partitura simpla de pian

_______________________a___ ___ _S_______________ț_ _p__________n_______ e_____a_________ _r___________

vineri, 17 august 2018

despre Spinoza




Cel mai important dintre urmasii lui Descartes a fost un ganditor preocupat de relatia pe care filosofia a avut-o cu Dumnezeu.
Baruch Spinoza s-a născut într-o familie de evrei spanioli, la Amsterdam. El a fost educat ca un evreu ortodox, dar a respins de timpuriu o serie de doctrine ale religiei sale, iar în anul 1656, la vârsta de douăzeci şi patru de ani a fost alungat din Sinagoga. Şi-a câştigat existenta pe parcursul vietii lustruind lentilele pentru ochelari şi telescoape, întâi la Amsterdam şi mai târziu la Leiden şi Haga. Nu s-a căsătorit şi si-a trăit viaţa ca un gânditor solitar, refuzând să accepte diverse titluri academice, deşi i s-a oferit un fotoliu la Heidelberg şi a corespondat cu o serie de savanţi, inclusiv Henry Oldenburg, primul secretar al societăţii regale. A murit în 1677 de ftizie, cauzata în parte de inhalarea de praf de sticlă, un pericol permanent pentru un slefuitor de lentile.



    Prima lucrare publicată de Spinoza - singura aparuta sub numele său - a fost o transcriere într-o forma geometrică a Principiilor filosofiei lui Descartes. Caracteristicile acestei lucrări timpurii, influența lui Descartes și preocuparea pentru rigoarea geometrică - se găsesc în capodopera lui matură, Etica, scrisă în anii 1660, dar care nu a fost publicată decât după moartea sa. Între acestea două a apărut, anonim, un tratat teologico-politic (Tractatus Teologico-Politicus), folosit ulterior ca argument pentru o interpretare liberală a cărților Vechiului Testament. De asemenea, el contine o teorie politică prin care, plecand de la o  viziune asemănătoare cu cea a lui Hobbes, explica necesitatea guvernarii democratice, a  libertatii de exprimare si a tolerantei religioase avand ca punct de plecare conceperea fiintei umane ca traitoare intr-o stare a naturii.  


Etica lui Spinoza se infatiseaza asemenea geometriei lui Euclid. Cele cinci părți se ocupă de Dumnezeu, minte, emoții, robia și libertatea umană.
 Fiecare parte are la inceput un set de definiții și axiome și deduce din ele, in maniera formala, propoziții numerotate( pe care le-am putea numi teoreme. nn) cu mentiunea ca nu trebuie acceptat nimic ca adevarat care sa nu rezulte din axiome și definiții; și fiecare parte se incheie cu QED.
 Acesta este cel mai bun mod, credea Spinoza, prin care un filosof poate sa - si dea seama de asumptiile (principiile, ipotezele) de la care pleaca si cel mai bun mod pentru a scoate in evidenta relațiile logice dintre diferitele teze ale sistemului său. Dar, identificarea conexiunilor logice nu este importanta doar pentru a surprinde claritatea gândirii; pentru Spinoza, conexiunile logice sunt ceea ce ține universul împreună. Pentru el, ordinea și legătura dintre idei sunt la fel ca și ordonarea și conectarea lucrurilor.”
ANTHONY KENNY - Scurta istorie ilustrata a filosofiei Occidentale, editia a 2 .
p. 240 
TRADUCERE CU GOOGLE TRANSLATE

luni, 6 august 2018

insight -outside




 ANTHONY KENNY – Scurta istorie ilustrata a filosofiei occidentale, editia a 2 a. Filosofia lui Wittgenstein, p. 377-378. traducere din engleza cu google translate. si adaptare, of course. 



        "Domeniul de aplicare al limbajului privat s-a extins insa mult mai departe decât anticipase Wittgenstein. Descartes, prin indoiala sa filosofica presupusese că limbajul are un înțeles, în timp ce existența corpului este incertă. Hume a considerat că gândurile și experiențele pot să fie recunoscute și clasificate, dar existența lumii exterioare este o problema intre paranteze. Mill și Schopenhauer, fiecare in felul sau au crezut că un om si-ar putea explica gandurile prin limbaj, punand totodata sub semnul întrebării existența altor minți. Toate aceste presupuneri implică posibilitatea unei limbi private. Și toate aceste presupuneri sunt esențiale pentru structura filosofiilor în cauză.
     Proprie atat empirismului cât și idealismului (rationalismului) este doctrina că mintea nu are cunoștințe directe despre nimic altceva decât conținutul sau. Istoria ambelor mișcări arată că ele ne conduc în direcția solipsismului. Atacul lui Wittgenstein asupra definiției private (particulare) împiedică solipsismul deoarece insasi posibilitatea limbii în care este exprimată definitia depinde de existența unui public și a lumii sociale. Refuzarea solipsismului duce la o refuzare a empirismului și a idealismului care îl implică inexorabil. 
    Wittgenstein nu a vrut să înlocuiască empirismul și idealismul cu un alt sistem filosofic; filosofia sa ulterioară a fost chiar opusa unei filosofii sistematice. Acest lucru nu înseamna că îi lipseau metoda sau rigoarea, ci mai degrabă că nu există nici o parte a acestei  filosofii care ar avea prioritate față de orice altă parte. Filosofia sa ar putea sa inceapa de oriunde, în orice moment s-ar putea renunta la tratarea unei probleme pentru a se aborda alta. Filosofia sa nu s-a bazat pe alte filosofii si nici nu a devenit fundament al altora. Filosofia sa nu este precum o casa, nici precum un copac, ci este ca o rețea.
      O descoperire cu adevarat reala a mea este aceea ca m-as putea opri in orice moment din a filosofa. Cee ce imi instituie mie starea de pace launtrica, de liniste-  este disparitia chinului intrebarilor filosofice (acela ca o intrebare genereaza alta si alta si tot asa). Uneori apare ideea de metoda, de exemplificare (si ea tot un chin. nn), dar seria de exemple poate fi intrerupta. Si astfel toate problemele sunt rezolvate (dificultățile eliminate), nu numai o singură problemă.


Wittgenstein a crezut ca a transformat complet natura filosofiei. Desigur, filosofia sa este foarte diferită de marile sisteme ale secolului al XIX-lea care au prezentat filosofia ca super-știința, 

dar gândirea lui nu este de fel rupta fata de marea tradiție a filosofiei occidentale, așa cum uneori s-a crezut. Desigur, Wittgenstein a fost ostil metafizicii, pretențiilor filosofiei raționaliste de a dovedi existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului și de a depăși limitele experienței. A fost ostil față de asta; dar tot asa a fost și Kant pe vremea lui.

Wittgenstein a insistat că toate interogările noastre intelectuale depind de existența a tot felul de impulsuri: simple, naturale, inexplicabile, originale ale minții umane; dar asa gandea si  Hume. Wittgenstein insista asupra faptului că filosofia este ceva ce fiecare persoană trebuie să facă pentru sine și implică voința mai mult decât intelectul; dar așa gandea si Descartes. 
Nerabdarea lui Wittgenstein ca filosof a fost sa atraga atentia asupra diferentei între părți de vorbire pe care gramaticienii le considera de altfel indistincte; în cadrul categoriei largi de verbe, de exemplu, filosoful trebuie să facă distincția între procese, condiții, dispoziții, stări și așa mai departe. Dar, aproape cuvant cu cuvânt, distincțiile pe care le face Wittgenstein corespund distincțiilor făcute de Aristotel și de urmașii săi. (p.378 si urm.)
 
Deși toata viata Wittgenstein a insistat pe diferenta dintre filosofie și știință, ceea ce a scris el a avut  efecte si asupra altor discipline, mai ales stiintifice. Filosofia minții, de exemplu, este importantă pentru psihologia empirică. Nu pentru ca filosoful ar fi în posesia informațiilor care ii lipsesc psihologului sau pentru ca ar a explora zone ale psihicului în care nici un psiholog nu s-a aventurat. Ceea ce filosoful poate clarifica este punctul de plecare al psihologilor, și anume conceptele zilnice pe care le folosim în descrierea minții și criteriile pe baza cărora functiile, stările și procesele mentale sunt atribuite oamenilor." 

marți, 24 iulie 2018

Despre mecanismul interior al mintii. L. Wittgenstein.


o 
 " În plus, întrebarea dacă cineva înțelege o propoziție și dacă ea inseamna cu adevarat ceva poate fi pusa atat cu privire la propozitiile spuse in intimitatea
imaginației cat si pentru propozițiile rostite în fața unei audiențe publice.
o((Aici am sa folosesc o expresie echivalenta ca sens, pentru ca nu mi-e clara expresia.) Infuriat pe faptul ca un lucru merge foarte greu, abia se taraie, evolueaza “pe babeste”, ca un Trabant in raliu, as putea bombani in sinea mea: nu se mai termina odata cu mocaiala asta? Nu se sfarseste odata?  Din fericire, chiar daca gandesc, nu o spun si cu atat mai mult nu fac ceva in directia asta. Sau: fredonez in gand o melodie populara ruseasca si sunt fermecat de felul cum suna, dar nu am nici cea mai vaga idee despre ce inseamna versurile. 
Dacă sensul și semnificația ar fi procese psihice, ar trebui să însoțească atat exprimarea in gand, cat si cea din public. Deci, dacă procesele implicate ar fi un fel de vorbire interioară, atunci ca sa intelegem o fraza, ne-am aventura intr-un demers kilometric pana cand am ajunge la intelegerea reala. 




         Unii filosofi au crezut că înțelegerea poate fi gandita ca un proces mental, dar într-un sens diferit. Pentru a–si explica de ce fiintele umane se comporta intr-un anumit fel si nu in altul, au conceput mintea ca pe un  posibil mecanism inteligent. Dacă cineva concepe mintea în acest fel, gandirea nu este ceva asemănător cu repetarea alfabetului in gand, ci e ca un proces care apare în mecanismul acesta special. Procesul din această perspectivă este un proces mental, deoarece are loc într-un mediu care nu este fizic; mecanismul funcționează în conformitate cu propriile legi misterioase, într-o structură care nu este materială, ci spirituală; nu este accesibil investigației empirice și nu ar putea fi descoperit, de exemplu, prin deschiderea craniului unui gânditor Din acest punct de vedere este clar ca un astfel de proces nu poate fi accesibil nici macar ochiului interior al introspectiei: acesta mecanism mental s-ar putea sa funcționeze prea repede si noi sa nu ii putem urmări toate mișcările, (asa cum de pilda, functioneaza pistoanele unui motor feroviar sau lamele unei masini de taiat iarba.) Am putea sa ne gandim la doua chestii opuse, am putea sa intelegem cum functioneaza mecanismul fie daca am fi foarte iuti in gandire si am putea sa-l prindem, fie daca am face ca mecanismul mental sa mearga foarte incet astfel incat noi sa il putem “observa”. 
Asa am putea sa ne dam seama cum functioneaza mintea noastra sau a altuia atunci cand intelege ceva. 
 ANTHONY KENNY - Scurta istorie ilustrata a filosofiei occidentale, ed. a 2 a , Blakwell, pag. 373-374, traducere din engleza su google translate si oarecum interpretat pe ici colo. 



vineri, 20 iulie 2018

Un fel de criticism la Wittgenstein


o


"Un exemplu prin care Wittgenstein critică metafizica este atacul său asupra ideii de sens ca rezultat al unui proces mental.
o


Wittgenstein nu a fost un behaviorist; el nu a negat că există lucruri care ar putea fi numite "procese mentale" – în ultimă instanță putem considera și recitarea unui poem în gând tot un proces psihologic.

oDar un mod eronat de a face metafizică ar fi acela în care se concepe sensul și semnificația unei propoziții ca fiind rezultatul unui proces mental care se sprijină pe vorbire și auz  (apar doar atunci când auzim propoziția)
oDacă medităm, remarcăm că nu este corect. 

Dacă sensul ar fi un proces mental care însoțește rostirea unei propoziții, ar trebui să nu fie posibilă înțelegerea în absența rostirii cu voce tare a acesteia, iar când nu este rostită tare, ea sa nu aibă pentru noi nici un sens. Poate cineva, de fapt, să îndeplinească actul semnificării fără să pronunțe fraza? A rosti o propoziție si a respira sunt doua actiuni care pot fi simultane. (bine, cand recitam, respiratia poate fi controlata). Dar, desigur, ar fi absurd să sugerăm că, simultan cu orice pronunțare publică a unei propoziții, există și una privată?: cu siguranță ar fi dovada unui mare talent sa sincronizezi perfect cele doua procese! Și cât de teribil ar fi dacă unul dintre cele doua sensuri ar ieși din sincronizare, astfel încât sensul unui cuvânt sa fie in mod gresit alocat altui cuvant!” 1 p. 373....
A. Kenny. An Illustrated ...., ed.2,2006, (vezi postarile mai vechi, de acum o saptamana), din Eng. cu G. translate

1.(de exemplu, eu gândesc un enunt in care un cuvant are un anumit sens, iar cand il spun tare, el are altul, cu totul diferit. ar fi o eroare, dupa Wittgenstein, si el nu are aici in vedere conotatiile morale, ci doar pe cele lingvistice si gramaticale)

marți, 10 iulie 2018

interpretari paralele


     Un comentariu succint la filmul Arizona dream, distributia, dupa IMDB (in regia lui Emir Kusturica, cu o muzica superba), dar nu la tot filmul, ci numai la o anumita secvență, pe care o voi intitula secventa numărul 3.
O povestesc pe scurt și atașez mai jos clipul citat.
În secvență este vorba despre un tânăr (Vincent Gallo, cu numele de scenă Paul Lejer), care își imaginează despre sine că este deosebit de talentat  (în traducere libera, spune protagonistul, Paul Leger înseamna  născut pentru actorie) și are drept argument tare faptul că are succes la femei.
Datorita acestui succes, el se decide să participe la un casting pentru obținerea unui rol.
Castingul are loc pe o scena dintr-un  restaurant în care în mod obisnuit se joacă stand-by-comedy.
Tânărul actor își alege să interpreteze o secvență celebră dintr-un film celebru în care joacă un alt actor celebru, în regia unui mare regizor, și anume La nord prin nord -vest.
"North by Northwest is a 1959 American thriller film
directed by Alfred Hitchcock and starring Cary Grant, Eva Marie Saint and James Mason.
The screenplay was by Ernest Lehman, who wanted to write "the Hitchcock picture to end all Hitchcock pictures".(Wikipedia)
Este o scenă în care, pe deasupra unui câmp cu porumb trece un avion cu pesticide. (secventa din La nord...)
Cary Grant  este urmărit și încearcă să se ascundă prin porumbi.
dar avionul, fiind deasupra, îl reperează.
se trage, eroul aleargă, aleargă....
în sfarsit, ajunge sub un camion.
asta e secvența.
nu se rostesc replici, nu au loc monologuri, nu au loc efecte speciale.
este o singură camera de filmare.
aceasta este ochiul/ochii unui spectator.


Bine, în sală sunt multe persoane, unele deja vedete, altele în așteptarea unui loc lângă viitorul actor sau regizor.
tânărul actor mimează cum vine avionul, cum el încearcă să le explice spectatorilor scena cu porumbul, cum încearcă să îi facă să vada ca sunt mai multe rânduri de porumb,
nu doar unul cum e pe scenă, că atunci când alergi și esti urmărit de cineva care are o viteza mai mare, tu parcă ești porumbul și el
parcă este persoana ta și ca în final ești nevoit să te trântești la podea și dacă ai pus porumbii prea aproape de marginea scenei va trebui să îi muți mai încolo ca să poți cădea.
Scena este o scenă rapidă, actorul trebuie să recupereze timpul în care a fost făcută filmarea, și stiți că în film timpul curge altfel decât în teatru,
și mișcarea este alta, în film mai poți sari peste etape, dar în teatru nu poți, pentru că spectatorul nu mai înțelege ideea. prezentatoarea-organiatoarea nu înțelege ideea, nu înțelege căderile lui, încearcă sa il resusciteze, el repetă, stați că sunt încă viu, mai am ceva de jucat....până la urmă primește de la juriu numai un punct, este dezolat, mai ales ca înaintea lui, o tânară care interpretase  o marionetă muzicală luase punctajul maxim.
faza faină este însă ca prietenii îl iubesc în continuare și îl încurajează să continue.
cam asta. poate mai scriu ceva într-o zi dacă am cum.

luni, 9 iulie 2018

Cercetari filosofice


•           in  continuare
Ludwig Wittgenstein
(1889-1951)
           Wittgenstein dă exemple de jocuri de limbaj: a asculta si a da ordine, a descrie aspectul obiectelor, a vorbi despre senzații, a indica niste măsurători, a construi un obiect plecand de la o descriere, a raporta un eveniment, a interpreta un fenomen, a crea povești, a acționa, ghicirea ghicitorilor, zicerea de glume, cererea, batjocura, a saluta și a se ruga. De asemenea, el vorbește despre jocuri de limbaj specifice limbilor străine, care folosesc expresii diferite de ale limbii noastre.  Wittgenstein nu a infatisat o teorie generală a jocurilor de limbaj: utilizarea expresiei este menită să sublinieze faptul că, de fapt, cuvintele nu pot fi înțelese în afara contextului în care sunt folosite. Avem nevoie, atunci cand cautam sa dam o explicație despre sensul unui cuvânt, să căutăm rolul pe care îl joacă în viața noastră. Utilizarea "jocului" nu are intenția de a sugera că limbajul este ceva banal; cuvântul a fost ales deoarece jocurile prezintă același fel de varietate ca și activitățile lingvistice. Unele jocuri sunt competitive, altele nu sunt așa; unele au reguli, altele sunt spontane; unele se joaca cu bile, altele pe scena; unele solicita anumite calitati umane, altele nu. Nu există o insusire comună pe care o au toate jocurile ca jocuri¹ : mai curând jocuri diferite împărtășesc caracteristici diferite între ele deoarece diferiții membri ai aceleiași familii se vor asemăna unul cu altul nu într-un singur mod, ci într-o varietate de moduri.² În mod similar, nu există nicio insusire esentiala a elementelor limbajului; există doar asemănări de familie între nenumăratele jocuri de limbaj.
        Sensul filosofiei ar fi, pe scurt, gasirea esentialului limbajului, dar nu dezvăluind existența unui mecanism fantomatic ascuns în noi, ci prezentând în mod clar ceea ce deja știm, dar stim confuz, și anume modul în care folosim cuvintele. Filosofia ne poate oferi o viziune clară asupra acestui lucru și, prin urmare, asupra lumii pe care o înțelegem prin intermediul conceptelelor limbii noastre
Ca si pozitivistii, Wittgenstein este ostil metafizicii. Dar el nu atacă metafizica prin instrumentul pozitivist, care a fost,  (pentru pozitivisti ), principiul verificarii, ci prin desenarea atentă a distincțiilor care îi permit să descifreze amestecul de truism și nonsens în conceptul de minte al metafizicianului. Mai mult decât atât, tipul de metafizică pe care o critică este unul fata de care mulți pozitiviști s-au făcut vinovați. Pentru Wittgenstein, metafizica ar consta de fapt dintr-o gramatica travestita in știință.
       Filosofii sunt în mod constant tentați să imite revendicarile și metodele științei. Filosofii secolului al XVIII-lea, care au căutat să construiască o fizică newtoniană a minții³ sunt ilustrații evidente ale acestei ispite. Wittgenstein atacă în repetate rânduri reprezentările metafizice ale minții ca pe un mediu misterios, diferit de un mediu fizic, în care funcționează legi speciale, pe care filosoful trebuie sa le descopere si sa le enunte. “Când filosofii folosesc un cuvânt – de exemplu: “cunoașterea “, " fiinta, " obiect “," propoziție," nume "- și incearca sa afle in ce consta esenta acestei (realitati), voi trebuie sa il intrebati: care este sensul in care este folosit cuvantul acesta in limba sa originara? - pentru ca ceea ce trebuie sa facem de fapt este să aducem cuvintele dinspre metafizică inspre uzajul lor cotidian.

ANTHONY KENNY - An Illustrated Brief a History of Western Philosophy, Blackwell, 2.ed.,  p.372- 373.
traducere cu Google Translate

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Note:   1. nu exista un esential, un in sine al jocurilor
           2. de exemplu, un copil poate avea umorul tatalui si optimismul bunicii, nasul fratelui si forma picioarelui unchiului etc.
           3.” Lectii si convorbiri despre estetica, psihologie si credinta religioasa.”, Humanitas.
............................................................................................





LinkWithin

Related Posts with Thumbnails