Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 16

 

Scrisori optimiste și pesimiste

     O primă victorie a lui Kitty asupra Agafiei Mihailovna, un prim război conjugal, o victorie de netăgăduit a ideii de cuplu sau mai exact al sentimentului de iubire între soți și două scrisori, una optimistă și una pesimistă.

   Cam așa ar prezenta capitolul un scriitor ca Michel Zevaco, Paul Feval, Victor Hugo sau Jules Verne. Tolstoi nu are în acest roman un scurt rezumat la începutul capitolelor în caz că ai temă pentru vacanță să faci fișe de lectură.

   Kitty și Levin au primit daruri de nuntă printre altele și un samovar cu ceșcuțe de argint. Lui Kitty îi face plăcere să le folosească și un prim musafir al ei este Agafia Mihailovna, o femeie înțeleaptă și bună care l- a slujit cu credință pe Levin de... cine știe, poate i- a fost și doică și guvernantă.... până la căsătorie. Preluând Kitty frâiele gospodăriei, Agafia Mihailovna s- a luptat o vreme cu inutilitatea existenței omului scutit de responsabilități, dar Kitty cu drăgălășenia, frumusețea și diplomația ei în relațiile interfeminine a învins. Agafia o iubește pe Kitty ca o mamă, bunică, mătușă, mamă.
   Levin a primit o scrisoare de la iubita fratelui său, Nikolai Dimitrievici, Maria Nikolaevna, o scrisoare stângace, scrisă cu multe greșeli gramaticale, prin care această femeie sălbăticită prin dispreț și sărăcie îi povestește că Nikolai e foarte bolnav. A încercat să se angajeze, dar s- a certat cu patronul și a fost dat afară. De femeia pe care a cules- o dintr- un bordel s- a despărțit înainte de angajare, a alungat- o fără prea multe replici. După părăsirea slujbei, a primit- o înapoi. Amândoi trăiesc în mizerie, iar Nikolai e foarte bolnav. Levin decide să plece la Moscova la el.
     Kitty a primit o scrisoare de la Dolly în care îi povestește despre un bal al copiiilor în care fetița cea mare, Tania a purtat o rochiță de marchiză. Lui Kitty imaginea îi produce o mare voioșie. Însă când îl vede pe Levin tulburat și aude și motivul, se hotărăște ferm să îl însoțească la Moscova, la Nikolai. De aici începe cearta lor. Levin vrea să o ferească de interacțiunea cu iubita lui Nikolai, Kitty e supărată că Levin o judecă disprețuitor, ca pe o femeie care a devenit deja scai pe bărbat după numai trei luni de la nuntă, uitând disperarea lui de cu tot atâta timp înainte, dorul și pasiunea care îl măcina în absența ei. Amândoi sunt insistenți, Levin să meargă singur, Kitty să îl însoțească. Prima cedează Agafia Mihailovna, care pleacă din cameră, a doua Kitty,  care începe să plângă în hohote și nu se oprește decât după ce Tolstoi descrie scena împăcării cu o gingășie și într- un hal de duioșie la care nu numai personajele nu rezistă, dar nici milioanele de actori, regizori și simpli cititori/ spectatori de peste decenii... Și secole. Consolarea parașutei lui Nikolai căreia îi va muri iubitul e o nimica toată pe lângă consolarea lui Kitty. Capitolul se încheie când tâmpitul de Levin dă iar peste neuronul care îi zbârnâie în memorie că  Maria Nikolaevna nu e altceva decât  o târfă

Cum se face o cercetare sociologică - povestire în 4 părți

Partea întâi, ipoteza de cercetare 

Intră Mr Brasil în sufragerie. 

Aș vrea să precizez că sufrageria, spre deosebire de cea din romanele Agathei Christie, este și bibliotecă. La Agatha Christie, biblioteca este locul crimei, atrage obsedații. Sunt de acord cu ideea că orice bibliotecă atrage obsedații, dar pentru literatură, nu pentru cuțite, pistoale, puști de vânătoare, prafuri și clondire înșelătoare. De aceea Agatha Christie este o autoare faină, pentru că a mers mult mai departe cu imaginația decât un simplu cititor. 

Eu și Dorel stăteam în două din cele trei fotolii (ca să nu se creadă că stăteam în unul) și citeam amândoi același roman. Întâi am cronometrat viteza, aici eu stăteam mai bine ca el, apoi am stabilit că el ține mai bine minte ce era scris pe pagina anterioară decât mine, deci, stă mai bine cu memoria imediată. Pe urmă am hotărât să ne întipărim corect în cap numele personajelor. Amândoi eram cam vraiște aici, mai ales că vreo 3 dintre ele aveau prenume la fel. Până la urmă ne- am descâlcit, unul era bărbat și două erau femei, dar de naționalități și vârste diferite. 

Mr Brasil: - Vă mai etichetați dizabilitățile mult? Am de făcut o cercetare sociologică.

Dorel: - Daa! Mi- a plăcut Sociologia în liceu, deși mai mult mi- a plăcut Religia.

eu: - Hai că ne băgăm. Eu și așa nu prea le am cu cercetările sociologice, mai învăț câte ceva.

Mr Brasil: - Ei nu le ai, le ai fix cât trebuie. 

Dorel:- Acum începem?

Mr Brasil: - Da. Luați câte un teanc de foi și răspundeți la următoarele întrebări. Nu stau cu voi, am de pus leuștean la saramură, de scos varza veche din butoaie și de pus varză nouă, de preparat niște găluște cu prune și de răsfoit revista Oferta de Crăciun. Și de scris mesaje, azi e Sfântul Dumitru. Până când termin, studiați și răspundeți. 

Dorel:- Hai, zi!

Mr Brasil: - Și când terminați, în caz că terminați înaintea mea, veniți și mă ajutati! 

eu: - Bine, dar dacă vrei, te ajutăm acum și facem cercetarea după ce ne liniștim toți trei.

Mr Brasil: - Mă lași cu liniștirea!! E cercetare sociologică, nu psihologică. De când sunt mulțimile de tineri liniștite? Nu știi serialul: Tânăr și neliniștit? Ai un tânăr în preajmă, ai două opțiuni: ori rămâi cu mințile- n cap și total liniștit, ori îți zboară toate pe toate ferestrele și devii tânăr și neliniștit.

Dorel: - Toate înseamnă …? 

eu: - Toate înseamnă așa: gânduri, concepte, noțiuni, idei meschine, brașoave despre democrație și toleranță, cursuri despre feminism, antropologie în biologie, ultimele reviste de psihologie, un roman laureat cu Nobel, început de șase ori… 

Dorel: - Aaa, credeam că te referi la țoale, perne, pături, șosete, pantofi, prosoapele de baie, eșarfe, inele, curele, cercei…

eu: - Teste, simulări, planificări, dosare, ecusoane, cravate de pionier….

Mr Brasil: - Timpu! Timpul zboară cel mai iute pe fereastră. Hai! Treceți la treabă și lăsați- vă de înșirat prostii!

eu și Dorel, spășiți: - Da.

Mr Brasil:- Cercetarea are trei întrebări fundamentale și 5 întrebări derivate. 

Unu: Ce specii de viețuitoare din arealul unui liceu sunt pe cale de dispariție? Aici faceți un tabel cu 12 linii de la 1-12 și scrieți anii. 

eu: - Ce ani?

Mr Brasil: - Cum ce ani? Când ai fost clasa întâi? 

eu: - În 1978.

Mr Brasil:  Acolo unde scrie număr curent 1 scrii: 1978, unde scrie număr curent doi scrii 1979, 1980-3 etc. până la 12

Dorel: - Și eu? 

Mr Brasil : - Tu scrii invers: 2026- 1, 2025- 2, 2024- 3 etc, până la 12. Vedeți că trec la întrebarea doi:

Ce specii de animale în pericol de dispariție se pot aciua în arealul unui liceu?

eu: -Te referi la un liceu în construcție?

Mr Brasil: -În construcție, în deconstrucție, cine mai știe! De exemplu, când Aristotel lucra la Metafizica, crezi că mai era cineva interesat de Academie? Nu! Toți vroiau la Lyceum.

Dorel: - Aici ce facem? Tot tabel? 

Mr Brasil: - Nu! Aici lucrați pe nivele: nivelul 1, mansarda. Scrieți ce specii de animale pot dăuna dacă se urcă la mansardă. Pe urmă, holurile, apoi laboratoarele, clasele și acareturile la sfârșit.

eu: -Și beciul? 

Mr Brasil: N- ai ce căuta în beci! De beciuri se ocupă Jung și eventual… Ion Creangă, că nu- mi mai amintesc cum îl cheamă pe prietenul lui George.

Dorele: -Care George? Michael ? 

Mr Brasil: -Nu, Dumezil. 

Dorel: - Aaa, păi Eliade?

eu: - Eliade e cu mansardele, nu cu beciurile. Și după ce enumerăm speciile care se pot refugia, ce mai trebuie să facem?

Mr Brasil: - Să le încadrați în genuri: de exemplu: șoarece. Nu scrii ca tot păgânul: rozatoare de talie mică, scrii direct genul: de bibliotecă.

Dorel, mie: - Adică vrea să spună că șoarecele este dăunător dacă s- ar refugia în bibliotecă, dar dacă este într- o clasă, laborator sau pe hol este o simplă rozătoare, așa- l știe toată lumea, nu trebuie făcută o cercetare specială pe tema încadrării într- un gen.

Mr Brasil: - Ești cel mai isteț și frumos și cuminte băiat!

eu, cam invidioasă pe tandrețea lui Mr Brasil: - Daaa, vezi să nu fie cuminte!

Dorel: - Adică nu m- am purtat politicos cu tine?

eu: - Ba da, dar ești enervant când se dă Mr Brasil la tine.

Dorel: - Păi atunci nu eu sunt non- cuminte, ci el!

eu:-  Mr Brasil este perfect, așa că tu ești, nu el!

Mr BrasiL: - Ați terminat ? A treia întrebare este: Cum scăpăm de speciile dăunătoare?

Dorel: - Eu sunt pentru soluția lui Heraclit: Dăm foc la iarba uscată.

eu: - Vezi că soluția era a lui Thales. Sau a lui Democrit și Leucipp…

Mr Brasil: - Ha! Ha! De unde luăm iarbă uscată? 

eu: -  Păi din curtea liceului.

Dorel: - Nu are sens, dăunătorii care nu au apucat să se refugieze în Liceu, abia atunci vor veni cu nemiluita. Liceul va avea și mai mulți, mai multe specii pe cale de dispariție și e posibil să nu fi apucat să îi trecem în tabel. În loc să ajutăm să își termine Mr Brasil propria cercetare, ajungem noi să mergem din cercetare în cercetare.

eu: - Atunci nu ne mai rămân decât două soluții: iarba uscată de pe holuri și iarba uscată din băi.

Mr Brasil: - Perfect! Alte idei?

eu: - Punem afișe în zonele unde distrugătorii sunt, mă refer la criteriul inteligenței lui Bergson, ca specii de tip faber, mai apropiate de om, de exemplu vulpile, maimuțele și elefanții. Se uită pe afiș și văd că arealul lor este unul complet diferit și pleacă fiecare unde se va simți mult mai bine. Le punem undeva unde să le poată vedea: în pod, la mansardă, adică, în dreptul ferestrelor, pe pomi, pe garduri, pe ziduri chiar. Decât cu zidurile mâncate de dăunători, mai bine un grafitti sănătos. În plus, vulpile, maimuțele și elefanții recunosc uneltele fabricate de om și le și pot folosi în mod civilizat.

Dorel: - Hai, măi! Chiar așa! Ce crezi că întelege o vulpe din mesajul de pe un desktop: Vedeți că trebuie să intrați pe browserul Mozzila, nu pe Opera! ? Că mai există și alte vulpi pe lume? Că nu e singură? Că se poate imperechea la o adică cu un vulpoi virtual? Ca Opera nu e pentru animalele de talie mică?

eu: - Am citit pe google, cică și aimalele pot înțelege limbajul oamenilor.

Dorel: - Te- ai dilit? Ia să nu mai citești ce scriu ăștia pe google! E vorba de limbajul oral, nu de cel scris. Până ai să ajungi tu să inserezi un clip audio într- o coală A4 e cale lungă! Nu merge, asta cu afișele nu merge! Mai am o idee! Putem scăpa de dăunători nu doar prin foc, ci și prin apă. 

Așteptăm să vină primăvara, se dezgheață acoperișul, începe apa să curgă prin burlan și noi punem niște globuri de Crăciun care au fost abandonate de elevi prin clase când a început Săptămâna Verde și- i lăsăm să cadă unul câte unul prin burlane. Dăunătorii se sperie, ori mor pe loc, ori fug spre zone unde este mai multă liniște. 

eu: - Cam nepractică soluția.

Mr Brasil: - Și cam neteoretică. Nu am timp acum să- ți explic chestii de termodinamică și mecanică clasică, sau de geometrie neeuclidiană, însă de Arhimede ai auzit. Orice corp scufundat într- un lichid devine mai ușor și mai puțin zgomtos. Deci, eu vă  las, vă mai gândiți, unde nu știți căutați pe net și când obosiți, treceți la scos sâmburii din prune, să mâncăm și noi diseară ceva bun. 

noi doi: Bineee. 

Dorel, mie: - Hai! Eu am ECDL la XLS, eu mă ocup de tabel!

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 15

Tolstoi, un scriitor romantic și un economist modern
   Încep cu aceeași întrebare retorică, dar adaptată pentru bacul la literatură: Cât Eminescu este în Tolstoi și cât Tolstoi este în Eminescu? Sau cât Maiorescu?

  Capitolul descrie câteva ore dintr- o după amiază în sufrageria lui Levin. Kitty stă pe o canapea de piele, acceași veche canapea (voi scrie altădată despre statul pe o veche canapea de piele) și brodează o imagine englezească. Nu știu exact ce înseamnă, mă gândesc că e o imagine cu culori calde, ca o acuarelă, cu copii cu bonete cu danteluță, așezați față în față și întinzându- se unul spre altul într-un sărut, înconjurați de flori, un cățel, o pisicuță, poate și vrăbiuțe... cum mi-a arătat odată Raluca.
Levin scrie la birou, lucrează la tratatul lui despre modernizarea agriculturii în Rusia.
Încep cu Levin. Așa face de fapt și Tolstoi. Știm din capitolele mai îndepărtate că Levin, care este un moșier înstărit, a constat cât de săraci sunt mujicii și cât de greu se lucrează în agricultură. Opiniile lui sunt următoare:
1. Agricultura ar trebui să fie domeniul principal al economiei Rusiei și nu industria sau transporturile sau domeniul financiar.
2. Oamenii ar trebui să aibă o proprietate funciară, ar trebui ca statul să împroprietărească pe toți mujicii. (Cam așa gândise și Iliescu în anii 90. Din nefericire, la noi efectul a fost subțierea industriei până la a fi vândută pe doi lei.)
2. Investițiile cu finanțare externă ar trebui direcționate înspre agricultură în mai mare măsură decât în domeniile mai sus amintite: industrie, bănci, căi ferate, care dezvoltă orașele și golesc satele de forță de muncă, usucă pământul și- l sălbăticesc, și, mai rău, creează așa numitele de Maiorescu forme fără fond cu care nici săteanul și nici orășeanul nu prea știu ce să facă.
4. Statul ar trebui să preia mai serios problema agriculturii, mai ales că Rusia are atât de multe câmpii și atât de mănoase.
O parte din aceste idei au prins contur de mult în mintea lui, a scris despre ele, verifică notițele și își dă seama că nu sunt aiureli, e și în mână are chef de scris, încropește câteva fraze coerente. De aici începe Floare albastră.
Kitty și Levin sunt fericiți unul cu altul, se iubesc și nu le vine să facă nimic altceva decât să stea unul lângă altul.  Gândurile celor doi se fugăresc și se împletesc pe tema fidelității, respectului, geloziei, bunătății fiecăruia și atracției. Kitty e fericită când Levin nu se îndepărtează de ea, Levin e fericit când Kitty alungă toți eventualii admiratori.
După conștientizarea reciprocă a existenței magiei conjugale, fiecare dintre ei își delimitează teritoriul. Kitty e judecată greșit de Levin cum că ar fi o ființă simplă, care prin căsătorie nici nu mai citește, nici nu mai cântă la pian, nici la Moscova nu prea îi mai arde să meargă, cu alte cuvinte căsnicia aceasta de 3 luni a prostit-o. Levin e judecat greșit de Kitty că este exagerat de fragil emoțional și oarecum...social, orice făptură străină de ea poate deveni amenințătoare sau, cine știe, atractivă...
În minte, fără să știe Kitty, ci doar trădătorul de Tolstoi și noi care căscăm gura la el, Levin începe să își facă un gard în jur, dar nu unul de stuf ca la Costinești, ci un gard din beton armat. Vrea să o educe pe Kitty să îi lase calitățile de savant să înflorească și să rodească chiar în căsnicie, prin acest Tratat despre agricultura modernă. Kitty nu știe ce are în cap Levin, dar își desfășoară și ea ghemul propriei vieți alături de Levin: va avea copii și îi va crește, va îngriji gospodăria, vor fi zile și nopți solicitante, iar aceste câteva ore de armonie, de comunicare afectivă aproape perfectă vor fi mai rare, mai scurte, mai zgomotoase...
  Cum ar zice Eminescu: Totuși este trist în lume...

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 13

 

     Parcă sunt căzută în cap. Așa mi-am spus aseară când am constatat că  sărisem peste capitolul 13. 

E de înțeles, ar zice toți oamenii din universul meu profesional, a fost Săptămâna Altfel, a plouat toată săptămâna, nu prea s- au putut face excursii per pedes, la Teatru nu am ajuns fiindcă m- am simțit rău, toate oscioarele, cu schimbarea de vreme, îmi erau strânse în menghina bătrâneții, am lucrat pe rupte pentru bac, deși ar fi trebuit nici să nu aud de el, a fost și concursul pentru directori și mi- au tot urlat prin urechi vorbele lui Caragiale cu schimbarea și revizuirea de la '48, e de înțeles. Adică, mi- am spus eu azi, nu sunt chiar căzută în cap. Oleacă am scris despre acest capitol în textul anterior capitolului 14, dar nu cu lux de amănunte, cum v- am obișnuit. A fost o plictiseală mai mică în lumea mea dacă mi- a revenit memoria. Am avut oleacă de Alzheimer, dar nu chiar unul serios.
    Capitolul 13, în care sunt descrise vizitele lui Mihailov la palazzo-ul ul lui Vronski pentru a picta portretul Annei scoate în evidență câteva chestii:
1. Anna nu este doar o femeie frumoasă, ci o femeie spiritual frumoasă.
2. Golenișcev este repetitiv și din acest motiv, plictisitor. Repetă într- una că Vronski are talent de pictor și că acesta nu se vede foarte tare pentru că e abia la început și mai are mult de șlefuit.
3. Vronski are două capodopere neterminate, de care s- a apucat cu mult entuziasm, i- a luat mult să înainteze în operă, nu este chiar un mâzgălitor oarecare sau un caricaturist neinspirat, are spirit de observație și prin educație: un portret al Annei și o pictură medievală. Atât Anna cât și Golenișcev îl încurajează să continue, pictorul Mihailov însă nu comentează. Pentru el, Vronski este un diletant, a întâlnit cu nemiluita în cariera lui dintr- ăștia și ori de câte ori i se cere părerea, obosește și se stresează. Face o comparație la un moment dat: diferența dintre lucrarea unui diletant și a unui artist adevărat este precum o statuie din ceară pe care un îndrăgostit o confecționează și o sărută și un cuplu real de oameni care se iubesc. Cum ar zice un psihiatru: una e să fii nebun și alta e să fii nebun din iubire. Când ești nebun, te lupți cu Thanatos, când ești nebun din iubire, cu Eros. Pictura e dovada nebuniei lui Vronski, nu Anna, cum crede toată Italia.
Golenișcev vorbește despre diferența de clasă socială și de lipsa educației și ștaifului lui Mihailov, e de părere că acest artist e invidios pe talentul lui Vronski. Vronski însă e convins că invidia este normală când ești sărac. E ceva firesc ca omul care nu are să fie invidios pe cel care are, dar acest lucru nu îl deranjează. E o axiomă a aristocrației cu care a crescut de mic. Nu e problema lui ce are în cap un artist cu suflet de mujic.
Tot Vronski este cel care recunoaște că pictura lui Mihailov, portretul Annei, este foarte bună, recunoaște că el nu a reușit să facă mare lucru, nici Golenișcev nu prea îi mai place, știe că îl laudă fiindcă vrea și el să fie lăudat de Vronski când își dă în stambă în presă, nu îi mai place nici palazzo-ul, îl vede cu ochii unui artist care s- a folosit de pictura medievală numai ca să conștientizeze că au trecut deja cei 1000 de ani de întuneric și nu are rost să mai stea cu ochii la lună, deci palazzo-ul îi apare în adevărata sa lumină, o clădire ponosită, plină de mucegai și crăpături, cu pereții afumați și fără nicio încântare. Cu aceasta, Vronski pune capac vizitei în Italia, Anna e sănătoasă, radiază de frumusețe, a apucat- o dorul de fiul ei, Serioja, el are de reglat niște chestii referitoare la moșteniri cu fracsu, de Golenișcev se desparte mai ușor decât ar fi trebuit după atâta vreme împreună, dar a devenit și el un plictisitor combinat cu un plictisit, deci pleacă împreună cu Anna în Rusia, la Petersburg. 

Vă anunț că urmează capitolul 15.

Anna Karenina, partea a cincea, capitolul 14

     Sunt multe moduri de a descrie luna: lună nouă, lună plină, crai nou, lună periculoasă, lună neagră etc. Cred ca aici arabii sunt experții lumii.

Nu știu dacă e potrivit să spun că Bruckner și Tolstoi sunt ca două pagini ale unei file dintr- un roman bun. Sau poate e mai potrivit să întreb: nu știți cumva cât Bruckner e în Tolstoi și cât Tolstoi e în Bruckner? Merge și invers, pentru ca în spirit toți creatorii sunt oarecum contemporani.

    Când eram studentă, la începutul anilor 90, îmi amintesc, câteva cărți au făcut turul mai multor cititori: Pendulul lui Foucault al lui Eco, Fețele tăcerii de Buzura, Mit și epopee a lui Dumezil, Muntele vrăjit de Thomas Mann, Poveste fără sfârșit a lui Ende și Luni de fiere a lui Bruckner. De ce astea? De ce acești autori? Greu de înțeles. Ideea este că pe majoritatea le- am citit și eu odată cu ceilalți și am și discutat o vreme pe marginea lor. A... și Kundera, care mi-a plăcut din prima. Deconstruirea unor tipologii umane, deconstruirea unor relații care sunt idealuri de armonie și fericire, cum ar fi relația de iubire sau ideea de sănătate și normalitate. Cam asta încearcă Tolstoi în acest capitol. Să deconstruiască, folosind uneltele sensibilității sfârșitului de secol 19 ideea de lună de miere. Nu însă și pe cea de căsătorie sau familie întemeiată pe iubire și respect reciproc între soți. Scriitorii mai sus menționați fac și ei în anumite romane același lucru, dar nu cu măiestria lui Tolstoi de a lăsa idealul să existe în continuare, de a păstra intactă iubirea și de a permite scriitorului contemporan să aibă iluzia că o fotografie cu mirele și mireasa pusă pe peretele dormitorului creează instantaneu un templu al familiei.

    În acest capitol se povestește cum Levin și Kitty, care au refuzat să meargă în luna de miere în străinătate, merg la moșia lui Levin și petrec acolo luna de miere. Cei care au vizionat serialul Bridgerton știu că există și pentru el valabilă întrebarea: cât Tolstoi este în Bridgerton? ...mă rog în Chris Van Dusen.

    La moșie, Kitty, devenită stăpâna casei, îmbină zilnic utilul cu plăcutul, în timp ce Levin încearcă să îmbine inutilul cu plăcutul. Servitorii și guvernanta lui Levin rămân fără trese și șnururi, Kitty vrea să administreze ea și odăile, și cămările, dar nu este tratată cu ostilitate, dimpotrivă, cât Levin caută niște rațiuni sălbatice în toată această ceremonie, Kitty domesticește domeniul. Într-o zi Levin întârzie jumătate de oră, se rătăcise, iar Kitty îl ceartă, stă îmbufnată și face un întreg circ. Eu am auzit în tinerețe de la doamne mai cu experiență că pe bărbat trebuie să îl educi din prima, să îl ții în frâu și să nu îl lași să doarmă pe canapea decât când greșeala pe care a făcut- o presupune o a treia instanță de judecată. În rest, îl ții legat. Cam asta face instinctiv Kitty, arătându-i lui Levin cât de tare a greșit că a întârziat, făcând- o să intre la bănuieli. Cei doi ajung la concluzia că e greu să fii căsătorit, dar e dublu de bine și se hotărăsc să petreacă totuși o lună adevărată de miere în străinătate, pentru că prima a fost de fiere, vorba lui Bruckner. După întoarcerea acasă, totul merge ca pe roate, conform aceleiași ecuații, deși efortul de a menține armonia nu e pe jumătate, cât era când erau singuri, veselia care urmează de fiecare dată după câte un balamuc în doi este mereu dublă.

    În ceea ce privește perspectiva narativă, scriitorul e omiprezent și omniscient, intră în sufletul lui Tolstoi când și cât are chef, îi întoarce ideile toate peste cap și îi vârzolește afectele și emoțiile, lăsându- i totuși neatinse pasiunile. În zilele noastre, un psihiatru terapeut ar zice că bietul Levin suferă de atacuri de panică și i- ar recomanda niște pastile care să- l facă inapt de procreere și de tandrețe. Bine, dacă ar fi Bruckner psihiatrul, l- ar și mutila oleacă, ba nu, pe Kitty ar mutila- o, ca să aibă și Levin ceva treabă.

Trucuri

     Plouă mocănește și aș vrea să pot citi. În loc de asta, mă plimb ca un leu în cușcă prin încăperile minții. Dorel e în lumea lui, stă pe Insta și trimite inimioare cu nemiluita cui se nimerește. Mr Brasil picotește într- un fotoliu. Din ușa camerei mele îl văd. 

Deodată se ridică și vine spre mine. 

- Ia zi, ce variantă e mai ieftină: mă lupt cu tine până îmi cedezi bărbatul, mă lupt cu tine până îmi cedezi amantul sau mă lupt cu tine până îmi cedezi trupa de teatru?

eu: - Mă lupt cu tine până îmi cedezi trupa de teatru.

Mr Brasil, țipând nervos: - Să o crezi tu! Asta e cea mai scumpă. Numai mafia și parașutele sunt experți în genul ăsta de furt intelectual. Cel mai ieftin este amantul. Te dai binișor pe lângă mine și ți- l cedez. De exemplu, îl vrei pe Dorel, mi- l ceri, nu- ți iau mult pe el.

Dorel: - Mi- am auzit numele, e de bine?

Mr Brasil: - Nu, e ca de obicei. Ziua stai cu cine vrei, noaptea dormi cu mine. 

eu: - Sunt supărată când sunt provocată de femei. 

Mr Brasil:-  Nu știi deja ce trebuie făcut? Luptele dintre femei au ca unic scop un bărbat bogat. Nu puterea, nu plăcerea, nu popularitatea, nu cariera pe cele mai înalte culmi de cunoaștere. Nu te bagi, ăsta este sfatul meu, nu te lași sedusă de virtuale câștiguri, nu te lași amăgită de gândul că ai vreo șansă. Nu ai avut nici în trecut, când erai oleacă mai detașată, darmite acum, când ești strâns legată de piciorul patului puterii. Când se ivește pretextul luptei între tine și alte femei, una sau mai multe, te întorci încetișor pe călcâie, chemi murgul, salți în șa, îndeși pălăria pe cap, verifici dacă nu ți s- a tras vreun fir la ciorap și valea, trei pași la trap și ceilalți la galop. Te oprești când nu se mai aud manelele . 

Dorel: - Dacă ai fi bărbat, te- aș învăța un truc. 

Mr Brasil:-  Poți să i- l zici, citește Noica și Heidegger.

Dorel:- Îți alegi cea mai bogată și plictisită fată din grup, dai de înțeles că ai chef de o partidă de sex oral, chemi taxiul și pleci. Absolut toate femeile vor ofta după tine și absolut toți bărbații vor privi spre lună ca un câine. Bine, după ce treci de ei, te desparți de tipă, o urci în taxi și o trimiți la măsa. Și înainte să ajungi la autenticul tău amant, verifici dacă nu ai mai mulți bani decât credeai. Și tipele astea cele mai bogate trebuie într- un fel sau altul ajutate să nu își piardă din prestigiu. 

Mr Brasil:-  Ce mai sfaturi dai și tu! Lasă- ne, că mă doare capul de la ele.

eu:- E de la vreme sau de la foame. Ar trebui să mănânci ceva și să iei o pastilă. 

Dorel:- Sfaturile mele sunt bune numai dacă ești bărbat, asta am zis de la început.

eu: - Deci dacă mă provoacă niște tipe să mă bat cu ele, cel mai bine este să le consider pline de bani și ...cum ați zis? Mai mult plictisite decat solitare sau invers? Păi atunci?... Aaaa am înțeles acum, confundă atracția cu distracția. 

Mr Brasil:- Ai înțeles exact, ele trebuie să se distreze, nu tu. Și de obicei cred că bărbatul cel mai bogat este și cel mai distractiv. Ai grijă să nu le stai în cale, asta este soluția. 

eu:- Bine.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolele 11 și 12

 

     Tratez aceste două capitole împreună pentru că în ele este vorba despre artă, despre  pictură mai exact. Relația lui Vronski cu Anna este lăsată în plan secundar și deasemenea toate celelalte personaje care i-au însoțit în baletul mecanic de până acum. Rămân numai doi în universul lor: Golenișcev, plin de prejudecăți și Mihailov, pictorul, care se luptă cu ele.
   Cele două capitole redau o mișcare fizică și intelectuală în și între două ateliere, cel al lui Mihailov și cel al lui Vronski, primul un pictor consacrat, al doilea un înflăcărat diletant.
Pentru că Mihailov își dă seama de la primele reacții estetice cu cine are de-a face, el este cel care îi etichetează în final pe cei trei ca un fel de neica- nimeni veniți să își dea cu părerea asupra artei adevărate. Pentru că Vronski este frumos, Anna fermecătoare, iar Golenișcev un admirator sincer, își pierde o vreme timpul cu ei. Pictează portretul Annei, îl pictează cu har, dar nu se împrietenește cu cei trei, nu rămâne la cină și nu se dă în vânt după dialoguri colaterale.
Se miră că în loc să îi aprecieze capodopera Hristos în fața lui Pilat, cad în extaz în fața unui tablouaș cu doi băieți la pescuit, pe care Vronski se hotărăște să îl cumpere. Interesant că pentru ambele tablouri pictorul lucrase același interval de timp, 3 ani, însă unul e copleșitor atât prin temă, numărul și importanța personajelor, modul interesant de a le surprinde reacțiile de moment, în timp ce al doilea are un subiect simplu, aproape superfluu și e senin, fără tragism și fără nicio autoritate în afară de cea a naturii întotdeauna imprevizibile. Cam atât scriu. Dacă nu ar fi fost arta, frumusețea care izvorăște din mâinile omului sub inspirația Domnului, niciunul dintre cei trei bărbați nu și-ar fi pierdut nicio clipă unii cu alții.  Cu Anna e altceva...

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 10

 

    Îmi amintesc, când eram studentă și, în timpul unor cursuri lungi și aride, mâzgăleam tot felul de lucruri ca să grăbesc timpul până la pauză, că m- am gândit de multe ori la munca unui pictor profesionist. O mare taină mi se părea că ascunde orice artist, dar pictorii mă fascinau în mod deosebit. Mi se părea că o mână care reușește să pună pe hârtie exact ce văd ochii, sau care poate zugravi idei din minte într-un mod care să le facă înțelese și de alții e o mână neobișnuită.
    Capitolul acesta, deși scris în cheie ironică referitor la inspirația unui mare pictor rus, este interesant tocmai pentru că e o privire "pe gaura cheii" în " bucătăria" unui artist.
Pictorul pe care îl vizitează Anna, Vronski și prietenul lui, Golenișcev, venind cu trăsura, eleganți, tineri și frumoși, nobili ruși visători și îndrăgostiți de artă, e de fapt un om modest atât prin înfățișare cât și prin țoalele ridicole și vechi. Nu face impresie grozavă la prima vedere.
   Știm din capitolul anterior că Mihailov este un pictor rus celebru în Italia, este menționat în cronicile literare și-i este așteptat cu nerăbdare noul lui tablou. Vronski îl vizitează pentru un portret al Annei Karenina, pe care pictorul o remarcă imediat pentru delicatețea ei, frumusețea deosebită și lumina care o înconjoară.
Prima parte a capitolului este despre cum apare o imagine într- un tablou, ce resurse emoționale și intelectuale folosește un artist pentru a fixa pe pânză un caracter.
    Povestesc pe scurt.
    Pictorul are o soție, tot rusoaică, are mai mulți copii și trăiește strâmtorat. Probabil banii câștigați din artă îi bagă în pânze și pensoane, ceea ce pe soție și proprietăreasă le deranjează, e în urmă cu chiria și se descurcă greu. Se ceartă cu nevasta, o face proastă și nu mai țin minte cum, în orice caz o bălăcărește  că nu vorbește cu proprietăreasa în rusește, ci într-o italiană stâlcită. Asta e fain! În loc să o constrângă pe italiancă să învețe rusește, se chinuie ea în limba ei ultranaționalistă. Cam asta e ideea.
Intră într-o încăpere de lucru, separată printr- un paravan și vrea să termine portretul unui furios. Are două schițe, una în atelier, alta rătăcită prin casă. Recuperează de la fata- mai- mare a doua schiță, plină de grăsime, dovadă că nici copiii nu prea se omoară cu respectul față de munca lui, care îi ține mai mult în sărăcie decât în belșug.
Însă! Când se uită la schița pătată, observă că portretul, prin pata de ulei căpătase alte contururi, mai interesante, mai apropiate de adevăr. Intră în transa specifică și definitivează portretul, îl face desăvârșit, așa încât, spune criticul de artă Tolstoi, orice detaliu s-ar adăuga, părul mai lung, perciuni, alte linii, pălărie sau bască, acest caracter al furiosului cu bărbie pătrată nu se mai poate confunda cu nicio imagine din istoria picturii. E fericit, nu e Rafael, dar e un pictor bun. Își cere iertare de la nevastă că a jignit-o și pleacă fericit spre Atelier, locul de întâlnire cu cei trei aristocrați ruși, care îi trimiseseră cartea de vizită.