat? 

Mr Brasil:- Puneți -le tu!

eu:-  A fost nevoie de ciuperci pentru a dirija oile sau renii spre cele mai înalte culmi ale cunoașterii absolutului?

Mr Brasil:- Asta-i bună! Ce făptură vegetală vroiai pentru a descrie instinctul ? O ferigă? Un cimpanzeu? Un ibric golit de cafea? 

Dorel:- Vezi că ultimele două nu sunt făpturi vegetale. 

Mr Brasil:- Nu, dar totul la origine a fost așa. De exemplu, adeneul e  vegetal. 

eu:- -Nu areneul e mai larg răspândit? Parcă așa se gândea acum 6 milioane de ani.

Dorel:- Știe cineva cum se gândea acum 6 milioane de ani?

Mr Brasil:- Cum să se gândească? La fel ca în zilele noastre. 

Dorel:- De aia se zice că omul a evoluat din antropoide?

Mr Brasil:- - Tu dacă ai fi profesor cum ți- ai felicita elevii că au caiet la materia ta?

Dorel:- Simplu. Le-aș pune un 10. 

eu:- Nu poți să pui un 10 pentru un caiet gol. Pui când se termină anul școlar și e plin. 

Mr Brasil:- Aici ai de ales între două variante:- fie ai elevi la oră, spirite apolinice, maximum o foaie albă pe bancă, fie nu ai elevi la oră, vinovății dionisiace la final de an și un caiet plin cu lecții și exerciții. 

Dorel:- Exact așa era și pe vremea mea! Cele mai multe chestii le- am învățat când chiuleam. Aveam o putere de concentrare pe lecțiile din manual ceva de speriat!

eu:- Da, și eu! Îmi amintesc că odată am avut pojar și în cele 3 săptămâni cât am stat în casă am ajuns cu materia câteva lecții mai încolo de unde erau colegii mei, care veniseră zi de zi. 

Mr Brasil:- În zilele noastre cel mai greu nu este să scrii, ci să fi în temă cu diacriticele. Restul aproape că vine de la sine. Telefon nou, aifon modern, spirit metodic adecvat comunității științifice. Ia zi, ai văzut ce atitudine are dicționarul când cauți un cuvânt nou? Te întreabă întâi dacă ai pus corect diacriticele. 

eu:- Mă duc să fac o cafea. 

Dorel:- Adu și niște pâine cu gem din fructe de pădure. Numai eu știu cu ce groază de urși le- am cules. Ce vremuri! Am ajuns să ne luptam cu animalele pe cale de dispariție pentru o felie de pâine cu dulceată de mure.

Mr Brasil:- Și gândește-te că în comuna primitivă, bătălia era mai crâncenă, erau și urși grizzly, și mamuți, și dinozauri și ciuperci uriașe.

Dorel:- Ha! Hai! Ciuperci uriașe ca alternativă la fragi și mure! Ăsta da haos științific în biologie și istorie!

eu:- Și geografie! Cu cât sunt mai mari vietățile, cu atât câmpiile sunt mai mari. Și munții mici mici de tot, cât niște boabe de mazăre.

Dorel:- Apropos, mai avem conservele alea cu mazăre?

Mr Brasil:- Sunt vechi și de demult. Poți să le fierbi 6 milioane de ani, nu se înmoaie 

Dorel:- Oare de ce se pune așa ceva în vânzare?

Mr Brasil:- Din motive paideice. Să mai renunți la evoluție. Vezi că există așa ceva, e clar că în loc de mazăre a crescut un mutant. 

Dorel:- Mda. Ce bună cafea! 

eu:- A cumpărat-o Mr Brasil. E din Brazilia.

Morala: Vorba domnului Fi. Scriitorul trebuie să scrie zilnic, are, n-are inspirație, trebuie să umple cel puțin o foaie albă de hârtie. Altfel se apucă de dans, de fotografie, se trezește că lălăie singur cea mai tare melodie a momentului istoric. Așa și eu. 

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 9

 

    În introducere, Tolstoi descrie palazzo-ul unde locuiesc Anna, Vronski, doica și fetița.  E o clădire de patrimoniu, o construcție veche, cu mobilierul, tapiseria și frescele nemodernizate, exact așa cum au fost la origine, cu cel puțin 100 de ani înainte. Vronski e fericit aici pentru că nu se mai simte un nobil pricăjit, fără portofoliu de vânător și fără epoleții și șnururile din armată. E un pictor talentat, mărunțel ca prestigiu, nu apare în ziare, nu participă la expoziții, nu i se fac comenzi cu plata în avans și nimeni nu așteaptă cu sufletul la gură următoarea capodoperă. 

  Ia lecții de pictură de la un maestru italian care îl învață să picteze peisaje și studiază pictura medievală. I-a făcut deja un portret Annei (știm că Anna a mai fost pictată, un portret al ei este un sufrageria lui Karenin), a făcut un studiu de portret cu doica fetiței ca model, o tânără frumușică pe care Anna e geloasă.
Într-o zi vine în vizită prietenul lui, Golenișcev, care pune pe tapet o serie de opinii contra:
1. În acele zile se discuta mult în presa artistică despre un pictor rus,  Mihailov, care avea în lucru o pictură, plătită deja și așteptată cu înfrigurare de toată lumea. Pictorul este talentat dar trăiește modest, chiar strâmtorat. Știm că Vronski a mai făcut acte bruște de generozitate, chiar în ziua când a cunoscut-o pe Anna, a dat o sumă mare de bani văduvei al cărei soț murise călcat de tren în gara din Moscova.
2. Golenișcev este contra lui Mihailov din două motive:
a. Una dintre picturile lui celebre și foarte apreciate este Hristos în fața lui Pilat.
Golenișcev crede că modul în care a fost zugrăvit Iisus nu este canonic, ci comercial, cu o mare doză de imitație, nu a unor maeștrii medievali, ci a unor direcții actuale, care îl fac pe Iisus mai mult uman decât divin.
b. Un alt motiv de nemulțumire are legătură cu caracterul lui Mihailov. Nu este aristocrat, nu a beneficiat de o educație serioasă ce vine în primul rând din familie, este talentat e adevărat, a intrat în Academia de pictură pentru că are talent, dar nu are nici religiozitate, nici moralitate, nici ștaif. Cu alte cuvinte are pe creștet o bască furată și o eșarfă cu Cele 3 grații ale lui Botticelli cumpărată din vreun second.
3. Despre nihilismul lui Mihailov, Golenișcev vorbește până când și Anna și Vronski se plictisesc. Nu au nicio legătură cei doi amanți cu Dincolo de bine și de rău, Așa grait-a Zarathustra, Voința de putere, Genealogia moralei, etc.  și nici cu Fenomenologia Spiritului. Golenișcev reproșează lui Mihailov că nu e nihilist pe fond de: fiu de preot/ pastor,  fost soț cu 7, 8 copii ai aceleiași soții, parlamentar sau măcar avocat, ci că e un nihilist care fără să aibă vreun sens în trecut, vrea un sens în viitor. Cam ceea ce Nietzsche ar numi, nu Ubermensch, ci sclav. Sau maimuță. Sau om cu voință slabă, care își fundamentează educația pe ziare, nu pe cărți serioase (citite cu creionul în mână la lumina lumânării). În orice caz, cele câteva sute de pagini din Nietzsche, Hegel și Marx pe care Golenișcev le trântește în capetele Annei și lui Vronski au ca efect hotărârea bruscă a celor doi de a- l vizita pe Mihailov pentru a-i comanda un portret al Annei Karenina.

În plus, Vronski se gândește că acest artist atât de... controversat...merită un ajutor. 

Dintre toate cântecele

 

Era o sală înaltă de bal
Luminoasă și plină de ochi curioși
Iar muzica aceea sublimă
Intra prin toate crăpăturile stilourilor

O, mi amor, în noaptea aceea te-am auzit
Cântecul tău de sirenă m-a atras spre lumină
Așa cum pe poet îl atrage realitatea mărunțită de omida lui Aristotel
Dintre toate cântecele, al tău chiar era  frumos
Și fără nicio notă falsă
Tavanul se înălța odată cu lumina tot mai albă
Pereții se depărtau până la transparență
Și ploaia care șiroia pe ei a făcut inutilizabile toate caietele
Am înaintat spre banca unde stăteai
Cele douămii de statui de gânditori cu brațele obosite
Sprijinind capetele grele de concepte abstracte
Căzură brusc pe pupitre cu zgomote seci
Dintr-un burete prăfuit a țâșnit un porumbel în spirală spre tavanul prin care stelele pâlpâiau într-un vals lent
Era totuși noapte
Porumbelul zbura așezându-se din când în când pe câte un idol prăbușit în contraexemplu
Cântecul tău tremura unduind lumina
Ploaia șiroia peste catedră, peste profesor și peste mine, bineînțeles
Unul câte unul, triunghiurile și xurile se aliniau de-o parte și alta fâcându-ne loc.
În urma noastră, sala s-a umplut de pescăruși.
Ai închis încet ușa.
-Ce vreme! Ai zis, cu vocea ta melodioasă.
Dintre toate cântecele, al tău era cel mai înalt,
Am știut că dimineața va birui.

Anna Karenin, Partea a 5 a, Capitolul 8

 

      Dacă viața pe plajele însoțite ale Italiei ar fi asemănătoare cu urcușul unui munte spre o vârful unde, într-o cabană mirosind a lemn de pin, încălzită și primitoare te așteaptă un pat dublu cu așternuturi curate și saltea moale, cu plăpumi pufoase și covoare din blănuri, ecologice
bineînțeles, cu un foc în șemineu și un leagăn pentru o bebelușă cuminte și care nu- i deranjează noaptea pe părinți, da, dacă viața ar fi așa, atunci am putea spune că Anna Karenina este fericita pe deplin cu Vronski și fetița lor. Fiecare zi e o binecuvântare și aproape că nu își mai amintește deloc de chinul anterior și nici de Karenin și chiar de băiețelul rămas la Moscova cu tatăl lui. Pentru Vronski, care e fericit și el și cu gratitudine se străduiește să o facă pe Anna mulțumită de el însă acest urcuș spre cabană este un pic.... plictisitor.  Dacă Tolstoi ar fi Heidegger ne- ar spune că tocmai se pregătește să intre pe teritoriull Daseinului, care descoperă sentimentul metafizic al ființării prin îndepărtarea de lume și prin iubire. Însă nu asta vrea Tolstoi de la Vronski, ci descoperirea originii operei de artă, care vine din stăpânirea dorului de dorințe. Interesant. Vronski pictează, îi plac mult, cred, impresioniștii francezi, copiază cu ușurință orice operă și cu puțin exercițiu devine un pictor bun. O pictează pe Anna în costum de italiancă. Dar, într-o zi, când se întâlnește cu un fost camarad și merge la crâșmă cu el câteva ore, descoperă două chestii care îl întristează:
1. Că izolarea de tovarășii din armată și traiul exclusiv în cuplu îl fac să își deschidă cu ușurință inima spre orice neavenit, lucru care nu îi place.
2. Că pe Anna o deranjează ideea de a evada în tovărășia de pahar a altor bărbați.
Din aceste cauze, Vronski își petrece cu dificultate cele 15 ore ale stării de veghe în vizuina lor de vulpițe de pe vârful muntelui vieții. Poate că aici, în acest capitol, în timp ce-l scria, Tolstoi se va hotărî să îi coboare un pic de pe val pe cei doi amanți prea fericiți pentru niște muritori.
Să fiu sinceră, mi-a plăcut cum a folosit animalul ăsta de scriitor cuvinte senine și optimiste pentru a descrie fericirea unui cuplu. După mine, putea să scrie încă zece cărți de câte 8 părți fiecare și 1000 de pagini cu așa ceva, nu să îl plictisească pe bărbatul cel cel mai frumos, bun și interesant  așa de repede de femeia cea mai frumoasă și interesantă din lumea literară a acelui timp.
Ar fi fost cam cum a imaginat Marquez fericirea în doi, ca o plimbare de la un mal la altul al lacului,  pe un vaporaș, o fâțâială zilnică, mai admirând trestiile cugetătoare, mai zâmbind de bălăceală broscuțelor printre florile de nufăr, mai constatând viteza libelulelor.... Mă opresc că mă întristează combinația asta de steguleț adiind  unduios în  briză  cu unda de tristețe care trece prin mintea de soldat fără tămbălăul de la popotă  a lui Vronski....

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 7

     Știm din partea a patra că Vronski a luat taurul de coarne și a înșfăcat -o pe Anna de o aripă și au zburat amândoi spre Italia cea însorită. A făcut acest lucru pentru că o iubește și pentru că oamenii care te iubesc vor să te știe sănătos/ sănătoasă și fericită. Anna era bolnavă și deprimată. Atmosfera creată de Karenin în sânul familiei o tâmpea de cap încetul cu încetul. Înainte de a pleca, Vronski și-a dat demisia din armată. Are destui bani ca să poată sta o vreme liber. Cu ocazia demisiei din armată, își lasă părul lung și își cultivă o pasiune veche pentru care are și talent: pictura. Închiriază un palazzo într-un orășel de provincie și își face acolo un atelier.

Într-o zi dă nas în nas cu un vechi tovarăș de la școala de paji: Golenișcev. Se bucura mult că îl întâlnește aici în Italia, și deșii nu se omora dupa el când erau studenți, acum îl simpatizează, îi face cunoștință cu Anna și are loc între cei 3 o scenă sau mai multe de o gingășie afectivă deosebită. Toate cele 3 personaje sunt din aristocrația rusă, sunt prinți și se vede din atitudinea lor și din ceea ce își spun unul altuia o educație desăvârșită ce vine din câteva generații de interacționat cu țarii și curtea imperială. Deși știe că Anna este soția lui Karenin încă, deși e la curent cu toate bârfele, acest fost coleg al lui Vronski se poartă cu o eleganță extraordinară în preajma celor doi îndrăgostiți..  pătimași.
Mi-a plăcut capitolul, e foarte fain. Stau în continuare prost cu timpul liber, poate îl voi reciti și voi mai adaugă pe ici colo câte ceva.

Îngrijorări depășite

 

Dorel, mie:- Draga mea, cum stai cu îngrijorările industriale și cu îngrijorările agricole?
eu:- Mă întreb dacă depresia la cai are legătură cu iarba? Trece vara, trece iarba verde, apare fânul. În fân își fac adăpost buburuze, caii mănâncă fân cu buburuze și în loc să fie depresivi,  sunt ostensivi.
Mr Brasil:- Optimist! Ostensivi de genul:- Uite aici un om, uite aici un stăpân, uite un actual posesor de fân și un viitor posesor de iarbă?
eu:- Cam da.
Dorel:- Așa sunt caii de când e lumea. Sunt un fel de căței, da' mai mari.
Mr Brasil:- Cățeii nu mănâncă iarbă și nici nu prea au voie zahar. E ceva cu afectarea sistemul nervos.
Dorel:- Acu' zi de îngrijorările industriale!
eu:- Păi fii atent! Dacă industria a apărut în secolul 19 și acum suntem în secolul 21, nu ar trebui aniversată? De exemplu: 200 de ani de la apariția primului aparat de fotografiat sau 150 de ani de la zeppelin sau 100 de ani de la avion? Bine, cifrele sunt aproximative, vroiam să accentuez faptul că filmul Aviatorul cu Di Caprio ar merita văzut. Eventual în loc de Total Eclipse, are mai puțin pârjol interior și mai mult exterior. 
Dorel:- Așa te uiți la ăla cu Nikki Lauda. Da' vezi că ăștia de-a 12 a sparg parole.
eu:- Nu mă mai uit cu ei la niciun film. Pregătire pentru bac și Fabrica de tricotaje! Filosofie, între doi nasturi smulși.
Mr Brasil:- Smulși de la bluze sau de la pantaloni?
Dorel:- Ha! Hai! Ce bună întrebare!
eu:- Smulși de la fețele de pernă, na! De la fețele depășite moral.
Mr Brasil:- Asta e un vers dintr-o manea? Fetele moderne cu fețe fețe sau Fețe moderne cu fete de fete?
eu:- Ce plictisiți sunteți! Mă duc să mă uit la un serial!
Mr Brasil:- Nu se zice plictisiți, se zice plictisitori.
eu:- Așa se zice? Nu mi-am dat seama.
Dorel:- Da, așa se zice. Eu știu, că am mai multă normalitate decât tine. Când ești plictisit ești normal, când ești plictisitor vrei să te ia cineva aproape, să îți șoptească niște poeme de amor și, când te ia somnul, să fugă de lângă tine la Mr Brasil în dormitor. Nu e așa, Mio Cico?
Mr Brasil:- Nu! Cum se scrie corect? oscilococcinum sau oscilo-cocinum?
eu:- Ca prima.
Mr Brasil, lui Dorel:- -Hai, șterge-o la farmacie că închide. Până atunci eu fac o cafea.
Dorel:- O cafea se face în 5 minute, nu într-o oră cât e dus întors la farmacie.
Mr Brasil:- Așa crezi tu că se pune problema? 5 minute la peste 50 de ani e mai mult decât o oră la 25 de ani. Hai, hai, fugi! Am de scos femeia din halul de plictiseală în care a băgat-o agricultura și industria secolului 20.
Dorel:- Bine. Din ușă: Câte  pastile să iau?
Mr Brasil:- Câte trebuie.
Dorel:- Adică după câți bani am, nu?
Mr Brasil:- Vezi că știi? Fugi! Mie:- Hai să îmi ții de urât la cafea și să depășim împreună îngrijorările alea din economia secolului 20.
eu:- Da. Vin!

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 6

 

   În acest capitol scurt este descrisă nunta, mai exact miezul ei. Kitty și Levin s-au căsătorit, în sfârșit, conform tradiției, în biserica ortodoxă. Au primit binecuvântarea preotului să aibă o viață lungă, să fie fericiți și roditori de prunci mulți. Niciunul dintre cei doi nu prea știe exact ce înseamnă această urare, care amintește de celebre cupluri din Biblie, dar ambii sunt fermecători unul pentru altul și nespus de radioși. După ce se termină nunta, trăsura cu mirii pleacă la țară, la conacul lui Levin.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 5

 

      Nu insist mult pe acest capitol. Știți că numele rusești sunt complicate, ca niște familii de cuvinte, cu derivatele lor, de exemplu pe Anna Karenina o cheamă și Anna Arkadievna și Anna Oblonski. La nuntă sunt toți moscoviții nobili și înstăriți. Unii mai apropiați de miri, cum ar fi surorile lui Kitty, alții mai îndepărtați, cum ar fi oameni care nu îi cunosc pe miri și îi judecă numai după comportamentul din acest moment al ceremoniei sau după aparențele chipului, tenului, hainelor. Trei chestii mă îngrijorează:
1. De ce la nuntă nu a fost invitată Varenka, prietena de la sanatoriu a lui Kitty, cea care a sfătuit-o să se mărite.
2. De ce Levin nu a făcut un efort emoțional și nu i-a invitat și pe Nikolai și pe Cibisova, cu siguranță gâsea și Nikolai un papion alb și un frac nou să nu își facă fratele de râs, iar Cibisova apărea și ea la brațul lui într-o rochie frumoasă de dantelă sau catifea, cu mănuși lungi și părul coafat după ultima modă.
3. Multe alte doamne din biserică își amintesc propriile nunți, iar Dolly care plânge, își amintește dragostea ei pentru infidelul de Stiva și mai ales nunta Annei Karenina, care, emoționată, il astepta pe Aleksei Aleksandrovici cu flori de portocal în păr. Și uite că acum divorțează...
În rest, deși e liturghie și e o ceremonie referitoare la destinele altora, mai mulți din biserică se cuplează în vederea propriei nunti, alții pun căpăstru și  înfrânează căluțul pasiunilor fie în amintirea unei iubiri care a fost și e în ceruri, fie pentru că au convingeri ale solitudinii. Se mai discută despre faptul că lui Kitty i-a alunecat cununa împărătească pe-o parte din cauza cocului, despre averea uriașă a lui Levin, despre faptul că mirii nu vor pleca în străinătate, ci la Vila de la țară a lui Levin. În sfârșit, capitolul surprinde atmosfera de rumoare, de importanță socială a nunții. Adică, e  ceea ce sociologii etichetează cam așa: Biserica este un grup social,  moscovit, romantic și clasic totodată și de secol 19, în acest spațiu literar din categoria romanului fluviu. Și în secolul 21 e la fel, de unde caracterul ei anistoric.

Sau cum ar zice Immanuel Kant, moda se schimbă, bârfele rămân aceleași. 

Aaa, e și o superstiție pe care am aflat-o de la Tolstoi: cică abia după ce ești cavaler de onoare la 10 nunți începi să riști neînsurătoarea. :)