Cum am ajuns prietenă cu o firimitură

Era sfîrşitul balului. Servitorii strîngeau farfuriile cu resturi şi paharele goale obosiţi şi pe jumătate ameţiţi. Bonetele cu broderii le căzuseră pe frunte femeilor şi părul se desfăcuse din cocuri. Luminile aprinse îşi pierdeau treptat puterea odată cu răsăritul soarelui, aruncînd peste pereţi lungi ceţoase umbre ca de fantome.

Într-un colţ stătea Frederic. Întrase în grabă cu pălăria lui ţuguiată  de vînătoare cu o pană lungă pînă la umăr. I-a întins bucătăresei un fazan şi i-a spus să facă cu el ceva, care să-i scoată din mahmureală pe oaspeţi la prînz, apoi a privit în jurul său, căutînd un loc care ar putea deveni spaţiul său personal. Mai exact, Frederic căuta un gol, o absenţă, un loc fără nici o prezenţă, un loc unde să nu fie nici vînător nici vînat, dacă este posibil aşa ceva. Adică un fel de cabină sau de culise. Un loc unde să fie el şi sinele său. Forfota servitorilor era exact ce-i trebuia.......................................................................................  

Pe masă în urma lui a rămas o firimitură şi paharul gol din care Frederic nu a băut nimic, dar pe care l-a privit o clipă cu simpatie. Între Frederic şi mine a rămas firimitura, ca o fiinţă de basm transformată de o zînă într-o chemare. Mi-a ţinut companie acest ecou toată seara.