La țigănci de Mircea Eliade, partea a -8-a

 

      Acesta este ultimul capitol al nuvelei și e, cum se spune la școală, când prezentam momentele subiectului, deznodământul.
Încă e noapte, nu știu ce oră, poate 4, poate 5. Trăsura oprește la țigănci și birjarul îl trezește pe Gavrilescu. Intră în curte și, la sfatul dricarului, sună la ușă. Intră în bordei, bătrână matroană doarme cu capul pe masă, cum mai dorm eu la bibliotecă, se trezește politicoasă totuși și îi spune clientului că nu mai are fete, sunt plecate la casa lor. Aici aș putea să bag niște propoziții geografico- moralizatoare, dar nu o fac. În timpul liber, oamenii fac ce vor, nu eu trebuie să mă ocup de ei.
Îi dă bătrânei ultimii bani, cei 100 de lei și aceasta îi oferă nemțoaica, singura care nu doarme noaptea. Îl sfătuiește să meargă în casa mare, la camera 7. Pleacă spre Casa de zi, cum zic cei de la țară, urcă treptele de marmură, casa are 14 camere și le numără, cum număr eu clasele de la Agro, niciodată nu nimeresc din prima, ba sunt în stânga, ba în dreapta, așa că aici îl ințeleg perfect. Intră în camera 7, la fereastră, contrenoir, nu pot sa zic contrejour că nu a răsărit încă soarele, deci din dreptul ferestrei se desprinde o tânără umbră și Gavrilescu dă nas în nas cu Hildegard, iubita lui din tinerețe, iubita lui la fel de tânără, iertătoare, perfect cunoscătoare a personalității lui fricoase, aiurite și ușor de agățat de orice seducătoare. Hildegard îl ia de mână și îl urcă în trăsura care așteaptă în fața porții țigăncilor eventuali mușterii. Gavrilescu încearcă să îi explice lui Hildegard in câteva fraze de ce a părăsit-o pe ea și s-a căsătorit cu Elsa, îi spune că fost o chestie de mărunțiș, el nu a avut bani să își plătească berea și a făcut-o ea, apoi el i-a fost recunoscător și s-a însurat cu ea, cam asta e ideea, nu îi zice cu vorbe din astea din filmele lui Kusturica, unde fetele se fură, iar băieții se vând pe o baniță de făină, în anumite comunități interesate să își înnoiască sângele.
Hildegard îl sfătuiește pe birjar să meargă spre pădure. De ce?
Aici am câteva variante de răspuns:
1. Păgânism. Nuditate ritualică fără frontiere.
2. Camping. E mai mișto la cort.
3. Botanism. Anumite ierburi se culeg înainte de răsărit. Cât ea culegea niște mătrăgună sau niște iarba fiarelor, Gavrilescu poate dormi ora aia de 100 de lei, fără grijă.
4. Soteriologie combinată cu logica lumilor posibile: Gavrilescu trebuie să înțeleagă faptul că Hildegard este un înger, și îngerii când te țin de mână, lași în urmă nu materialitatea, ci toată realitatea.
Nuvela e făină, vă recomand să o citiți, sunt multe replici pe care nu le-am inclus în povestire. Fie, mă las convinsă, când o vede pe Hildegard, de emoție, lui Gavrilescu îi cade pălăria din mână. Hildegard îi zice să nu își facă probleme nici cu banii, nici cu pălăria, nu va mai avea nevoie de ele. Nu e așa că fata asta, regina nopții din memoria lui afectivă încă de acum 20 de ani e.... Nu știu ce cuvânt să folosesc, opusul lui divă hot? Divă don'thot?
Birjarul face o remarcă franțuzească: tinerețea este un obicei (a doua natură, cum zicea un prieten al meu plecat și el de tânăr pe cărările altei lumi).
Fraza de final cu lumea ca vis și noi visătorii ei, care începem câte un vis și nu-l mai terminăm sau nu mai visăm decât visele altora, e ca fraza lui Wittgenstein, a 7 a propoziție din Tractatus: Despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.

La țigănci de Mircea Eliade, partea a -7- a

     

       Gavrilescu, în noaptea care începe să fie răcoroasă, per pedes, din bancă în bancă, porni spre La țigănci.
O trăsură cu un cal opri lângă el. Birjarul, un bărbat trecut mult de tinerețe, nu doar intră în vorbă cu el, ci voi să îi fie companion până La țigănci. Fusese dricar și își iubise meseria, avusese mai mulți cai, era plin de flori dricul, avea și harnașamente aurite pentru cai, biserica de unde pleca, era plină. Ce vremuri! Aerul nopții fără lună miroase frumos a regina nopții, flori din gradina domnului general, dar mai e un miros de floare care îl face să își aducă aminte de vremurile, nu de tristă amintire, pentru că astea abia urmau să vină, ci de vremurile de veselă amintire pentru un dricar, când înmormântările erau fastuoase și pe bandă rulantă. Cred că se referă la perioada crizei economice, când multimilionarii se aruncau de la cele mai înalte etaje, iar artistele se îndrăgosteau fără nicio șansă de ei și părăseau viața ca și când ai părăsi o stradă pentru alta.
Birjarul-dricar îl convinge să urce în trăsură spre La țigănci, drumul e lung. Gavrilescu se scuză că singura sută de lei e pentru țigănci. Birjarul îi atrage atenția că totul s-a scumpit, inclusiv o vizită la țigănci, acceptă să fie plătit cu niște mărunțiș și, ca un părinte duios, tot cu fire de artist, merge încetișor pe strada pavată cu dale, pe lângă biserică, spre La țigănci. Gavrilescu, între pernele moi, și el tot un bărbat fatal cu fire de artist, adoarme.
Mi-am amintit una din întrebările cruciale ale deconstrucției sistemului platonician: în lumea Ideilor, unde Frumusetea e unul din vârfurile Triunghiului Perfecțiunii, există și o Idee a urâtului? Gunoiul, mirosul putridic, noroiul? Platon punând această întrebare, oare îi cheamă din nou pe artiști în cetate să impună o nouă estetică? Cert este că pe Gavrilescu nicio estetică nu îl mai poate mișca, după 12 ani de nesomn, orice concept al Facultății de Judecare, antinomic sau nu, nu mai are importanță. În mirosul frumos al reginei nopții nu poți decât visa frumos, îți visezi jumătatea, visezi nunți, nu înmormântări, visezi sex, visezi ca un creștin, ca un buddhist, ca un arab.

Nu mai zic că băuse și o bere la cârciumă, și astea dau somn...

La țigănci de Mircea Eliade, partea a 6 a

 

      Capitolul acesta e mai scurt și e despre adevărul obiectiv. Gavrilescu ajunge acasă  pe la 1 noaptea. Aici apar câteva persoane care fac scena dinamică, deși nu e nici petrecere, nici meci. Nu vreau să îl rescriu, dar nici să sar peste acțiune.
Bagă cheia în broasca ușii de la numărul 101 și nu poate să o deschidă. Face tămbălău și un vecin sare pe el că forțează ca un infractor apartamentul domnului Stănescu, locatarul de drept, plecat momentan la băi. El inițiază un dialog lămuritor cu vecinul, nu stă Stănescu, stau eu cu Elsa, nevastă-mea. Mai apare o vecină recalcitrantă la geam, ce faci atâta gălăgie în cartier, să vină poliția! Gavrilescu face o semipiruetă și le închide gura câteva clipe: mă duc la madame Trandafir să vorbesc cu ea, să îmi zică ea ce e cu nevasata-mea! Locatarii din bloc, care în loc să își pună pernele pe urechi când omul încearcă să își trezească nevasta, stau acum la taclale unii cu alții, îl anunță că madame Trandafir pe care vrea să se bazeze, e plecată în lumea drepților de 5 ani. După ce fiecare dintre somnoroși își închide gura și geamul, se duce la crâșma din cartier, care rămăsese la locul ei, rămăsese și crâșmarul, mai bătrân, oleacă mai schimbat, dar îl recunoaște pe Gavrilescu și îi spune că soția lui, Elsa, nu mai locuiește acolo; după dispariția lui bruscă l-a așteptat o vreme, apoi a vândut tot ce avea, inclusiv pianul și a plecat la rude, în Germania. Toate aceste informații, oboseala și căldura de peste zi, toată experiența prin care a trecut la țigănci îl copleșesc. Amână pentru a doua zi lămurirea. Deocamdată poată să spună atât despre doamna Trandafir, cât și despre nevasta-sa: Am vorbit cu ele de dimineață.
În concluzie, adevărurile pe care le află Gavrilescu sunt:
1. Nu mai locuiește  la apartamentul 101.
2. Nu mai are aceiași vecini. Când nu mai ai aceiași vecini, nu mai locuiești în același bloc/ cartier.
3. Soția nu mai e în Romania, ci în Germania.
4. Nu mai are pian. Nici partiturile pentru a doua zi, când are pregătire.
5. Banii sunt alții. Și ai lui, și așa puțini, nu mai sunt valabili decât dacă merge la bancă să îi schimbe.
6. Chiar mai bătrâni cu 12 ani, oamenii de treabă se mai recunosc între ei.
7. Madame Trandafir a murit, și era o femeie bună.
8. Soția lui nu a plecat în ziua când el a mers la țigănci, ci l-a așteptat câțiva ani.
9. Orașul/ cartierul/ blocul/ crâșma/ ideea de La țigănci încă există și nu s-au schimbat prea mult.
Aceste adevăruri, nu puține, dar dominant luciferice ne fac pe noi, cititorii să ne gândim la el mizericordios: unde o să doarmă noaptea aia, crâșma se închidea la 2. Mi-am amintit câte nopți am dormit în studenție pe bănci, în parcurile din Iași!  Erau de treabă polițiștii, nici unul nu m-a gonit, niciun hoț nu m-a amenințat să îi dau cei câțiva bănuți pentru cazare....E adevărat, mă așezam și eu pe bănci care erau pe aleile principale.

Ce poți să faci, în locul lui Gavrilescu cu toate aceste adevăruri obiective? Renunți la ele și treci pe subiectiv. 

La țigănci de Mircea Eliade, partea a cincea

 

De la Radio Erevan
- Ce poate să spună un profesor despre o vizită de câteva ore la țigănci?
- Că și-a îmbogățit cunoștințele.
   Gavrilescu coboară la stația unde stă Otilia. Urcă la etajul 1, așa aflăm că am fost în eroare când am considerat că fata stă la casă, de fapt stă la un bloc cu cel puțin două etaje. Ajunge la apartamentul 18. Îi deschide o femeie în vârstă pe care o confundă cu madame Voitinovici. Nu e nici alde Pandele, nici Voitinovici, ci fostă Petrescu, actuală Georgescu. În spatele lui, tânărul din tramvai, unul din cei 6 copii ai femeii o justifica pentru că îi sare repede muștarul, e căsătorită a treia oară, cu toți copiii soților anteriori pe cap. Văzând tupeul lui Gavrilescu cum că îi cunoaște bine casa, și vrea să își ia singur partiturile de pe pian, tovarășa Georgescu îl ia la rost pe fiul ei cu o replică asemănătoare lui Zoe când apare Cetățeanul turmentat: - Ce caută ăsta aici? Îmi aduci toți derbedeii pe cap! Nu folosește cuvântul ăsta, ci un sinonim, care reflectă deranjul. Din discuția celor trei, aflăm că Gavrilescu chiar mergea de 3 ori pe săptămână la Otilia Pandele pentru lecțiile de pian, deci se poate să nu fi fost un profesor din învățământul public, ci un profesor particular, așa cum era Mozart, sau ambele, ca Immanuel Kant
Pe măsură ce capitolul curge, aflăm răspunsuri certe la ipoteze: imobilul are 3 etaje, familia Georgescu nu are pian, neavând pian, nu are nici partituri cu notațiile marginale ale  interpretului lui Czerny. Urcă la etajul 3, unde o tânără femeie îl elucidează, a locuit, e adevărat o Otilie care era a 10 a (clasa a 6 a de liceu) la etajul 1, apartamentul 18, dar s-a căsătorit cu 8 ani în urmă și odată cu acest eveniment a plecat și mătușa Voitinovici. Să facem o aritmetică simplă: 1939+2+1+8=1950.
Se terminase războiul mondial, tinerii de tip Felix nu mai aveau prin apartamente nici dive care să studieze Conservatorul, nici pian. Femeile erau arțăgoase și se șifonau repede.
Gavrilescu află că Otilia a avut o relație cu un militar de carieră, mai mare decât ea, ceea ce a făcut-o pe mătușă-sa să se opună vehement. Până la urmă l-a întâlnit pe marele inventator Frâncu cu care mătușa a fost de acord. Parcă auzise de el, își zice Gavrilescu.
Coboară etajele confuz, nu înțelege care-i faza cu adresele și etajele și numele și persoanele, o pune pe seama bătrâneții.
Vine tramvaiul, urcă pe un loc cu o doamnă în față. Aici se petrece un eveniment jenant, banii pe care îi dă taxatorului nu mai sunt valabili de un an, biletul e mai scump de câțiva ani și taxatorul nu e deloc amabil, îl amenință că îl dă jos la prima, deși el spune că stă departe, tocmai la Vama Poștei. Nu are cu cine să se înțeleagă, până la urmă i se acceptă niște mărunțiș și un călător face cu el un schimb, îi ia bancnota veche și îi dă una valabilă. Pomenește despre faptul că la țigănci banii lui au fost buni și cucoana din fața lui își schimbă repede locul ca să nu ia vreo boală. Dacă era în zilele anilor 2020, își punea și o mască albastră. Unul dintre călători spune că, în curând ,va fi iluminat stradal și că se îngrozește gândindu-se că se va vedea la lumină ce e în curtea țigăncilor. Vreun străbunic al unui contemporan de-al nostru care se uită la filme porno, dar numai când nu e lumina aprinsă.
Capitolul se termină când, în sfârșit, liniștit pe locul lui, Gavrilescu respiră aerul normal al nopții și poate să se odihnească până la Vama Poștei.

Nu știu ce interpretare să dau acestui capitol. În 6 ore au trecut 11 ani. Dacă ne gândim că în paradoxul gemenilor într-un an au trecut câteva minute și că geamănul care a stat pe pământ și care are 50 de ani, când se întâlnește cu fratele lui, plecat în cosmos, acesta are 49 de ani și câteva minute. Deci gemenii nu mai sunt gemeni.
Dacă ar fi fost plecat în cosmos, unul ar fi avut 49+11=60, iar celălalt 49 și 6 ore, cel mult. Ideea e că apăruse teoria relativității.
E un capitol la care nu prea-ți vine să te amuzi, pentru că ni se poate întâmpla oricui. E o întâmplare în Creștinism cu niște tineri care adorm într-o peșteră 200 de ani pentru că Dumnezeu era supărat pe locuitorii din satul lor și îi pedepsește printr-un război. Numai tinerii aceștia care cad într-un somn profund scapă. Când se trezesc, merg să își cumpere mâncare și pentru că banii nu mai sunt valabili, află că a trecut atâta timp. Ei sunt o dovadă a faptului că Dumnezeu face ce are El chef și cu cele 2,3,4,n dimensiuni spațiale și cu toate orientările temporale. 

Lui Federico Garcia Lorca,

Îmi vine să încadrez capitolul ăsta în curentul Realismul fantastic, așa de tare m-a întristat gândul că Gavrilescu a stat sub judecata unor indivizi care se considerau cetățeni  în 1950 și că numai femeia tânără, băiatul femeii, cu care călătorise in tramvai și bătrânul caruia i-a fost milă de el și și-a sacrificat o bancnotă îi erau contemporani. Aproape că a simțit pe pielea lui ce înseamnă să fii considerat țigan. 

La țigănci de Mircea Eliade, partea a 4 a

 

    Deși e doar o nuvelă, acest text fantastic al lui Eliade se încadrează în categoria bildungsroman și acest capitol 4 creează o experiență inițiatică în care cuvintele bild/ ung-s/ roman au un sens propriu.
Gavrilescu nu e în ceață în el, ca anticarul lui Umberto Eco în Regina Luana, ci e în beznă completă. Tot capitolul e o încercare disperată a profesorului de muzică de a vedea, de a pipăi, de a respira, de a auzi, de a ieși din clădirea țigăncilor. Pe întuneric, ghidat doar de zgomote sau  sunete abia auzite, de corpuri abia simțite, de atingeri sugerate, de mângâieri care îl sperie și șochează, Gavrilescu, acest mărunt personaj ridicol devine primul Avatar. Pentru noi, cei de după aproape 100 de ani de la scrierea nuvelei, textul este simplu, pentru că e descris un joc pe calculator. Personajul trece prin încercări și ajunge la nivelul 2. Avatarul Gavrilescu are în sfârșit haine: o tunică, șalvari, e un fel de Aladin, are de parcurs nivelul căldură insuportabilă, trebuie să se târască pe burtă, să se atârne de perdele, să tragă de ele, să fie aruncat, să treacă printr-un instrument uriaș, un nai sau un pian, să renunțe cu alte cuvinte la demnitatea pe care ți-o dă personalitatea umană, culturală mai ales, și să devină un personaj. Un personaj care interpretează foarte emoționant un monolog pe o scenă goală. E convingător când, în fața fundalului unde e desenată casa țigăncilor și nucii dătători de umbră, Gavrilescu rămâne fără tunică și fără șalvari. Se sperie de trupul lui slab, de pierderea vigorii lui, numai gândul că ar putea fi atins, că ar putea fi văzut la lumină de fete tinere și frumoase, chiar niște copile și needucate, sau mai ales din cauza asta, îl îngrozește. În sfârșit înțelege ceva.
Se liniștește când se simte prietenul cel mai bun al lui Lawrence al Arabiei, și împreună cu el, străbate deșertul fără milă al voinței de a ajunge la o oază verde și prietenoasă. Suferința lui devine apoteotică atunci când își pierde vocea.

Nu știu ce interpretări să mai dau. Prefer una optimistă, gamerițele din viitor au vrut să îi explice cum va fi lumea dorințelor când el nu va mai fi, când muzica lui Schumann va însoți coloana sonoră a jocului Întoarcerea lui Gavrilescu.

Există, bineînțeles și interpretarea oficială, cea a lui descensus ad inferos, al inițierii într-un spațiu întunecat și închis, al Chitului lui Iona, al Peșterii lui Platon, al pădurii întunecoase și pline de fiare sângeroase prin care trece Alba ca Zăpada lui Disney, dar și elevii de liceu și profesorii lor precum și toți copiii din lume le știu. Probabil că știu și ce am scris eu, dar trebuia să trec și de capitolul ăsta cumva. 

La țigănci de Mircea Eliade, partea a treia

 

Bluesul din noi

Voi compara acest capitolaș cu două chestii - cu un exercițiu de algebră, care presupune reducerea termenilor și cu o vizită printr-un magazin de televizoare.
Argumentez
Amintesc că profesorul de pian Gavrilescu plătește 300 de lei pentru a petrece un timp cu 3 fete de naționalități/ etnii diferite: - o evreică, o grecoaică și o țigancă. Condiția obținerii plăcerii/ satisfacției/ mulțumirii de sine/ încântării/ fericirii/ bucuriei/ păcii interioare și sensului vieții este stabilită de cele 3 fete ca un joc: trebuie să ghicească dintre ele trei, țiganca. Știm din capitolul anterior că a dat greș, deoarece a ales folosind repere culturale oarecum comune: țiganca trebuie să aibă bijuterii evidente, pielea smeadă, grecoaica o piele albă și un accesoriu afrodi-siac, părul coafat, evreica părul roșu. Fetele sunt dezamăgite de lipsa lui completă de intuiție, deși le spune de nenumărate ori că are suflet de artist.
Povestesc puțin
Bărbatul se dezmeticește în prezența fetei negre, pe care o considerase țigancă și despre care află că este de fapt grecoaica.
Este într-o încăpere destinată să abolească reperele tridimensionale ale lui Euclid, planurile perceptive se suprapun și crează o încăpere iluzorie, ca o lume din multe oglinzi și ecrane unde imaginea albastru verzui a mării dă senzația de adâncime. Și tactil lumea din casa țigăncilor este catifelată, mătăsoasă, moale, ușoară.  Gavrilescu este admonestat mereu cu expresii de genul: a întârziat! Întârzie! Trebuie, nu mai are timp, a pierdut timpul, ca și cum, în această casă despre care tot orașul spune că este o casă a plăcerilor, bărbatul acesta aleargă simultan pe mai multe piste de decolare și se străduiește să urce într-un avion care ba e aici, ba e dincolo, cu motoarele pornite și elicea învârtindu-se încet.
În sfârșit nu insist mai mult deocamdată pe scena aceasta care poate fi de orice, de la o scenă de dans, o scenă de muzică, o scenă de resuscitare, o scenă de sex, un test  în care ai de rezolvat o ecuație diferențială, când știi și cum, și ai și idei diferite, revoluționare față de toți matematicienii trecutului, dar nu mai ai decât un minut și nu se acceptă răspunsuri orale, ci doar scripta manet.
Gavrilescu a aflat că fata brunetă e grecoaica, deci au rămas două necunoscute, x+y= 1, în N*.
Presupune că țigancă este fata care are corpul acoperit cu voaluri, care, nu își dă seama, fuseseră pe trupul fetei cu coc și piele albă, pe care o considerase grecoaică. Este un bărbat care nu mai e tânăr, nu e atent la detalii vestimentare feminine, nu înțelege că substituția este un procedeu teatral, nu istoric, nu intelectual.
Fata în voaluri e dezamăgită și îi spune că ea este evreica. Încearcă jenat o scuză cum că da, e în Vechiul Testament ceva de genul cu niște voaluri.
Acum, noi ca și cititori, putem spune:
1. Fata neagră e grecoaica
2. Fata cu părul roșu e evreică
3. Fata cu pielea albă e țigancă
Hildegard și Elsa
Textul este foarte gingaș scris, Eliade nu folosește nimic care să ducă gândul cititorului spre vulgaritate, cele trei fete se joacă, tensionat e adevărat, cu el. Îl fac să cânte înnebunit la pian, îl fac să se miște prin încăpere nu ca o fiară încolțită, ci ca un pescăruș înfometat dus de curent deasupra unei mări în care peștii sunt vizibili, iar valurile mării îi ridică deasupra și îi face accesibili.
Dialogul lor este în paralel, el povestește, vinovat despre faptul că este căsătorit din milă, povestește încântat că a fost cândva tânăr ca ele, că a fost frumos și și-a permis să aibă o fată ca ele, doar a lui, fără să o împartă cu alți bărbați. Fetele fac scurte remarci referitoare la caracterul lui și la faptul că nu are nici fidelitate, nici dragoste și că e și el o curvă, cum sunt ele, s-a futut toată viața pe bani, a trădat, a mințit, a iubit din milă. Gavrilescu se justifică invocând sărăcia și lipsa de experiență în cunoașterea sufletului uman. Fetele nu îl scuză.
Știm din volumele de Memorii și din Jurnalul lui Eliade și din mai toată literatura lui că el însuși a iubit, în anumite perioade ale vieții, două femei simultan. Știm din Întoarcerea din Rai, din Noaptea de Sânziene și din altele.
Pe când era adolescent și studia în Germania, umblând brambura pe urmele lui Kant, Gavrilescu a avut o iubită, pe Hildegard, care a rămas iubita lui secretă toată viața și pe care a părăsit-o într-o vară, pe când era plecată la băi. Atunci a cunoscut-o pe Elsa, actuala lui soție, o fată nefericită, pe care a găsit -o plângând pe trotuar.
A petrecut cu ea o vreme umblând prin berării, făcând foamea, gândindu-se serios cum să își câștige existența pentru amândoi. A plecat cu ea și s-au căsătorit.
Acest sentiment frumos, creștinesc, mila, conchide Gavrilescu nu poate sta la temelia unei familii. Una din fete îi atrage atenția că mila și dragostea sunt ca două fețe ale aceleiași monede. Nu mila este sentimentul care i-a confecționat statutul de profesor care muncește mult și câștigă puțin, se întoarce acasă la o femeie pe care nu o mai place, ci incapacitatea de a menține aprinsă acea flăcăruie care a ars cândva în sufletul lui pentru ea.
Cam atât deocamdată.
Fetele nu îi spun explicit, Eliade nu dă niciun sfat acestui bărbat fundamental plictisit și de familie și de carieră, dar aproape că îl face pe pescărușul ăla care survolează hămisit valurile înspumate să gândească așa:- sunt o pasăre ușoară, pot prinde doar un pește pe zi. Mai ales că marea nu e lină.
Citiți și voi capitolul, veți găsi alte expresii, conotații, comparații, imagini, explicații.
Cert este că plăcerea promisă este amânată din cauza lipsei lui complete de discernământ. Nu e un om rezonabil, nu e un hedonist cum a fost Aristip care, când i s-au adus trei curtezane la poartă, le-a plătit pe toate trei și le-a lăsat să plece. Nu e fierbinte, nu arde, nu e rece, e călduț și asta de la călduroaiele alea care îi înmoaie pe toți într-o zi oarecare de iulie.

La țigănci de Mircea Eliade, partea a doua

 

      Întreg capitolașul este foarte frumos scris. Nici urmă de violență a naturii, de mesaje subliminale, de obscenitate, de expresii în argou sau jargon. Te-ai aștepta ca, fiind capitolul în care Gavrilescu intră în curtea bordelului, să fie luat din prima cu expresii cu care unii tineri de azi își marchează autogolurile. Nu. Dimpotrivă, totul în jurul lui Gavrilescu devine firesc, normal, clar, rațional, ideal. Să povestesc pe scurt:
Proprietatea țigăncilor este împrejmuită cu un gard de ciment, ca multe proprietăți din București, chiar și din zilele noastre. Dar, probabil dinspre poartă se poate zări grădina, cu arbori foarte înalți, cu flori multe, diferite și foarte frumoase. Grădina are zone sălbăticite, dar și zone îngrijite. Se oprește în fața porții. O fată oacheșă cu bijuterii mari de aur îl întâmpină, considerându-l un client. La o măsuță cu 3 picioare stă o bătrână, matroana bordelului, care îl întreabă cât este de extremist: vrea o grecoaică, o țigancă și o nemțoaică ( adică e de dreapta) sau vrea o grecoaică, o țigancă și o ovreică( adică e de stânga)?
Aflăm ulterior că personajul nostru făcuse studii în Germania și fusese îndrăgostit doar de nemțoaice, deci aici la bordel nu vrea să mai audă de ele. Era sătul de dreapta.
Alege ovreica, țiganca și grecoaica. Nu mai zic de ce, toată lumea știe că Eliade a fost și intelectual, și legionar, și diplomat și spirit universal, și un scriitor pe care nu l-a putut duce de nas niciun regim totalitar.
Deci, țiganca bătrână o trimite pe țiganca tânără în bordei cu Gavrilescu. Îi cere 300 de lei (nu 100)!, Gavrilescu socotește rapid că s-a dus munca lui pe o săptămână, dar potolirea setei costă pe așa o caniculă.
Bătrâna îi spune că e ora 3 și că poate sta până la 4.
Gavrilescu spune că e ora 4, că la 3 a terminat el pregătirea și între timp a mers și cu tramvaiul, a stat și pe o bancă așteptând, a mai mers și pe jos ...
Se contrează puțin, ba e 3, ba e 4. Bătrâna îl lasă în apele lui- ceasul a stat! De acum poate sta la țigănci o veșnicie.
Se aude tramvaiul trecând. Spre casa Otiliei, probabil. Acesta a fost ultimul semnal de alarmă trimis lui Gavrilescu să o șteargă cu sau fără cei 300 de lei.
Dar el, fiind muzician, în loc să simtă întâi fiara (tramvaiul/ instrumentul/cutia metalică a bătrânului), pleacă urechea la vocea solistei. Buddha nu ar fi făcut așa. De Hristos nu mai zic! Până și Ghilgameș a rezistat. La fel și Enkidu.
În bordei, 3 fete, negreda complet goală, albeda cu coc și ovreica policoloră (cele 3 stadii alchimice ale cunoașterii de sine). Însă roșul incandescent, în loc să fie un om viu, concret, este o amintire din urmă cu 20 de ani, o iubită din tinerețe, nemțoaica Hildegard, pe care o părăsise și se căsătorise cu Elsa, tot nemțoaică, actuala soție și pe care nu o mai iubește și nici n-a iubit-o prea mult.
Să revin la rezumat. Cele 3 fete îi astâmpără setea: cu o cafea rece, una fierbinte și un pahar cu apă.
Pe urmă, în interiorul casei cu perdele vaporoase fluturând în vânticelul amiezii și covoare moi, îi cer să ghicească țiganca dintre ele. El desfășoară niște argumente de bun simț din punct de vedere intelectual, considerând că fetele sunt conform modelelor ideale de frumusețe din ghidurile turistice: probabil o țigancă are pielea neagră și nu are rușine, umblă despelegoiată în fața unui bărbat însurat, o grecoaică are niște voaluri verzui pe ea și părul complicat coafat, așa ca Afrodita ieșind din valul verde al marii Egee, o evreică trebuie să aibă părul roșcat și ondulat. Fetele râd de faptul că are chef să predea istoria culturii sau să le țină o lecție despre iubirea platonică, tabuurile din Maitreyi despre îndrăgostirile în public, ifosele lui că este artist și altele și îl prind într-o horă, îl învârt bine, îl bagă într-un dormitor și îi fac felul. Nu știm ce fel, că Eliade lasă cititorul să își imagineze. Unii vor zice că au făcut sex în grup. Alții că a mers doar cu țiganca, alții că i-au dat niște prafuri în cafea și l-au adormit 12 ani, alții că sufletul lui ajunsese într-un Rai al arabilor, unde dă și de sir Lawrence al Arabiei, cine știe...cert este că reperele lui intelectuale privitoare la femei, nații, etnii, rase, popoare, culturi antice și moderne dau greș. Nu se prinde că țigancă era oricare dintre ele, în afară de cea pe care o ghicea. Nu simțurile hotărăsc o etichetă etnică, națională, rasială, ci intelectul eliberat de prejudecăți etnice, naționaliste, rasiale. A fi țigan nu este o boală.
Capitolul se termină cu amintirea iubitei lui, Hildegard, o prezență pozitivă și luminoasă din tinerețea lui.
Acum să ne gândim: Cine are brațele albe ca marmura în Iliada? Zeița Hera, zeița familiei. Asta e nevasta lui, Elsa.
Cine are bustul gol în desenele din piramide? Orice femeie, care trăiește în antichitate la Alexandria. Aceasta  este Otilia. Ea este evreica. 
Cine are pielea neagră, iubita neagră a lumii, femeia pe care Mirele o iubește în Cântarea cântărilor? Aceasta este grecoaica.
Alege fata neagră pentru că este goală, pentru că are o voce frumoasă, pentru că l-a întâmpinat la poartă. Numai că nu o ridică în slăvi, ci o desconsideră, numind-o țigancă, considerând-o curvă și diminuîndu-i importanța în cunoașterea muzicală a sufletului  omenesc. 

La țigănci, comentariu vis-a-vis de persoana lui Gavrilescu

 

Am de făcut o observație vis a vis de caracterizarea directă.
1. Să zicem că eu sunt Gavrilescu și un elev mă ia la rost:- Băi, tu cum arăți? M-am prins că nu ești tinerel, că ești prof de muzică, știi pian, faci pregătiri pe 100 de lei ora( cam cât iau și țigăncile pe 20 minute), am aflat că ai o pălărie de soare, probabil porți ochelari ca Eliade și Papini, am aflat că ai și batiste la tine, poate ești la sacou, poate ai o cămașă cu mânecă scurtă că e vară, poate ți-a dat prin cap să nu îți pui cravată, predând pian te mai și încurci în ea, poate ai degete frumoase și lungi ca toți pianiștii din lume, poate încă n-ai chelit de tot. Mustață sau barbă nu cred că ai, altfel apăreau niște fraze despre căldura de peste ea/ele.
Te rog, nu mă lăsa numai pe mine să îmi folosesc imaginația! Dacă mă întreabă profa cum arată Gavrilescu să nu îi pot zice decât că e un bărbat de vârstă mijlocie, cu pălărie, batistă și servietă, care de fapt nu apare decât pe încredere.
2. Am de făcut o observație și vis-a- vis de mintea lui Gavrilescu. Să ne imaginăm că stă în tramvai. În fața lui, moșul cu cutia de tablă pe genunchi. Se fac remarci porcoase despre munca din bordel. Bătrânul se uită la Gavrilescu. Gavrilescu se uită după nuci. Bătrânul spune:- Ce rușine! Gavrilescu îi dă înainte cu umbra nucilor. Când bătrânul  întinde mâinile pe cutie ca pe o claviatură și o prinde cu tărie, lui Gavrilescu mâinile îi dau de înțeles că el nu are peste ce obiect să întindă mâinile și să îl apuce de margini cu tărie, pentru că l-a uitat acasă la Otilia. Atunci mâinile lui îi dau de înțeles că este pierdut! Fără partituri un profesor de instrument este pierdut! Aproape că își pierduse și portofelul. Noroc de taxator că l-a găsit! Nu poți să îi zici elevului pe care-l pregătești:
-Scuză-mă, am uitat servieta cu partituri, hai să lucrăm după Manualul de muzică, pentru că, fiind vacanță manualele erau predate deja.
În plus, fac și un comentariu sociologic. Să zicem că eu sunt Gavrilescu și termin pregătirea. Urmează să plec, apare Otilia cu cei 100 de lei, vine și mătușă-sa și mă întreabă cum evoluează eleva, mă conduc amândouă la ușă, poate la poartă, că e un cartier de case, eu îmi iau la revedere ca un bou încălțat de la ele( și nu fusesem la țigănci și nici nu descoperisem că au trecut 12 ani în 20 de minute), deci plec spre stația de tramvai. Nu putea nepoata, o tânără probabil normală și sănătoasă să alerge după mine și să mi-o aducă? Sau nu putea mătușa să trimită servitorul (că pe vremea aia toți oamenii educați aveau servitori), să  alerge după mine cu servieta, sau nu putea mătușa însăși, care nefiind mama Otiliei (fată care era ori orfană, ori era din București și avea părinții la pârnaie sau plecați în străinătate sau poate că fata era de fapt de la țară) deci, zic, mătușa care putea avea orice vârstă, de la 25 la 49, putea să alerge ea însăși și să mi-o aducă? Și în zilele noastre o femeie cu vârsta între 25 și 49 de ani indiferent dacă e căsătorită sau nu, dacă are copii sau nu, dacă e gospodină sau are ajutoare, indiferent, dacă vrea să rămână într-un text literar nu doar ca un nume care începe cu V,  trebuie să facă și niște sport, sală, ceva fitness... Altfel iese o harababură de nedescris!
În concluzie, eu cred că lui Gavrilescu i s-a făcut de petrecanie la Otilia acasă. Costumul, mustața, pălăria, batistă, servieta, poate și pantofii care reflectă nivelul financiar acopereau o ființă care nu mai putea fi așa cum o dorește toată lumea. 

Aaa, am mai aflat ceva despre tine, domnule Gavrilescu, și asta nu doar din prima parte a nuvelei, ci mai ales din a doua, că ai sau nu pantaloni pe tine, nu e clar din caracterizarea autorului, buzunare sigur ai, pline de batiste transpirate, cu portofelul plin de mărunțis pentru călătorii interplanetare- Venus, Marte, Uranus, poate și Jupiter și cu 400 de lei în el, pe care îi topesti pe aflarea adevărului socratic prin intermediul panaramelor. Să-ți fie rusine! 

La țigănci de Mircea Eliade, Partea întâi

 I. Cartea lui Lawrence al Arabiei, cu numele adevărat Thomas Edward Lawrence- un celebru arheolog, diplomat și militar: Cele 7 coloane ale înțelepciunii a apărut în anii 1926 și 1927 în ediții limitate, deoarece autorul a interzis să fie publicată în timpul vieții. În 1935, după moartea lui într-un accident de motocicletă, apare prima ediție pentru publicul larg. Deci, acțiunea nuvelei se petrece puțin după apariția cărții, devenită repede un best seller. Deoarece Eliade a părăsit România în 1940, putem localiza evenimentele din nuvela în intervalul 1935-1940, mai precis, 1936-1939, în București.

 Aici eu am o nedumerire, se consideră nuvelă interbelică pentru că acțiunea este în perioada interbelică, sau nuvelă postbelică pentru că a fost scrisă în anii aproape 60? Cred că e postbelică și fantastică în același timp, deși nu e nici cu colectivizarea și nici cu armata în comunism. În caz că mă întreabă cineva...Parcă seamănă mai mult cu Visul lui Cărtărescu, care e nuvelă postmodernă, decât cu Hanu Ancuței, care e nuvelă modernă. Aici, recunosc, nu le am deloc.

II. Un profesor de pian urcă în tramvai, într-o zi caniculară de vară. Vine de la o pregătire, de la o fată, Otilia, probabil elevă de liceu. În tramvai, bătrânul care stă pe scaun vis-a-vis de Gavrilescu îi spune că a ascultat, în stația (probabil de la Universitate) un grup de studenți vorbind entuziaști despre cartea (pe care și el o citise!), a lui Lawrence al Arabiei. Studenți, Universitate, sesiune, admitere, luna nu putea fi august. Era probabil același interval în care Eliade scria nuvela, dar decalat cu aproape 25 de ani.  Deci, cartea lui sir Edward Lawrence era populară și era considerată o dovadă de cultură generală, poate chiar era din bibliografie. 

De aici deducem că o stație anterioară stației unde locuiește Otilia, eleva lui Gavrilescu, este Universitatea.

Deasemenea, o stație de după Universitate este un Liceu, pentru că oamenii din tramvai vorbesc despre cât de mare fusese terenul țigăncilor și cum cedaseră o parte din el construirii unui liceu. 

III. Prima parte a nuvelei, marcată cu *, are multe referiri numerice.

a. Economice:  Gavrilescu își compară venitul lunar cu valoarea proprietății țigăncilor (100/ lei ora cu 1 milion valoarea proprietății) și estimează că ar trebui să lucreze 26 de ore pe zi cu 7 piane ca să strângă banii. Sau ceva de genul.... Îl temperează unul din călători făcând remarca :- nu prea se mai studiază pianul ca înainte...

b. Legalistice:  Taxatorul îi cere biletul la control. Gavrilescu nu găsește portofelul. Taxatorul îi spune că va da de el când vor ajunge la țigănci, pentru că acolo, înainte să intri, scoți biștarii. Cu ocazia asta mă gândesc dacă bătrânul căruia îi este rușine că există pe lume bordeluri cu parașute milionare nu a fost cel care i-a găurit țeasta lui Gavrilescu cu un Agheu din cutia aia de tablă pe care o ținea pe genunchi, altfel ce rost are un element de recuzită care nu știi ce-i cu el? Și mă gândesc la faptul că după ce a coborât din tramvai, Gavrilescu nu mai era el însuși, ci un spirit dematerializat. Așa, ca la Sarte în Cu ușile închise. Sau nu, Eliade introduce în text prima analogie în care imaginația și gândirea logică se comportă ca două pagini ale aceleiași file: cutia neagră a tramvaiului.

O fi fost Schrodinger bătrânul? 

c. Confesionale: Fără să îl întrebe nimeni, Gavrilescu se apucă să spună de câte ori pe săptămână merge cu tramvaiul la liceu (3), că nu cred că îi dă Otiliei lecții de pian de 3 ori pe săptămână, cât câștigă și câte ore lucrează vara și în timpul anului școlar. De ce face asta? Dintr-un efort psihic legat de memorie. Înainte să conștientizeze că nu are partiturile, conștientizează că face un efort mare nerecompensat. Toate acele calcule nu sunt făcute acum în tramvai prima dată, ci sunt un exercițiu îndelungat. 

d. Pedagogico-culturale. Gavrilescu este supărat că nu poate fi doar artist și este nevoit să își piardă timpul ca să își completeze venitul cu activitatea didactică, de profesor. Este un profesor popular, bun, dovadă că bătrânul care stă vis-a-vis își amintește cum i-a pregătit nepoata la pian. Ceea ce îl trezește la realitate este o afirmație referitoare la lipsa de interes a elevilor și contemporanilor pentru muzica de salon: nu mai sunt așa mulți elevi interesați de pian ca înainte. Atunci își amintește că a uitat partiturile la Otilia. 

e. Frecvența cu care circulă tramvaiul este fixă, dar se întâmplă și erori temporale, mai ales din cauza vremii.  Coboară din tramvai și, copleșit de căldură se așează pe o bancă, în stație, așteptând tramvaiul din sens opus, care nu vine....sau întârzie....sau el nu mai are răbdare să stea în soare. Pleacă spre stația următoare pe jos, pe lângă casele cu grădini, aerul se răcorește și în față apar nucii din curtea țigăncilor. În același timp cu mersul lui spre stația următoare, trec, la intervale scurte, două tramvaie. 

Nu mă mai leg de cum erau tramvaiele în 1935, cu călătorii față în față, ca la metrou, și nu unul în spatele celuilalt, ca în autobuz. Se uită fix un moș la tine, ține pe genunchi o cutie cu un virtual Agheu, te apuci să spui tot, cine ești, cât muncești, cât câștigi, ce opinie ai despre umbra nucilor, ce lipsă de opinie ai despre țigăncile cele mai bogate din cartier....

Informații generale despre nuvelă 

A fost scrisă în 1959, între 15 iunie și 25 iulie, când Eliade și Christinel erau la Paris, în vacanță. În acele vremuri, Stalin era deja în mausoleu, KGB ul înflorea, la noi era Gheorghiu Dej și președinte și prim ministru (cum am aflat eu odată că țiganii pot avea și rege și președinte în același timp), deci pe undeva, și nu la infinit, democrația, dictatura, monarhia și anarhia se întâlnesc. 

Eliade era stabilit la Chicago. La noi era urgie. Nu poți scrie literatură și filosofie și istorie și mai ales istorie a religiilor cu toți nemernicii pe cap. 

Sunt negru, doamnă

 

Dorel îmi lipsește un poem pe ușa dormitorului:
- Sunt negru doamnă și mă scald în fumul preeriei
Port bască albastră și-mi adap din ea zebrele
Am sufletul alb ca marmura din care se construiesc temple
Din zori și până-n noapte dansez cu lumina ce-mi satură inima.

Sunt negru, doamnă și te aștept în amurg
Știu că ți-e foame, în piua de piatră zdrobesc semințe
O linie din zbor coboară prin iarba înaltă, expresionistă 
Dacă întârzîi, devin incolor.

Citesc poemul lui Dorel și mă reped în bucătărie să fac o cafea. Din spatele meu, Mr Brasil îmi întinde scrumiera:- Mergi afară și fumează. Nu e pentru tine poemul, azi noapte, pe întuneric, Dorel a încurcat ușa. Poemul e pentru mine.
-Doamne, ce bine! M-am speriat.
Mr Brasil:- Nu te-ai speriat, te-ai îndrăgostit instant.
eu:- Off! Asta-mi lipsea! Dar de ce a scris doamnă și nu domnule?
Mr Brasil:- Știi cum e Dorel, mai mănâncă litere. A vrut să spună: Doamne.
eu:- Aaaa. Eu un poem religios.
Mr Brasil:- Da ce credeai? Că mă atenționează să mă arunc în smoală fără judecată? Ai plecat la țigară?
eu:- Acum, vroiam să înțeleg...
Mr Brasil, scoțând din buzunarul șorțului de bucătărie un bilețel:- Du-te și strecoară-i-l pe sub ușă. Vreau să văd ce față face.
eu:- Pot să îl citesc?
Mr Brasil:- Nu e nevoie, te vei trezi iar cu el lipit pe ușa ta.
Plec spre camera lui Dorel și îi pun bilețelul sub ușă. Îl aud mișcându -se prin cameră. Podeaua scârțâie aici, la cabană.
Ies în curte. E o dimineață răcoroasă, ca în zilele de la începutul anului școlar. Atmosfera e umedă și viguroasă, cum e mereu la munte. Trag aer proaspăt în piept. Casc gura la gâze și ascult păsările.
Când mă întorc, pe ușa camerei mele poemul trimis de Mr Brasil lui Dorel:
Sunt gol
Aruncă-ți umbra peste mine și lasă-mă să o imbrac
Ca pe o cămașă.
Aoleu, îmi zic în gând, ce mă fac cu nudurile astea două? Intru încet în cameră, îmi iau poșeta și telefonul și plec spre stația de autobuz. Merg să mă plimb prin oraș câteva ore, poate văd un film, mai iau niște fructe pentru diseară. După ce urc în autobuz, văd pe telefon un mesaj de la Dorel:- Ia și mie o sticlă de cola de 2 litri, vreau să stau treaz la noapte și să termin o carte.
Băieții ăștia! Trebuie să fii pe fază non stop cu dorințele lor.
:- Ok, îți iau, îi scriu mesaj lui Dorel.
Mr Brasil:- Nu-i lua! Are cafea!
eu:- Bine, nu îi iau.
Dorel:- Nu asculta de el. Îmi iei!
Șoferul anunță stația. Cobor. Mă uit pe avizierul cinematografului. Filmul a început de 5 minute. Îmi iau repede bilet, o cola și niște pop- corn și încerc să mă prind care-i ideea.

Dansul fluturilor

  

  Stau cu Dorel la focul care mocnește sub jăratic. Din când în când el ia un bețișor și lovește lemnele arse. Sar scântei puzderie și ne bucuram amândoi. Mr Brasil, pe fotoliul de paie, citește cu calculatorul pe genunchi. Stă pe verandă, la lumina becului atârnat deasupra. Deodată se ridică și vine la noi.
-Când aduceți ceaiul ăla de la ora 5?
Dorel:- E 11 jumate noaptea.
Mr Brasil:- Deci ați întârziat cu peste 6 ore. Gata! Plecați amândoi de la foc! Stau eu și mă joc. Voi mergeți și pregătiți cina!
eu:- Cina de la miezul nopții. Ha!
Dorel:- Nu, nu se numea așa filmul. Se numea Ghici cine vine la cină.
Mr Brasil:- Nu, se numea Mi-e foame și puturoșii mă pun să mănânc răbdări prăjite. Ați dispărut?
Plec cu Dorel. Dorel zice:- Lasă că fac eu repede ceva. Stai aici, stai pe telefon. Mă anunți din 15 în 15 minute. 
eu:- Aoleu! Credeam că faci un sendviș pentru fiecare și aduci niște limonadă.
Dorel:- Ce, e 11 dimineața? Nici gând!
Mă așez pe fotoliul unde stătuse Mr Brasil și încep să mă uit la fluturii de noapte care dansau sub bec.
Deodată simt miros de ars.
Mă uit la telefon, ora 1.
Mă reped în bucătărie. Fumăraie să o tai cu cuțitul, Dorel nicăieri. În cuptor, friptura carbonizată. Aragazul totuși închis. Mă reped în camere să îl caut pe Dorel, nimic, mă uit pe după mobile, sub mese, nimic. Ies în viteză și alerg spre Mr Brasil. La foc, cei doi stau îmbrățișați, ținându-se de umeri. Au lângă ei câteva beri pline și vreo 3 goale. De jur împrejur caserole, farfurii, tacâmuri, fructe, o jumătate de tort pe un platou pe care urcau fără jenă furnici. Stau câteva clipe descumpănită.
Mă întorc spre casă, deschid larg ferestrele și ușa, îmi iau o pătură, mă înfășor în ea și mă culc în fotoliu din nou.
Mă trezește Mr Brasil:- Pe tine trebuie să te adorm ca să înțelegi că ești numai a mea! Hai să mergi în cameră. Dormim înăuntru.
eu:- Gata, s-a aerisit? Putem intra?
Mr Brasil:- Da.
eu:- Și Dorel?
Mr Brasil:- Doarme buștean de mult.
eu:- Cât e ceasul?
Mr Brasil:- 3 și ceva.
eu:- Scuze, nu știu cum de am adormit.
Mr Brasil:- Știu eu. Fluturii dresați de Dorel.
eu, în timp ce Mr Brasil îmi așează o pernă sub cap: - Dorel poate să dreseze animale?
Mr Brasil:- Normal, i-a învățat pe fluturi să danseze pe muzică latino. Asta  e cea mai eficientă.
eu:- Și friptura? Fumul?
Mr Brasil:- Ai visat. Are și dansul ăsta un efect secundar. Trebuie  să mai lucreze Dorel oleacă la figuri, dar se pare că e dificil fără niciun model paralel uman.
eu:- Ce bine!  E cam melancolic de la o vreme, acum îmi explic de ce.
Mr Brasil: - Fluturii sunt așa de sensibili, imediat se supără dacă nu-i tratezi cu respectul necesar. Dă-te mai încolo!
eu:- Dormi aici?
Mr Brasil:- Siempre, mi amor!
Mă ia în brațe și mă leagănă încet. Adorm.

Mă trezesc când Dorel îmi smulge perna de sub cap. Mă uit la el buimacă.

-Ce cauți cu perna mea sub cap?

eu:- Perna ta?!

El:- Da! Uite! E perna cu fluturi, nu cu inimioare. 

eu:- Și perna mea?

Dorel:- Caută -ți-o sub pat! Nu acolo e biroul de obiecte pierdute?

Dorul

- Când apare dorul în cultura română? 

-A două zi după nuntă! :)