Mi-e poftă de bărbatul tău

 

      Dimineață devreme. Ies înfrigurată din cameră, fusese o noapte obositoare. Ore în șir am înșirat într-un caiet ani și evenimente istorice din secolul 16.
Vântul nopții jumulise pomii de frunzele galbene, la care mă uitam cu jind, imaginându-mi că sunt lămâi și portocale.
-Chiar și roșii.
-Și pepeni, îi răspund lui Mr Brasil care, lângă mine îmi întinde o ceașcă.
- Cafea sau ceai? Alege.
eu:- Ar trebui ceai. Ca să dorm.
Mr Brasil:- Ca să te înmoi, nu ca să dorm. Ești încordată ca un băț.
eu:- Da...dar îmi iau o cafea. Și zi și tu, cine n-ar fi încordat? Cine va mătură terasa? Crezi că Dorel, care vrea să plece în excursie?
Mr Brasil:- Dă cumva prima ninsoare? Nu măturăm terasa săptămânile astea. După 25 august.
eu:- Ce bine! Mai avem niște zile de vacanță.
Mr Brasil:- Te-a ajutat Dorel?
eu:- Da. Mi-a dictat, a mai pus întrebări, a mai comentat. A fost mai simplu decât dacă eram singură.
Mr Brasil:- Mergi să dormi. Te uiți la un film despre cine romantice și adormi repede.
eu:- Bine. Îi întind ceașca de cafea și mă întorc în casă. În urma mea, el. Întorc capul, nu mă așteptam să fie chiar în spatele meu, așa aproape. Când să apăs pe clanța ușii dormitorului, Mr Brasil îmi întinde cele două cești goale:- Nu dormi la tine, dormi la Dorel în cameră.
eu:- De ce?
Mr Brasil:- De aia! Mi-e poftă de  bărbatul tău!
eu:- Nu e bărbatul meu.
Mr Brasil:- Asta e clar.
eu:- Și Dorel? Unde o să doarmă?
Mr Brasil:- Cu mine, normal.
Duc ceștile în bucătărie. Mă îndrept spre camera lui Dorel, intru. Patul făcut, așternuturi curate, o cămașă de noapte cu flori roz pe pat. Mă uit contrariată la toată această atmosferă...șablonardă. Trag plapumoiul de pe pat, mă înfășor în el și mă întind în bucătărie pe podea, într-o zonă mai vizibilă, să nu mă calce din greșeală cineva.
Dorm destul
Deschid ochii, sus fereastra, un petic  albastru, senin de cer, crenguțele teiului clătinându-se ușor, câteva frunze în zbor. Lângă mine, înfășurat în sacul de dormit, Dorel.
Se foiește, se trezește. Mă întorc un pic și văd papucii pufoși ai lui Mr Brasil, suntem aproape de masă. Dorel ia un bețișor din sertărașul de jos al dulăpiorului de pânză și începe să îl gâdîle pe picioare pe Mr Brasil.
Mr Brasil:- Gata cu puturoșii! Hai să luăm micul dejun, s-a răcit ceaiul!
Ne ridicăm.
Mr Brasil;- Ai văzut că nu scapi de el?
eu:- Da.
Mr Brasil:- Știi după ce indiciu te-a găsit în bucătărie pe jos?
eu:- Nu.
Mr Brasil:- După miros.
eu:- :)

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 12

 

      Capitolul este despre divorțul iminent al lui Karenin de Anna. Dolly, sfătuită de Stiva, încearcă să vorbească cu Aleksei Aleksandrovici despre Anna, despre faptul că infidelitatea este o rătăcire și despre iertare. Îl dă ca exemplu pe fratele Annei, pe Stiva, care o înșeală mereu și cu care ea are 6 copii, pe care îl iartă mereu pentru că așa e creștinește. Karenin menționează că e o diferență între Stiva și sora lui, în timp ce Stiva, deși o înșeală, o iubește și pe ea și pe copii, Anna pe el nu îl mai iubește. Îi spune că a încercat să o facă femeie de casă, care își respectă soțul, dar nu a avut cu cine să discute. În plus, Aleksei nu este un bărbat care să se dueleze pentru onoarea soției cu amantul, nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că, în cazul lui, Vronski ar fi cel care îl va ucide, nu ca în cazul lui Vasea Preacinikov, soțul, care s-a luptat în duel cu Vîtski și l-a ucis.
Capitolul se termină când Dolly, după multe argumente, abia-abia reușește să îl sensibilizeze pe Karenin, dar nu ca să o ierte pe Anna i se activează lui Aleksei emoțiile, ci pentru a-și da seama că de el trebuie să îi fie milă. Ultimele fraze sunt sibilinice. Dolly îi spune că e ușor să ierți un om care te urăște, iar Karenin adaugă că este imposibil să ierți un om pe care îl urăști.
Vronski, Anna și Karenin simbolizează cele 3 virtuți creștine, care sunt dovezi ale prezenței Duhului Sfânt: Iubirea, Credința și Nădejdea. Anna are iubire, dar nu are Speranță, Karenin are Credință, dar nu are Iubire, iar Vronski are și Iubire și Speranță, dar nu are Credință.
Cam asta cu ei trei... 

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 11

 

      Și istoria care trece în galop prin popoare și națiuni, și dreptul femeii de a fi educată și liberă erau subiecte care de multe ori stăpâniseră clipele de neliniște ale lui Levin și Kitty, dar uite că în seara asta, a cinei festive devin probleme fără importanță, cei doi îndrăgostiți se privesc unul pe altul așa cum Sfântul Apostol Petru l-a privit pe Domnul Iisus când a fost invitat să umble pe mare.
    Turovțîn râdea colorat la glumele prințului Șcerbațki, iar Levin, din gelozie probabil spune că e un om superficial, un om de nimic. Dar Kitty îl ceartă, dezvăluindu-i că atunci când toți copiii lui Dolly au făcut scarlatină, el a stat cu Dolly trei săptămâni și a ajutat-o până când s-a terminat perioada de convalescență. Cu părere de rău, Levin promite să nu mai judece oamenii după aparența unui simplu moment, când dragostea te face să te crezi personajul principal al tuturor pieselor de teatru și să nu lași să fie în sală nici măcar un spectator al comediei în care vei intra de bună voie și legat la ochi.
      Capitolul mai cuprinde și amintirea lui Levin despre apariția  aproape epifanică a lui Kitty în trăsură, apariție care i-a schimbat definitiv destinul. Kitty e drăgălașă, cochetă și amabilă cu oamenii, atât pe interior, cât și în exterior. Își amintește cu un oftat adânc de Varenka și de dreptul femeii de a fi ea însăși când toți din jur sunt atât de nefericiți și totuși atât de  prefăcuți.

      Aaa și am mai aflat că meditația lui Levin înainte de apariția trăsurii cu Kitty a fost de fapt dimineața. O fi fost ora 2...

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 10

 

      Cina a ajuns la supă. Capitolul este despre educație în general și despre educația femeilor în special. Cu toate argumentele aduse de Simone de Beauvoir, această problemă a rămas pe ici colo ca pe vremea lui Tolstoi. La discuție participă numai bărbații, Stiva, Aleksei Aleksandrovci, Pesțov, filosoful Serghei Ivanovici, Turovtin și prințul Șcerbațki, care se dovedește cel mai amuzant dintre toți.
Întâi se sfârșește argumentarea despre rusificarea polonezelor, Aleksei susține argumentul densității populației. Când ești un popor numeros, cucerești orice.
De aici se ajunge la ideea educației. Cine trebuie să o facă, guvernul sau alte instituții necentralizate. De la faptul că guvernul ține cu fetele și vrea să le educe se aduc argumente în două direcții: care tip de educație e mai bună, cea clasică( științe sociale, limbi străine, istorie) sau cea reală, a științelor naturale, astronomie, botanică, zoologie (de fizică, matematică, logică, chimie nu se amintește), în schimb se fac niste remarci referitoare la geografie: Rinul a devenit francez și popoarele se străduiesc de milenii să se asimileze unul pe altul. În orice caz, aproape toți sunt de părere că fără educație clasică ești pierdut, mai ales că cea reală e mincinoasă. Mai e și problema nifilistului....scuze a nihilismului care ba e periculos, ba n-are niciun efect. După învârtirea asta în jurul trunchiului arborelui cunoașterii, consupierii  vorbesc  dacă fetele care au fuste lungi și minte scurtă și vor aceleași drepturi ca bărbații pot, sunt capabile să facă același lucru ca ei. Sunt toți de acord că educația din familie este esențială, ea te ajuta să rămâi femeie cu orizonturi de femeie, sublunare, temporale și tridimensionale, adică tradiționale, în timp ce părăsirea familiei, cum a făcut curva de Cibisova te face să fii femeia care îi atrage pe bărbați în orizontul ei și acolo se rătăcesc toți. Aleksei Aleksandrovici crede că femeile sunt cam proaste de la natură și că dacă vor drepturi ca bărbații nu au decât să aibă îndatoriri, și zice asta după ce și-a tras pe el un frac, iar papionul și cămașa sunt de un alb angelic, așa cum face ori de câte ori la masă apar femei. Probabil pentru că albul este culoarea care respinge cel mai mult lumina, nu pentru că se consideră un pinguin. Prințul pune câteva probleme interesante legate de bani: dacă ești doică primești bani când ești femeie, în timp ce dacă ești doică și ești bărbat nu ești plătit, pentru că nu există precedente care să devină legi pe piața muncii. Se discută și despre alăptarea copiilor și se spune că un englez și-a alăptat copilul pe un vapor. O fi fost vorba de un pirat.... Și fraza ar fi trebuit tradusă așa: un pirat care avea un bebeluș a ajuns în situația să captureze un vapor unde erau femei ca să aibă și copilul lui o șansă. Una peste alta, mârlanii cu burțile pline și cu capul amețit de vin roșu ajung să se sperie oleacă de fustele femeilor. Și nu de ele, ci de ce ar putea fi sub fuste, ar putea fi niște legi, niște reguli, regulamente, niște dosare, mape ale catedrei, comisiilor, profesorului de serviciu. Cum să ții în chiloți atâta vraf de documente numai ca să salvezi sistemul de educație și egalitatea de șanse?  Mai bine porți pantaloni. Și eu m-aș speria în locul lor. 
Am mai sărit peste pasaje, le citiți și voi, fiecare frază este interesantă și ar fi trebuit menționată. Nu fac asta acum și nici altădată.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 9

 

Continuare

  Stiva (Stepan Arkadici) ajunse după sosirea musafirilor, în preajma orei cinci.  În afară de Levin, ajunseseră toți: filosoful moscovit, prințul Aleksandr Dimitrievici, socrul său, tatăl lui Dolly și Kitty Șcerbațki, Turovțîn, Kitty și Karenin, soțul Annei. 

Ne amintim că scopul acestei cine festive este cuplarea lui Levin cu Kitty, fără ca niciunul să nu se prindă. În absența lui Stiva, soția lui, Dolly îi așezase pe musafiri aleatoriu astfel că atmosfera din sufragerie era glaciară. Stiva repară repede acest lucru, înainte ca musafirii să o șteargă la prima crîșmă și să își înnece amarul fiecărei zile în vodcă și conversații cu crâșmarii, mereu prieteni discreți și plini de răbdare. 

Pe afinități intelective și elective, Stiva cuplă între ei pe cei trei bărbați cu preocupări filosofice, istorice, politice și artistice și le dădu tema: Cum se poate rusifica Polonia? 

Hitler ar fi întrebat: - Cum se poate germaniza Polonia? 

Din buchetul argumentelor celor trei se desprinse o concluzie agreată de toată lumea: rușii pot rusifica Polonia făcând cât mai mulți copii! Nu se precizează dacă trebuie făcuți cu polonezele sau cu rusoaicele. 

Apăru și Levin când Stiva verifica etichetele sticlelor de vin. Stiva se strofoacă să i-l prezinte pe Aleksei Aleksandrovici, dar constată că se cunoșteau. Se întâlniseră în tren și se remarcaseră reciproc. 

Termin cu discuțiile între bărbați întâi: Levin vânase un urs, o nimica toată, și un copil poate. Cu ursoaicele e mai greu…

Stiva admiră noul look al lui Levin, nu mai e prințul leșinat în lanul ondulat plin de mujici, ci are bicepși, e făcut, cum se zice azi. 

Urmează câteva fragmente greu de povestit fără să fac plagiat. Îndrăgostirea lui Levin de Kitty ne este deja cunoscută, dar acum asistăm la îndrăgostirea lui Kitty de Levin. Nu doar cei doi tineri vin unul spre celălalt într-o armonie asemănătoare cu felul în care… Arcul de Triumf vine spre Triumf!

Dar și musafirii se împrietenesc și se simt bine. O cină reușită! conchide Stiva. 

Bine că am terminat capitolul ăsta, au trecut aproape doi ani de când trebuia…scuze că nu am dat detaliile îndrăgostirii, înroșiri, tremurături, voci schimbate, rotiri și torsionări, dar nu am vrut să credeți că îl pândesc pe Tolstoi când merge la sală…

La țigănci de Mircea Eliade, partea a -8-a

 

      Acesta este ultimul capitol al nuvelei și e, cum se spune la școală, când prezentam momentele subiectului, deznodământul.
Încă e noapte, nu știu ce oră, poate 4, poate 5. Trăsura oprește la țigănci și birjarul îl trezește pe Gavrilescu. Intră în curte și, la sfatul dricarului, sună la ușă. Intră în bordei, bătrână matroană doarme cu capul pe masă, cum mai dorm eu la bibliotecă, se trezește politicoasă totuși și îi spune clientului că nu mai are fete, sunt plecate la casa lor. Aici aș putea să bag niște propoziții geografico- moralizatoare, dar nu o fac. În timpul liber, oamenii fac ce vor, nu eu trebuie să mă ocup de ei.
Îi dă bătrânei ultimii bani, cei 100 de lei și aceasta îi oferă nemțoaica, singura care nu doarme noaptea. Îl sfătuiește să meargă în casa mare, la camera 7. Pleacă spre Casa de zi, cum zic cei de la țară, urcă treptele de marmură, casa are 14 camere și le numără, cum număr eu clasele de la Agro, niciodată nu nimeresc din prima, ba sunt în stânga, ba în dreapta, așa că aici îl ințeleg perfect. Intră în camera 7, la fereastră, contrenoir, nu pot sa zic contrejour că nu a răsărit încă soarele, deci din dreptul ferestrei se desprinde o tânără umbră și Gavrilescu dă nas în nas cu Hildegard, iubita lui din tinerețe, iubita lui la fel de tânără, iertătoare, perfect cunoscătoare a personalității lui fricoase, aiurite și ușor de agățat de orice seducătoare. Hildegard îl ia de mână și îl urcă în trăsura care așteaptă în fața porții țigăncilor eventuali mușterii. Gavrilescu încearcă să îi explice lui Hildegard in câteva fraze de ce a părăsit-o pe ea și s-a căsătorit cu Elsa, îi spune că fost o chestie de mărunțiș, el nu a avut bani să își plătească berea și a făcut-o ea, apoi el i-a fost recunoscător și s-a însurat cu ea, cam asta e ideea, nu îi zice cu vorbe din astea din filmele lui Kusturica, unde fetele se fură, iar băieții se vând pe o baniță de făină, în anumite comunități interesate să își înnoiască sângele.
Hildegard îl sfătuiește pe birjar să meargă spre pădure. De ce?
Aici am câteva variante de răspuns:
1. Păgânism. Nuditate ritualică fără frontiere.
2. Camping. E mai mișto la cort.
3. Botanism. Anumite ierburi se culeg înainte de răsărit. Cât ea culegea niște mătrăgună sau niște iarba fiarelor, Gavrilescu poate dormi ora aia de 100 de lei, fără grijă.
4. Soteriologie combinată cu logica lumilor posibile: Gavrilescu trebuie să înțeleagă faptul că Hildegard este un înger, și îngerii când te țin de mână, lași în urmă nu materialitatea, ci toată realitatea.
Nuvela e faină, vă recomand să o citiți, sunt multe replici pe care nu le-am inclus în povestire. Fie, mă las convinsă, când o vede pe Hildegard, de emoție, lui Gavrilescu îi cade pălăria din mână. Hildegard îi zice să nu își facă probleme nici cu banii, nici cu pălăria, nu va mai avea nevoie de ele. Nu e așa că fata asta, regina nopții din memoria lui afectivă încă de acum 20 de ani e.... Nu știu ce cuvânt să folosesc, opusul lui divă hot? Divă don'thot?
Birjarul face o remarcă franțuzească: tinerețea este un obicei (a doua natură, cum zicea un prieten al meu plecat și el de tânăr pe cărările altei lumi).
Fraza de final cu lumea ca vis și noi visătorii ei, care începem câte un vis și nu-l mai terminăm sau nu mai visăm decât visele altora, e ca fraza lui Wittgenstein, a 7 a propoziție din Tractatus: Despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.

La țigănci de Mircea Eliade, partea a -7- a

     

       Gavrilescu, în noaptea care începe să fie răcoroasă, per pedes, din bancă în bancă, porni spre La țigănci.
O trăsură cu un cal opri lângă el. Birjarul, un bărbat trecut mult de tinerețe, nu doar intră în vorbă cu el, ci voi să îi fie companion până La țigănci. Fusese dricar și își iubise meseria, avusese mai mulți cai, era plin de flori dricul, avea și harnașamente aurite pentru cai, biserica de unde pleca, era plină. Ce vremuri! Aerul nopții fără lună miroase frumos a regina nopții, flori din gradina domnului general, dar mai e un miros de floare care îl face să își aducă aminte de vremurile, nu de tristă amintire, pentru că astea abia urmau să vină, ci de vremurile de veselă amintire pentru un dricar, când înmormântările erau fastuoase și pe bandă rulantă. Cred că se referă la perioada crizei economice, când multimilionarii se aruncau de la cele mai înalte etaje, iar artistele se îndrăgosteau fără nicio șansă de ei și părăseau viața ca și când ai părăsi o stradă pentru alta.
Birjarul-dricar îl convinge să urce în trăsură spre La țigănci, drumul e lung. Gavrilescu se scuză că singura sută de lei e pentru țigănci. Birjarul îi atrage atenția că totul s-a scumpit, inclusiv o vizită la țigănci, acceptă să fie plătit cu niște mărunțiș și, ca un părinte duios, tot cu fire de artist, merge încetișor pe strada pavată cu dale, pe lângă biserică, spre La țigănci. Gavrilescu, între pernele moi, și el tot un bărbat fatal cu fire de artist, adoarme.
Mi-am amintit una din întrebările cruciale ale deconstrucției sistemului platonician: în lumea Ideilor, unde Frumusetea e unul din vârfurile Triunghiului Perfecțiunii, există și o Idee a urâtului? Gunoiul, mirosul putridic, noroiul? Platon punând această întrebare, oare îi cheamă din nou pe artiști în cetate să impună o nouă estetică? Cert este că pe Gavrilescu nicio estetică nu îl mai poate mișca, după 12 ani de nesomn, orice concept al Facultății de Judecare, antinomic sau nu, nu mai are importanță. În mirosul frumos al reginei nopții nu poți decât visa frumos, îți visezi jumătatea, visezi nunți, nu înmormântări, visezi sex, visezi ca un creștin, ca un buddhist, ca un arab.

Nu mai zic că băuse și o bere la cârciumă, și astea dau somn...