Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 1

Pregătiri de nuntă

    Capitolul cu care începe partea a 5 a este un capitol despre educație religioasă în confesiunea ortodoxă, dar este valabil și pentru cea catolică, probabil și pentru cea protestantă. Culmea, cel care îl aduce pe Levin la biserică este Stiva. Stiva este un alter-ego al lui Tolstoi, un bărbat nobil cu mulți copii, un bărbat cu multe amante, dar, spre deosebire de personajul Stiva, înzestrat de Tolstoi cu blândețe și vocea de culoarea migdalei, caracterul lui Tolstoi este mai curând ca al lui Karenin, mânios, nervos și chiar periculos pentru femei, caracter cu care Tolstoi s-a luptat toată viața să și- l... mătăsească. Stiva îi atrage atenția lui Levin că fără spovedanie și împărtășanie nu va putea obține certificatul de creștin practicant, nu doar botezat, necesar căsătoriei. Levin își amintește că vârsta la care a fost în conexiune maximă cu Dumnezeu a fost vârstă de 16-17 ani, după care a rărit-o cu biserica până la a deveni nihilist, un termen la modă pe vremea aceea, menit să descrie lipsa de interes a contemporanilor față de valorile religiei, adică ceea ce azi se cheamă secularizare. Levin este, deși stă la țară, un tânăr al timpului său, preocupat de tot felul de teorii și inepții. Este cam speriat de spovedanie, dar Stiva îi spune că preotul este un bătrânel de treabă, care nu- l va măcelari și că nu prea are încotro. Ține post câteva zile 2 sau 4, se duce pe nemâncate la biserică și în afară de vreo două babe și diacon în biserică nu e nimeni. Întâi diaconul, un tinerel, îi citește rugăciunile anterioare spovedaniei, Levin nici nu prea înțelege cuvintele, e și cam orb, nu doar surd, nu vede că există și preotul care se uită la el, se gândește numai la Kitty, la mâinile ei, mai cască gura la închinăciunile diaconului, își amintește cum s-a îndrăgostit de Kitty, mai vede că diaconul are ceva antrenament la sală, fiindcă pe sub haină i se vede un spate armonios fizic, sau poate niște aripi, în sfârșit, după ce își plătește suma adiacentă acestui serviciu, merge să se spovedească. Aici, e ceva interesant. În loc să aibă loc o înșiruire a păcatelor necunoscute cititorilor ale lui Levin, are loc o piesă de teatru cu numele Meditationes de prima philosophia a lui Descartes, cu tot cu scrisoarea adresată Sfintei Inchiziții pentru a scăpa de cenzură, de punerea la index a lui Galilei și de arderea pe rug a lui Giordano Bruno. Levin, la toate întrebările părintelui legate de existența lui Dumnezeu, a Creației, a Lumii de dincolo, a lui însuși, răspunde cu Dubito! Dubito!
Părintele la un moment dat îl ia în balon: Dubito, Dubito, dar Ergo Cogito unde este? Ce ai să le răspunzi copiilor tăi când îți vor pune întrebări din astea încuietoare? Tot Dubito? Levin își zice în gând că mai e până acolo și găsește el o teorie explicativă pentru niște mucoși...
Părintele îi mai atrage o dată atenția că a pus laba pe o fată frumoasă a unui om credincios, prințul Șcerbațki, care nu trebuie disprețuit, și să aibă grijă cum își croiește haina aceasta cu care intră în familie, că dacă nu nimerește măsura potrivită și în privința omului interior, croiala lui nu va fi una fără urlete și răcnete. Bine nu îi zice așa dur, e un preot diplomatic, sfătos și foarte blând.  Ideea e că acest dialog m-a făcut să mă gândesc la geniul rău al lui Descartes care își face de cap și după 300 de ani cu aceleași argumente și uite că lumea îi pică în plasă.
Părintele îi citește și rugăciunile de după spovedanie, îi dă certificatul și îi spune să se roage, Dumnezeu bagă omului mințile în cap în toate privințele.
De la spovedanie Levin pleacă relaxat, se întâlnește cu Kitty și Stiva și își compară sufletul cu un cățeluș care a fost învățat să sară printre-un cerc și este așa de bucuros că îi vine să facă într- una giumbușlucuri spre bucuria stăpânilor. Adică mai pe limba unui post...Socrate, a devenit din sceptic, cinic.
În restul capitolului sunt dialoguri și întâmplări despre organizarea nunții, zestrea mare și zestrea mică, data nunții, sugestii despre unde pot merge mirii și evidențierea calităților de gospodină a lui Kitty, deocamdată doar intenționată. Ambii îndrăgostiți se hotărăsc să locuiască la țară, pe moșia lui Levin. Cam atât scriu, v-am plictisit destul cu filosofia.
Să fiu sinceră mă așteptam ca Levin să fie un pic mai puțin non-religios, mai puțin superficial, mai puțin derutat în privința a ceea ce i se întâmplă și i s- ar putea întâmpla. Totuși iubirea e o virtute greu de înțeles, ca și smerenia

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 23

 

    Acesta este ultimul capitol al părții a 4 a și în el se întâmplă ceea de toți cititorii așteptau/ așteaptă de la Tolstoi  încă de acum câteva zeci de pagini. Anna și Vronski în sfârșit se reîntâlnesc. Se iubesc la nebunie și hotărăsc să plece numai ei doi în Italia pentru ca Anna să își revină complet cu sănătatea, cu sau fără divorț, cu sau fără custodia lui Serioja. Deocamdată pleacă fără acestea două dorințe de normalitate civilă.
Să povestesc cum de s- a putut întâmpla așa ceva. S-a putut întâmpla simplu, brusc și fără niciun raționament justificativ al lui Tolstoi. Vronski este vizitat la spital de soția fratelui său, Varia, care îl îngrijește, îi schimbă pansamentele și îl mai și dăscălește. Glonțul care a trecut pe lângă inimă l-a lăsat în viață, l- a făcut să fie respectuos față de Aleksei Aleksandrovici, să fie de acord cu decizia Annei de a-și păstra familia, să fie de acord cu transferul în Tașkent, să ofteze mâhnit când află că Anna nu vrea să îl primească. Dar tot acest glonț l-a făcut să își dea seama că mai are o șansă. Când Karenin îi trimite o scrisoare că poate să vină să își ia la revedere de la Anna, Vronski își pune toate aripile posibile, la picioare, mâini, după urechi, la sprâncene, pe piept, pe spate și zboară la Anna. O sărută, o îmbrățișează, plâng amândoi de fericire, o cercetează și când vede că e cam palidă, se hotărăște brusc să o scoată din atmosfera sumbră a prezenței și absenței perspectivei lui Karenin, în care stătea închisă de câteva luni, și să o ducă în Italia soarelui blând și plajelor prietenoase. 

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 22

 

    Acest capitol conține o situație căreia numai Immanuel Kant i-ar da de capăt, sau cei doi bărbați din sufrageria vilei unde locuiește familia Karenin, dacă l-ar studia cu creionul în mână pe Immanuel Kant.

    Siva are o discuție cu Aleksei Aleksandrovici, soțul Annei Karenina. Ambii bărbați sunt niște egoiști înfumurați. Stiva a fost făcut șambelan al țarului Rusiei și deja gândește ca un țar. Karenin are o funcție foarte înaltă în Parlament și deja se simte președinte, în sensul că dacă ai un fotoliu prezidențial în sufragerie, ai putea la o adică să conduci și tu o țară. Deci, acești doi virtuali țar și conducător de țară stau de vorbă despre Anna. Nu vorbesc ca doi diplomați, cu mâinile la vedere pe masă, ci vorbesc ca doi negociatori care trebuie să scoată niște ostatici dintr-o situație de terorism, așa încât ostaticii să fie liberi, iar teroriștii prinși, închiși sau, la nevoie, împușcați. Își pun în joc întreaga personalitate dobândită recent (Karenin) sau bătucită de infidelitate, libertinaj și multipla paternitate (Stiva). Sunt emoționați, emotivi și plini de emoționalitate. Nu zic și de emotioiconi, deși scrisoarea lui Karenin scrisă din timiditate, ne trimite cu gândul la asta. Sunt așa pentru cine nu-i cunoaște. Stiva încearcă să îl convingă pe Aleksei să îi dea divorțul Annei, care, după divorț, dacă va mai simți pentru el ceva, se vor putea recăsători în deplină libertate. În secolul 19, divorțul nu se putea acorda decât dacă soțul era vinovat. Sau dacă soția era prinsă în flagrant intim cu amantul. Karenin știe că țarul acordă divorțul, știe că va trebui să îl convingă de vinovăția sa și asta e o chestie mai umilitoare decât acceptarea amantlâcului nevestei. Are argumente logice pentru imposibilitate, are argumente logice pentru lipsa lui de onestitate. Ceea ce lui Stiva i se pare facil, lui Aleksei i se pare de nesuportat. Ideea e că, după această vizită presărată cu vocea de culoarea migdalei a lui Stiva, situația rămâne tot în coadă de pește. Vizita lui Stiva este cumplită pentru o terță persoană din înalta societate sau pentru un psihiatru contemporan, nu zic psiholog, fiindcă psihologia cu povestirea viselor ca și cale spre normalitate încă nu era recunoscută oficial. Zic cumplită pentru că se varsă șiroaie de lacrimi, se pronunță numele Domnului Dumnezeu, mai mult în deșert e adevărat, și multe fraze conțin cuvântul imposibilitate. Cum ar zice Immanuel Kant, și intelectul are o limită, de rațiune, sensibilitate, facultatea de reprezentare sau de judecare estetică și teleologică nu mai zic. Astea de mai jos sunt absorbite de datorie, iar astea de mai sus de antinomie. Nu am timp să le ordonez acum, o faceți voi dacă aveți poftă.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 21

 

   Capitolul are 3 personaje: Betsy, Stiva, Anna.
      Stiva, fratele Annei vine de la Moscova la Petersburg, la Anna. Vine cu două motive: 1. să își vadă sora, despre care se vorbește deja că este nefericită.
2. Să îi mulțumească lui Karenin pentru că a fost avansat în ierarhia socială, Karenin având o funcție politică mai înaltă, de semnătura lui a depins această avansare.
  O găsește pe Anna terminată, plânsă, surescitată, lipsită de speranță, se gândește într-una că numai moartea poate rezolva situația ei.
E catastrofică atitudinea ei față de viitor alături de Karenin. Stiva își pune în joc tot farmecul personal în acest capitol, de la sărutarea mâinii prințesei Betsy, de la glumele fără perdea cu care încearcă să îi insufle o perspectivă optimistă pentru Anna, până la vocea lui de culoarea nu a măslinii, cum îi spunea Lorca lui Dali, ci de culoarea migdalei, alinătoare și vindecătoare. Stiva o sfătuiește pe Anna să divorțeze, se oferă să discute cu Aleksei acest lucru, o face să îi revină un pic culoarea în obraji și strălucirea în ochi, este conștient că nu va fi ușor, pentru că Aleksei e catâr, iar ea nu știe diferența dintre fericire și suferință. Aceasta diferență o dă iubirea cu trup și suflet pentru un om. Îi explică bătrânește că ea s-a căsătorit cu un bărbat cu 20 de ani mai mare și că nu a fost încă de la început îndrăgostită de el, că s-a îndrăgostit pentru prima dată de Vronski și că pe unii (cum sunt nobilii Oblonski) nu îi poți păcăli cu cana de cucută spunându-le că e cel mai parfumat și sănătos vin.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 20

 

    Scriu tot pe puncte pentru că acest capitol nu are evenimente, ci doar nemulțumiri personale și prejudecăți sociale, un fel de idolas tribus, cum ar zice Bacon.
1. Betsy a plecat. Anna îi spune lui Karenin că știe afecțiunea sinceră pe care Betsy i-o poartă. Nu e spărgătoare de parole, nu e distrugătoare de familii bine închegate, nu vrea să despartă pe nimeni de nimeni. Aleksei vorbește cu Betsy în franțuzește, iar cu Anna în rusește.
2. Anna are sentimente și emoții negative în prezența lui. E speriată, e nemulțumită de faptul că i-a interzis să își hrănească ea fetiță și a preferat o doică, un străin. Când vede că Aleksei este habarnist în privința vieții, dă poruncă servitorilor să îi aducă fetița flămândă și răcită.
3. Tot Anna își reprimă cu greutate repulsia fizică față de Karenin. Rămânând căsătorită cu el, va trebui să îi accepte și trupul, nu doar caracterul ușor influențabil, capricios și dependent. Îi e dor de Vronski, asta e clar.
4. Karenin e vai de capul lui. Îi plac copiii, îi place fetița, îi e drag de Serioja și nu vrea să se îndepărteze nici fizic, nici afectiv de ei. Observă tristețea Annei care derivă din conflictul interior, observă că Anna și-a călcat pe inimă refuzând vizita lui Vronski, inițial e de acord cu ea și o felicită pentru decizia de a se îndepărta de el, dar câteva minute mai târziu îi spune, văzând-o atât de neliniștită și de tristă:- Dacă nu se poate altfel, să vină. Numai gândul că aceste două luni de confort emoțional în sânul familiei se vor termina îl umple și pe el de neliniștite și oarecum de tristețe. Dar cele două intensități și direcții ale tristeții celor doi soți sunt diferite. Anna este disperată și tristă în privința viitorului, Aleksei în privința trecutului. În timp ce Aleksei a rămas același și o vrea și pe Anna aceeași, ca dinainte de Vronski, Anna nu mai e aceeași și nu va mai fi niciodată aceeași, nici psihologic, nici sociologic. Va fi nefericită, va fi falsă, va fi umilită și disprețuită nu doar de Karenin, ci de fiecare persoană cu care va interacționa. Karenin nu, i-a crescut ratingul printre femei, treptat, prin non-divorț îi va creste și printre bărbați.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 19

 

    Acest capitol este în esența lui despre normalitatea unei zile într-o familie unde nimeni nu este normal.
1. Anna s-a tuns scurt. Este normal când ai trecut printr-o traumă, cum este o naștere soră cu moartea. Este normal și când ai un copilaș care te solicită fizic și emoțional. Nu e normal când ești încă îndrăgostită de bărbatul fatal, care tocmai a vrut să-și pună capăt zilelor pentru tine. Nu e normal nici dacă vrei ca soțul tău să nu te părăsească pentru alta( cum se întâmplă adesea cu bărbații care au soții cu copii foarte mici).
2. Vronski a stat ceva vreme în spital, acum (au trecut două luni de la incidentul cu pistolul) urmează să fie avansat și va pleca în localitatea Tașkent, undeva foarte departe de Moscova, unde cred, este o zonă de război. Vrea să își ia la revedere de la Anna și o trimite pe prințesa Betsy să mijlocească pe lângă Anna și Karenin să îl primească. Până aici Vronski e normal. Nu e normal ca Tolstoi să nu îi atribuie lui Vronski niciun sentiment patern. În conversația dintre Anna și Betsy, nu apare nicio propoziție referitoare la copilul lui Vronski.
3. Aleksei Aleksandrovici a devenit personajul principal al bârfelor, opiniilor, admirației și confuziei locuitorilor celor două mari orașe rusești, Petersburg și Moscova. Cât timp Vronski a stat în spital și Anna a fost în convalescență, el a fost omul de bază al familiei, s-a îngrijit de ambii copii, Serioja este fericit cu el prin preajmă, desenează și e vesel, fetița ( tot Anna ) este iubită și ocrotită de Aleksei. Atunci când, într-o după amiază, copilul plânge și nu vrea sa mănânce, Aleksei se contrează cu doica pe tema calității laptelui de la sân și o obligă să se supună unui control medical. Deasemenea, își reproșează că nu s-a implicat mai mult în anii anteriori în educația lui Serioja și a lăsat totul pe mâna Annei, servitorilor și profesorului particular. Până aici e normal. De Vronski îi este milă, iar sentimentele acestea umane, pe care nu și le credea posibile, îl fac să fie fericit în familie și apreciat nespus în societate. Nu îi place de Betsy, nu i-a plăcut niciodată, când i se cere îngăduința de a veni Vronski să o vadă pe Anna, în loc să zică Nu! cum ar face orice soț normal, zice:- Să decidă Anna. A lăsa soției aceasta libertate, a iubi copilul altui bărbat, a -i fi milă de acest bărbat, a nu se mai recunoaște pe el însuși în umanitatea sa, asta nu este normal. Și Aleksei are o criză de identitate, nu doar Vronski, însă, spre deosebire de Vronski, Aleksei nu este conștient de ea.
4. Anna se confruntă cu o situație enervantă:- Acceptarea lui Aleksei care joaca rolul lui Vronski. O enervează la culme faptul că nu divorțează de ea și nu pleacă din casă. Așa am înțeles eu. Deocamdată, o anunță pe prințesa Betsy că nu vrea să o viziteze Vronski.
Cam asta.

  Există și un mesaj subliminal pe care Anna i-l trimite lui Vronski prin Betsy. Dacă pentru femeie, capul este bărbatul, acest Bărbat, care ar trebui să fie Hristos, a devenit un soldat. Anna îi spune lui Vronski că îi va fi camarad de război, oriunde în lume s-ar duce, mai ales că nu prea nimerește ținta când trage cu pistolul. Mă refer la faptul că s-a tuns băiețește. În secolul 19 o femeie tunsă scurt era degradată instant din punct de vedere social. Nu îți permiteai asemenea libertinaje dacă vroiai să fii considerat un aristocrat moral, adică anormal 

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 18

 

O criză existențială

    Nici nu știu cum e mai bine, să povestesc logic, psihologic sau filosofic acest capitol. Este despre Vronski.
Încep psihologic. Este una dintre cele mai interesante analize psihologice ale sufletului unui bărbat.
Nu am cum să nu ader la simpatia lui Freud pentru Tolstoi. Vronski iese din casă, stă în curte și este terminat. Anna îi este fidelă lui Karenin. Anna, pe care el, Vronski, o iubește cu pasiune, al cărui copil l-a adus ieri Anna pe lume, Anna pe care el a vegheat-o în ultimă vreme cât a fost bolnavă, este cu toată ființa ei orientată spre Karenin, iar lui i se adresează cu asprime. Anna, pentru care el a renunțat la comoditatea de burlac, crai, popular, petrecăreț, infatuat, încrezător în sine, nu mai are nicio atracție pentru el. Vronski este nefericit, chiar deprimat. Își acoperă fața cu mâinile și plânge. Vine Karenin, iese în curte, îi ia încetișor palmele de pe ochi și îl întreabă dacă nu vrea să îi cheme o trăsură, nu ca un dușman, ci blând, bun, generos, chiar duios. Vronski nu mai înțelege nimic. Își amintește cum se târa Karenin pe podea în fața patului Annei rugându -o să îl ierte. Este praf emoțional. Îi vin în minte gânduri legate de boală și normalitate:- Uite așa înnebunește omul, uite așa îi vine să se împuște.
Ajunge acasă și încearcă să doarmă, dar nu reușește.
Acum, vă întreb pe voi: Ce ar trebui să facă omul în situația asta, ce ar trebui să facă Vronski?! Să ia o pastilă de somn? Să ia două, 4,6,9 pastile de liniștire a conflictului interior? Să meargă la un psiholog, cu cabinet non-stop, în caz că pe vremea lui exista așa ceva și să i se facă o trepanație, în urma căreia toate amintirile legate de Anna să dispară, să stea toată noaptea la crîșma regimentului cu toți bețivanii care îl bârfesc non stop și să-l bârfească și el pe Karenin până ajunge nu pe o cărare pe canapea, ci pe patru, și se trântește ori pe ea, ori pe blana de tigru din fața ei, fără amintirii, vise și reflecții? Să se ducă la un fel de Cibisova și să recurgă la niste perversiuni de tip cursa lui Frou-Frou cu cravașe și bici până când criza de identitate dispare și apare criza profesională sau financiară?  Nu știu, nici el și nici Tolstoi nu a recurs la niciuna din variantele de mai sus. Așa că Vronski intră pe sistemul logic. Este clar că în mintea lui de soldat normal, există o eroare de sistem. Nu pot fi simultan adevărate toate propozițiile care descriu seara aceasta. Cel puțin una trebuie exclusă din sistem. Și cea pe care el o considera incompatibilă este o propoziție existențială: Vronski există. Spune din nou:- Uite așa înnebunește omul, uite așa se împușcă.
Și așa, dragii babei, ajunge seara aceasta pe tărâmul filosofiei heideggeriene.
Heidegger spune că există trei existențiale ce conturează dispoziția filosofică, metafizică: plictiseala, iubirea și bucuria.
Tolstoi ne spune că în general, Vronski este plictisit. Pe canapea, când se așează, stă cu fața în sus și mâinile sub cap. Plictiseala alungă lumea în maxima distanță și pregătește Daseinul pentru filosofie.
Al doilea existențial este dragostea. Iubirea, pasiunea pentru celălalt  trasează o graniță între îndrăgostiți și lume, iar filosofia devine dialog pe tot felul de teme. Al treilea existențial este bucuria. Bucuria este un sentiment mistic, lumea intră și iese din om așa cum într-un alambic, substanțele se amestecă și se transfigurează în aur pur, pentru că nu omul, trăitor în timp, limitat emoțional și intelectual este cel care face minunea înnoirii, ci Domnul.
Ar fi fost bine ca Vronski să se roage, să aibă încredere în Dumnezeu, să aștepte a doua zi, să se smerească și el puțin, așa fac bărbații îndrăgostiți când femeia lor devine mai importantă decât el, de exemplu când  naște o fetiță. Dar nu, Vronski nu aleargă cu lacrimile șiroind la părintele duhovnic, nu merge nici pe mâna lui Heidegger să bea o bere cu amicii, să îl bârfească oleacă mai cinic pe Karenin, eventual să facă cinste întregului local, nici nu bagă alea 2,4,5,9 pastile de somn care aduc omului normalitatea de om,  nici nu se ascunde în spatele casei și face o nebunie sociologică, cum ar fi, să mestece niște mescalină până începe să cânte Iliada ca Ionul lui Platon, de i se duce buhul. Nu, el mai bagă o dată fraza aia:- Uite așa înnebunește omul, uite așa se împușcă. Și scoate pistolul, îl pune în dreptul inimii și își trage un glonț de tip mucles!
Nu se nimerește cât să moară, dar umple cămașă lui albă de sânge și năclăiește blana tigrului până îl găsesc servitorii și cei trei medici care îl aduc cu greu la viață.
Ce să mai zic!? Din așa balamuc în care l-au băgat Tolstoi, Anna și Karenin, animalul ăsta de bărbat fatal nu putea ieși decât printr-o lovitură de teatru. Sau, cum zic militarii: printr-o stânga-mprejur.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 17

 

    Aleksei Aleksandrovici are același nume ca Vronski, pe care îl cheamă și Aleksei.
După cina lui Stiva, Aleksei Alecsandrovici se întoarce acasă. Primește două scrisori, una prin care este anunțat că Stremov, contracandidatul lui a primit postul pe care îl râvnea el. Îl indispune vestea și își spune în minte ceva pe latinește cu sensul Mare îi grădina lui Dumnezeu și mulți îi mai sar gardul!
A doua scrisoare e de la Anna, soția sa care îl anunță că e pe moarte și îl roagă să o viziteze.
    Haosul lui Aleksei se organizează. Cheamă trăsura și pleacă la Petersburg la Anna.
Pe drum îi vin tot felul de gânduri care  pendulează în jurul unei apropiate morți a Annei, care dacă s-ar întâmpla, s-ar rezolva multe, de genul, nu va mai trebui să divorțeze, nu va mai avea probleme cu imaginea lui șifonată, ba chiar ar deveni o imagine perfect călcată, nici cu eventuale dueluri în care el ar fi cel ucis de către amant și altele...
     În casa Annei dă peste Vronski, obosit, nedormit, plâns și chiar plângăcios. Și Anna și Vronski se raportează la Aleksei Aleksandrovici greșit. Îl tratează ca și când el ar fi tătucul iubitor, iertător, înțelegător, milos, afectuos, protector. Eroare! Eroare! Aleksei Aleksandrovici are aceste calități, dar în doze infinitezimale, care abia ajung pe o măsea. Anna născuse cu o zi înainte o fetiță. A fost o naștere grea, care i-a pus în pericol viața, dar începe să își revină. Aleksei constată cu stupoare că nu moare ci, dimpotrivă, e vie, puțin confuză, puțin difuză, având în vedere că e și Vronski acolo, iar fetița e a lui. Îi trec prin minte tot felul de prostii de genul poate Aleksei se va supăra când va vedea copilul și să îl ia mai repede doica de acolo, se îngrijorează că Serioja ar putea răbda de foame chiar dacă e casa plină de servitori și mai e și tac-su prin preajma, uită aproape complet de Vronski și de faptul că prostovanul ăsta fermecător și iubăreț e al ei și are cu el un copil frumos și sănătos. Ideea este că în acest capitol mizerabilul de Aleksei Aleksandrovici beneficiază de maxima grijă și recunoștință a Annei ca și când el ar fi adus pe lume un copilaș. Vronski în loc să fie la popotă cu ofițerii și să se îmbete de fericire că e tată prima dată în viață lui cu una dintre cele mai frumoase femei din Rusia, stă pe un scăunel, cocoșat, cu sufletul urlând la lună și cerșind milă lui Aleksei, care știm deja, nu prea le are cu sentimentele astea muierești