Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 11

 

      Și istoria care trece în galop prin popoare și națiuni, și dreptul femeii de a fi educată și liberă erau subiecte care de multe ori stăpâniseră clipele de neliniște ale lui Levin și Kitty, dar uite că în seara asta, a cinei festive devin probleme fără importanță, cei doi îndrăgostiți se privesc unul pe altul așa cum Sfântul Apostol Petru l-a privit pe Domnul Iisus când a fost invitat să umble pe mare.
    Turovțîn râdea colorat la glumele prințului Șcerbațki, iar Levin, din gelozie probabil spune că e un om superficial, un om de nimic. Dar Kitty îl ceartă, dezvăluindu-i că atunci când toți copiii lui Dolly au făcut scarlatină, el a stat cu Dolly trei săptămâni și a ajutat-o până când s-a terminat perioada de convalescență. Cu părere de rău, Levin promite să nu mai judece oamenii după aparența unui simplu moment, când dragostea te face să te crezi personajul principal al tuturor pieselor de teatru și să nu lași să fie în sală nici măcar un spectator al comediei în care vei intra de bună voie și legat la ochi.
      Capitolul mai cuprinde și amintirea lui Levin despre apariția epifanică aproape a lui Kitty în trăsură, apariție care i-a schimbat definitiv destinul. Kitty e drăgălașă, cochetă și amabilă cu oamenii, atât pe interior, cât și în exterior. Își amintește cu un oftat adânc de Varenka și de dreptul femeii de a fi ea însăși când toți din jur sunt atât de nefericiți și totuși atât de  prefăcuți.
      Aaa și am mai aflat că meditația lui Levin înainte de apariția trăsurii cu Kitty a fost de fapt dimineața. O fi fost ora 2...

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 10

 

      Cina a ajuns la supă. Capitolul este despre educație în general și despre educația femeilor în special. Cu toate argumentele aduse de Simone de Beauvoir, această problemă a rămas pe ici colo ca pe vremea lui Tolstoi. La discuție participă numai bărbații, Stiva, Aleksei Aleksandrovci, Pesțov, filosoful Serghei Ivanovici, și prințul Șcerbațki, care se dovedește cel mai amuzant dintre toți.
Întâi se sfârșește argumentarea despre rusificarea polonezelor, Aleksei susține argumentul densității populației. Când ești un popor numeros, cucerești orice.
De aici se ajunge la ideea educației. Cine trebuie să o facă, guvernul sau alte instituții necentralizate. De la faptul că guvernul ține cu fetele și vrea să le educe se aduc argumente în două direcții: care tip de educație e mai bună, cea clasică( științe sociale, limbi străine, istorie) sau cea reală, a științelor naturale, astronomie, botanică, zoologie (de fizică, matematică, logică, chimie nu se amintește), în schimb se fac niste remarci referitoare la geografie: Rinul a devenit francez și popoarele se străduiesc de milenii să se asimileze unul pe altul. În orice caz, aproape toți sunt de părere că fără educație clasică ești pierdut, mai ales că cea reală e mincinoasă. Mai e și problema nifilistului....scuze a nihilismului care ba e periculos, ba n-are niciun efect. După învârtirea asta în jurul trunchiului arborelui cunoașterii, consupierii  vorbesc  dacă fetele care au fuste lungi și minte scurtă și vor aceleași drepturi ca bărbații pot, sunt capabile să facă același lucru ca ei. Sunt toți de acord că educația din familie este esențială, ea te ajuta să rămâi femeie cu orizonturi de femeie, sublunare, temporale și tridimensionale, adică tradiționale, în timp ce părăsirea familiei, cum a făcut curva de Cibisova te face să fii femeia care îi atrage pe bărbați în orizontul ei și acolo se rătăcesc toți. Aleksei Aleksandrovici crede că femeile sunt cam proaste de la natură și că dacă vor drepturi ca bărbații nu au decât să aibă îndatoriri, și zice asta după ce și-a tras pe el un frac, iar papionul și cămașa sunt de un alb angelic, așa cum face ori de câte ori la masă apar femei. Probabil pentru că albul este culoarea care respinge cel mai mult lumina, nu pentru că se consideră un pinguin. Prințul pune câteva probleme interesante legate de bani: dacă ești doică primești bani când ești femeie, în timp ce dacă ești doică și ești bărbat nu ești plătit, pentru că nu există precedente care să devină legi pe piața muncii. Se discută și despre alăptarea copiilor și se spune că un englez și-a alăptat copilul pe un vapor. O fi fost vorba de un pirat.... Și fraza ar fi trebuit tradusă așa: un pirat care avea un bebeluș a ajuns în situația să captureze un vapor unde erau femei ca să aibă și copilul lui o șansă. Una peste alta, mârlanii cu burțile pline și cu capul amețit de vin roșu ajung să se sperie oleacă de fustele femeilor. Și nu de ele, ci de ce ar putea fi sub fuste, ar putea fi niște legi, niște reguli, regulamente, niște dosare, mape ale catedrei, comisiilor, profesorului de serviciu. Cum să ții în chiloți atâta vraf de documente numai ca să salvezi sistemul de educație și egalitatea de șanse?  Mai bine porți pantaloni. Și eu m-aș speria în locul lor. 
Am mai sărit peste pasaje, le citiți și voi, fiecare frază este interesantă și ar fi trebuit menționată. Nu fac asta acum și nici altădată.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 9

 

Continuare

  Stiva (Stepan Arkadici) ajunse după sosirea musafirilor, în preajma orei cinci.  În afară de Levin, ajunseseră toți: filosoful moscovit, prințul Aleksandr Dimitrievici, socrul său, tatăl lui Dolly și Kitty Șcerbațki, Turovțîn, Kitty și Karenin, soțul Annei. 

Ne amintim că scopul acestei cine festive este cuplarea lui Levin cu Kitty, fără ca niciunul să nu se prindă. În absența lui Stiva, soția lui, Dolly îi așezase pe musafiri aleatoriu astfel că atmosfera din sufragerie era glaciară. Stiva repară repede acest lucru, înainte ca musafirii să o șteargă la prima crîșmă și să își înnece amarul fiecărei zile în vodcă și conversații cu crâșmarii, mereu prieteni discreți și plini de răbdare. 

Pe afinități intelective și elective, Stiva cuplă între ei pe cei trei bărbați cu preocupări filosofice, istorice, politice și artistice și le dădu tema: Cum se poate rusifica Polonia? 

Hitler ar fi întrebat: - Cum se poate germaniza Polonia? 

Din buchetul argumentelor celor trei se desprinse o concluzie agreată de toată lumea: rușii pot rusifica Polonia făcând cât mai mulți copii! Nu se precizează dacă trebuie făcuți cu polonezele sau cu rusoaicele. 

Apăru și Levin când Stiva verifica etichetele sticlelor de vin. Stiva se strofoacă să i-l prezinte pe Aleksei Aleksandrovici, dar constată că se cunoșteau. Se întâlniseră în tren și se remarcaseră reciproc. 

Termin cu discuțiile între bărbați întâi: Levin vânase un urs, o nimica toată, și un copil poate. Cu ursoaicele e mai greu…

Stiva admiră noul look al lui Levin, nu mai e prințul leșinat în lanul ondulat plin de mujici, ci are bicepși, e făcut, cum se zice azi. 

Urmează câteva fragmente greu de povestit fără să fac plagiat. Îndrăgostirea lui Levin de Kitty ne este deja cunoscută, dar acum asistăm la îndrăgostirea lui Kitty de Levin. Nu doar cei doi tineri vin unul spre celălalt într-o armonie asemănătoare cu felul în care… Arcul de Triumf vine spre Triumf!

Dar și musafirii se împrietenesc și se simt bine. O cină reușită! conchide Stiva. 

Bine că am terminat capitolul ăsta, au trecut aproape doi ani de când trebuia…scuze că nu am dat detaliile îndrăgostirii, înroșiri, tremurături, voci schimbate, rotiri și torsionări, dar nu am vrut să credeți că îl pândesc pe Tolstoi când merge la sală…

La țigănci de Mircea Eliade, partea a -8-a

 

      Acesta este ultimul capitol al nuvelei și e, cum se spune la școală, când prezentam momentele subiectului, deznodământul.
Încă e noapte, nu știu ce oră, poate 4, poate 5. Trăsura oprește la țigănci și birjarul îl trezește pe Gavrilescu. Intră în curte și, la sfatul dricarului, sună la ușă. Intră în bordei, bătrână matroană doarme cu capul pe masă, cum mai dorm eu la bibliotecă, se trezește politicoasă totuși și îi spune clientului că nu mai are fete, sunt plecate la casa lor. Aici aș putea să bag niște propoziții geografico- moralizatoare, dar nu o fac. În timpul liber, oamenii fac ce vor, nu eu trebuie să mă ocup de ei.
Îi dă bătrânei ultimii bani, cei 100 de lei și aceasta îi oferă nemțoaica, singura care nu doarme noaptea. Îl sfătuiește să meargă în casa mare, la camera 7. Pleacă spre Casa de zi, cum zic cei de la țară, urcă treptele de marmură, casa are 14 camere și le numără, cum număr eu clasele de la Agro, niciodată nu nimeresc din prima, ba sunt în stânga, ba în dreapta, așa că aici îl ințeleg perfect. Intră în camera 7, la fereastră, contrenoir, nu pot sa zic contrejour că nu a răsărit încă soarele, deci din dreptul ferestrei se desprinde o tânără umbră și Gavrilescu dă nas în nas cu Hildegard, iubita lui din tinerețe, iubita lui la fel de tânără, iertătoare, perfect cunoscătoare a personalității lui fricoase, aiurite și ușor de agățat de orice seducătoare. Hildegard îl ia de mână și îl urcă în trăsura care așteaptă în fața porții țigăncilor eventuali mușterii. Gavrilescu încearcă să îi explice lui Hildegard in câteva fraze de ce a părăsit-o pe ea și s-a căsătorit cu Elsa, îi spune că fost o chestie de mărunțiș, el nu a avut bani să își plătească berea și a făcut-o ea, apoi el i-a fost recunoscător și s-a însurat cu ea, cam asta e ideea, nu îi zice cu vorbe din astea din filmele lui Kusturica, unde fetele se fură, iar băieții se vând pe o baniță de făină, în anumite comunități interesate să își înnoiască sângele.
Hildegard îl sfătuiește pe birjar să meargă spre pădure. De ce?
Aici am câteva variante de răspuns:
1. Păgânism. Nuditate ritualică fără frontiere.
2. Camping. E mai mișto la cort.
3. Botanism. Anumite ierburi se culeg înainte de răsărit. Cât ea culegea niște mătrăgună sau niște iarba fiarelor, Gavrilescu poate dormi ora aia de 100 de lei, fără grijă.
4. Soteriologie combinată cu logica lumilor posibile: Gavrilescu trebuie să înțeleagă faptul că Hildegard este un înger, și îngerii când te țin de mână, lași în urmă nu materialitatea, ci toată realitatea.
Nuvela e faină, vă recomand să o citiți, sunt multe replici pe care nu le-am inclus în povestire. Fie, mă las convinsă, când o vede pe Hildegard, de emoție, lui Gavrilescu îi cade pălăria din mână. Hildegard îi zice să nu își facă probleme nici cu banii, nici cu pălăria, nu va mai avea nevoie de ele. Nu e așa că fata asta, regina nopții din memoria lui afectivă încă de acum 20 de ani e.... Nu știu ce cuvânt să folosesc, opusul lui divă hot? Divă don'thot?
Birjarul face o remarcă franțuzească: tinerețea este un obicei (a doua natură, cum zicea un prieten al meu plecat și el de tânăr pe cărările altei lumi).
Fraza de final cu lumea ca vis și noi visătorii ei, care începem câte un vis și nu-l mai terminăm sau nu mai visăm decât visele altora, e ca fraza lui Wittgenstein, a 7 a propoziție din Tractatus: Despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.

La țigănci de Mircea Eliade, partea a -7- a

     

       Gavrilescu, în noaptea care începe să fie răcoroasă, per pedes, din bancă în bancă, porni spre La țigănci.
O trăsură cu un cal opri lângă el. Birjarul, un bărbat trecut mult de tinerețe, nu doar intră în vorbă cu el, ci voi să îi fie companion până La țigănci. Fusese dricar și își iubise meseria, avusese mai mulți cai, era plin de flori dricul, avea și harnașamente aurite pentru cai, biserica de unde pleca, era plină. Ce vremuri! Aerul nopții fără lună miroase frumos a regina nopții, flori din gradina domnului general, dar mai e un miros de floare care îl face să își aducă aminte de vremurile, nu de tristă amintire, pentru că astea abia urmau să vină, ci de vremurile de veselă amintire pentru un dricar, când înmormântările erau fastuoase și pe bandă rulantă. Cred că se referă la perioada crizei economice, când multimilionarii se aruncau de la cele mai înalte etaje, iar artistele se îndrăgosteau fără nicio șansă de ei și părăseau viața ca și când ai părăsi o stradă pentru alta.
Birjarul-dricar îl convinge să urce în trăsură spre La țigănci, drumul e lung. Gavrilescu se scuză că singura sută de lei e pentru țigănci. Birjarul îi atrage atenția că totul s-a scumpit, inclusiv o vizită la țigănci, acceptă să fie plătit cu niște mărunțiș și, ca un părinte duios, tot cu fire de artist, merge încetișor pe strada pavată cu dale, pe lângă biserică, spre La țigănci. Gavrilescu, între pernele moi, și el tot un bărbat fatal cu fire de artist, adoarme.
Mi-am amintit una din întrebările cruciale ale deconstrucției sistemului platonician: în lumea Ideilor, unde Frumusetea e unul din vârfurile Triunghiului Perfecțiunii, există și o Idee a urâtului? Gunoiul, mirosul putridic, noroiul? Platon punând această întrebare, oare îi cheamă din nou pe artiști în cetate să impună o nouă estetică? Cert este că pe Gavrilescu nicio estetică nu îl mai poate mișca, după 12 ani de nesomn, orice concept al Facultății de Judecare, antinomic sau nu, nu mai are importanță. În mirosul frumos al reginei nopții nu poți decât visa frumos, îți visezi jumătatea, visezi nunți, nu înmormântări, visezi sex, visezi ca un creștin, ca un buddhist, ca un arab.

Nu mai zic că băuse și o bere la cârciumă, și astea dau somn...

La țigănci de Mircea Eliade, partea a 6 a

 

      Capitolul acesta e mai scurt și e despre adevărul obiectiv. Gavrilescu ajunge acasă  pe la 1 noaptea. Aici apar câteva persoane care fac scena dinamică, deși nu e nici petrecere, nici meci. Nu vreau să îl rescriu, dar nici să sar peste acțiune.
Bagă cheia în broasca ușii de la numărul 101 și nu poate să o deschidă. Face tămbălău și un vecin sare pe el că forțează ca un infractor apartamentul domnului Stănescu, locatarul de drept, plecat momentan la băi. El inițiază un dialog lămuritor cu vecinul, nu stă Stănescu, stau eu cu Elsa, nevastă-mea. Mai apare o vecină recalcitrantă la geam, ce faci atâta gălăgie în cartier, să vină poliția! Gavrilescu face o semipiruetă și le închide gura câteva clipe: mă duc la madame Trandafir să vorbesc cu ea, să îmi zică ea ce e cu nevasata-mea! Locatarii din bloc, care în loc să își pună pernele pe urechi când omul încearcă să își trezească nevasta, stau acum la taclale unii cu alții, îl anunță că madame Trandafir pe care vrea să se bazeze, e plecată în lumea drepților de 5 ani. După ce fiecare dintre somnoroși își închide gura și geamul, se duce la crâșma din cartier, care rămăsese la locul ei, rămăsese și crâșmarul, mai bătrân, oleacă mai schimbat, dar îl recunoaște pe Gavrilescu și îi spune că soția lui, Elsa, nu mai locuiește acolo; după dispariția lui bruscă l-a așteptat o vreme, apoi a vândut tot ce avea, inclusiv pianul și a plecat la rude, în Germania. Toate aceste informații, oboseala și căldura de peste zi, toată experiența prin care a trecut la țigănci îl copleșesc. Amână pentru a doua zi lămurirea. Deocamdată poată să spună atât despre doamna Trandafir, cât și despre nevasta-sa: Am vorbit cu ele de dimineață.
În concluzie, adevărurile pe care le află Gavrilescu sunt:
1. Nu mai locuiește  la apartamentul 101.
2. Nu mai are aceiași vecini. Când nu mai ai aceiași vecini, nu mai locuiești în același bloc/ cartier.
3. Soția nu mai e în Romania, ci în Germania.
4. Nu mai are pian. Nici partiturile pentru a doua zi, când are pregătire.
5. Banii sunt alții. Și ai lui, și așa puțini, nu mai sunt valabili decât dacă merge la bancă să îi schimbe.
6. Chiar mai bătrâni cu 12 ani, oamenii de treabă se mai recunosc între ei.
7. Madame Trandafir a murit, și era o femeie bună.
8. Soția lui nu a plecat în ziua când el a mers la țigănci, ci l-a așteptat câțiva ani.
9. Orașul/ cartierul/ blocul/ crâșma/ ideea de La țigănci încă există și nu s-au schimbat prea mult.
Aceste adevăruri, nu puține, dar dominant luciferice ne fac pe noi, cititorii să ne gândim la el mizericordios: unde o să doarmă noaptea aia, crâșma se închidea la 2. Mi-am amintit câte nopți am dormit în studenție pe bănci, în parcurile din Iași!  Erau de treabă polițiștii, nici unul nu m-a gonit, niciun hoț nu m-a amenințat să îi dau cei câțiva bănuți pentru cazare....E adevărat, mă așezam și eu pe bănci care erau pe aleile principale.

Ce poți să faci, în locul lui Gavrilescu cu toate aceste adevăruri obiective? Renunți la ele și treci pe subiectiv. 

La țigănci de Mircea Eliade, partea a cincea

 

De la Radio Erevan
- Ce poate să spună un profesor despre o vizită de câteva ore la țigănci?
- Că și-a îmbogățit cunoștințele.
   Gavrilescu coboară la stația unde stă Otilia. Urcă la etajul 1, așa aflăm că am fost în eroare când am considerat că fata stă la casă, de fapt stă la un bloc cu cel puțin două etaje. Ajunge la apartamentul 18. Îi deschide o femeie în vârstă pe care o confundă cu madame Voitinovici. Nu e nici alde Pandele, nici Voitinovici, ci fostă Petrescu, actuală Georgescu. În spatele lui, tânărul din tramvai, unul din cei 6 copii ai femeii o justifica pentru că îi sare repede muștarul, e căsătorită a treia oară, cu toți copiii soților anteriori pe cap. Văzând tupeul lui Gavrilescu cum că îi cunoaște bine casa, și vrea să își ia singur partiturile de pe pian, tovarășa Georgescu îl ia la rost pe fiul ei cu o replică asemănătoare lui Zoe când apare Cetățeanul turmentat: - Ce caută ăsta aici? Îmi aduci toți derbedeii pe cap! Nu folosește cuvântul ăsta, ci un sinonim, care reflectă deranjul. Din discuția celor trei, aflăm că Gavrilescu chiar mergea de 3 ori pe săptămână la Otilia Pandele pentru lecțiile de pian, deci se poate să nu fi fost un profesor din învățământul public, ci un profesor particular, așa cum era Mozart, sau ambele, ca Immanuel Kant
Pe măsură ce capitolul curge, aflăm răspunsuri certe la ipoteze: imobilul are 3 etaje, familia Georgescu nu are pian, neavând pian, nu are nici partituri cu notațiile marginale ale  interpretului lui Czerny. Urcă la etajul 3, unde o tânără femeie îl elucidează, a locuit, e adevărat o Otilie care era a 10 a (clasa a 6 a de liceu) la etajul 1, apartamentul 18, dar s-a căsătorit cu 8 ani în urmă și odată cu acest eveniment a plecat și mătușa Voitinovici. Să facem o aritmetică simplă: 1939+2+1+8=1950.
Se terminase războiul mondial, tinerii de tip Felix nu mai aveau prin apartamente nici dive care să studieze Conservatorul, nici pian. Femeile erau arțăgoase și se șifonau repede.
Gavrilescu află că Otilia a avut o relație cu un militar de carieră, mai mare decât ea, ceea ce a făcut-o pe mătușă-sa să se opună vehement. Până la urmă l-a întâlnit pe marele inventator Frâncu cu care mătușa a fost de acord. Parcă auzise de el, își zice Gavrilescu.
Coboară etajele confuz, nu înțelege care-i faza cu adresele și etajele și numele și persoanele, o pune pe seama bătrâneții.
Vine tramvaiul, urcă pe un loc cu o doamnă în față. Aici se petrece un eveniment jenant, banii pe care îi dă taxatorului nu mai sunt valabili de un an, biletul e mai scump de câțiva ani și taxatorul nu e deloc amabil, îl amenință că îl dă jos la prima, deși el spune că stă departe, tocmai la Vama Poștei. Nu are cu cine să se înțeleagă, până la urmă i se acceptă niște mărunțiș și un călător face cu el un schimb, îi ia bancnota veche și îi dă una valabilă. Pomenește despre faptul că la țigănci banii lui au fost buni și cucoana din fața lui își schimbă repede locul ca să nu ia vreo boală. Dacă era în zilele anilor 2020, își punea și o mască albastră. Unul dintre călători spune că, în curând ,va fi iluminat stradal și că se îngrozește gândindu-se că se va vedea la lumină ce e în curtea țigăncilor. Vreun străbunic al unui contemporan de-al nostru care se uită la filme porno, dar numai când nu e lumina aprinsă.
Capitolul se termină când, în sfârșit, liniștit pe locul lui, Gavrilescu respiră aerul normal al nopții și poate să se odihnească până la Vama Poștei.

Nu știu ce interpretare să dau acestui capitol. În 6 ore au trecut 11 ani. Dacă ne gândim că în paradoxul gemenilor într-un an au trecut câteva minute și că geamănul care a stat pe pământ și care are 50 de ani, când se întâlnește cu fratele lui, plecat în cosmos, acesta are 49 de ani și câteva minute. Deci gemenii nu mai sunt gemeni.
Dacă ar fi fost plecat în cosmos, unul ar fi avut 49+11=60, iar celălalt 49 și 6 ore, cel mult. Ideea e că apăruse teoria relativității.
E un capitol la care nu prea-ți vine să te amuzi, pentru că ni se poate întâmpla oricui. E o întâmplare în Creștinism cu niște tineri care adorm într-o peșteră 200 de ani pentru că Dumnezeu era supărat pe locuitorii din satul lor și îi pedepsește printr-un război. Numai tinerii aceștia care cad într-un somn profund scapă. Când se trezesc, merg să își cumpere mâncare și pentru că banii nu mai sunt valabili, află că a trecut atâta timp. Ei sunt o dovadă a faptului că Dumnezeu face ce are El chef și cu cele 2,3,4,n dimensiuni spațiale și cu toate orientările temporale. 

Lui Federico Garcia Lorca,

Îmi vine să încadrez capitolul ăsta în curentul Realismul fantastic, așa de tare m-a întristat gândul că Gavrilescu a stat sub judecata unor indivizi care se considerau cetățeni  în 1950 și că numai femeia tânără, băiatul femeii, cu care călătorise in tramvai și bătrânul caruia i-a fost milă de el și și-a sacrificat o bancnotă îi erau contemporani. Aproape că a simțit pe pielea lui ce înseamnă să fii considerat țigan. 

La țigănci de Mircea Eliade, partea a 4 a

 

    Deși e doar o nuvelă, acest text fantastic al lui Eliade se încadrează în categoria bildungsroman și acest capitol 4 creează o experiență inițiatică în care cuvintele bild/ ung-s/ roman au un sens propriu.
Gavrilescu nu e în ceață în el, ca anticarul lui Umberto Eco în Regina Luana, ci e în beznă completă. Tot capitolul e o încercare disperată a profesorului de muzică de a vedea, de a pipăi, de a respira, de a auzi, de a ieși din clădirea țigăncilor. Pe întuneric, ghidat doar de zgomote sau  sunete abia auzite, de corpuri abia simțite, de atingeri sugerate, de mângâieri care îl sperie și șochează, Gavrilescu, acest mărunt personaj ridicol devine primul Avatar. Pentru noi, cei de după aproape 100 de ani de la scrierea nuvelei, textul este simplu, pentru că e descris un joc pe calculator. Personajul trece prin încercări și ajunge la nivelul 2. Avatarul Gavrilescu are în sfârșit haine: o tunică, șalvari, e un fel de Aladin, are de parcurs nivelul căldură insuportabilă, trebuie să se târască pe burtă, să se atârne de perdele, să tragă de ele, să fie aruncat, să treacă printr-un instrument uriaș, un nai sau un pian, să renunțe cu alte cuvinte la demnitatea pe care ți-o dă personalitatea umană, culturală mai ales, și să devină un personaj. Un personaj care interpretează foarte emoționant un monolog pe o scenă goală. E convingător când, în fața fundalului unde e desenată casa țigăncilor și nucii dătători de umbră, Gavrilescu rămâne fără tunică și fără șalvari. Se sperie de trupul lui slab, de pierderea vigorii lui, numai gândul că ar putea fi atins, că ar putea fi văzut la lumină de fete tinere și frumoase, chiar niște copile și needucate, sau mai ales din cauza asta, îl îngrozește. În sfârșit înțelege ceva.
Se liniștește când se simte prietenul cel mai bun al lui Lawrence al Arabiei, și împreună cu el, străbate deșertul fără milă al voinței de a ajunge la o oază verde și prietenoasă. Suferința lui devine apoteotică atunci când își pierde vocea.

Nu știu ce interpretări să mai dau. Prefer una optimistă, gamerițele din viitor au vrut să îi explice cum va fi lumea dorințelor când el nu va mai fi, când muzica lui Schumann va însoți coloana sonoră a jocului Întoarcerea lui Gavrilescu.

Există, bineînțeles și interpretarea oficială, cea a lui descensus ad inferos, al inițierii într-un spațiu întunecat și închis, al Chitului lui Iona, al Peșterii lui Platon, al pădurii întunecoase și pline de fiare sângeroase prin care trece Alba ca Zăpada lui Disney, dar și elevii de liceu și profesorii lor precum și toți copiii din lume le știu. Probabil că știu și ce am scris eu, dar trebuia să trec și de capitolul ăsta cumva.