Ziua 1.
Îmi place să călătoresc cu trenul. Merg într- un orașel de munte pentru o întâlnire cu un portorican.
Călătoresc ziua, e mijlocul toamnei și peisajul superb îmi vindecă ochii obosiți de tonele de hârtii fără figuri de stil, cu care mă confrunt zi de zi la serviciu.
Când trenul ajunge în preajma micilor localitați, răsar de lângă garduri copii jucând fotbal, bătrâni pe băncuțe la sfat sau tineri giugiulindu- se.
Ajung pe seară, s- a schimbat ora și se întunecă repede. Mă opresc la un restaurant din gară să beau o cafea. Am o primă întâlnire oficială în două ore, suficiente să ajung la hotel. La o masă vecină, doi tineri se ceartă. Femeia țipă și tâșnește de pe scaun, vărsând paharul pe masă și pantalonii lui.
Pleacă.
Bărbatul se ridică, e îmbrăcat în alb și pata de cafea de forma unei uriașe frunze de palmier îl stânjenește. Scoate o batistă din buzunar și începe să se șteargă, jenat. Barul e plin, sunt femei la aproape toate mesele, exceptând masa mea. Se întoarce spre mine. Vine spre mine.
- Îmi cer iertare, dar mă puteți ajuta?
Eu:- Am numai pantalonii de pe mine. Dar în geamantan am pijamalele și niște pantaloni de ski.
El:- Îmi puteți împrumuta pantalonii de ski?
Eu:- Nu.
El:- Atunci pijamaua?
Eu:- Bine.
Deschid geamantanul și îi dau pantalonii de pijama. Sunt cu dungi.
Îi spun:- Se poartă dungile.
El, supărat, grăbit:- Da, știu. Dar nu la pantaloni, ci la bluze.
Eu:- Dacă vreți, îmi lăsați mie pantalonii și vă dau bluza. O legați în față, ca pe un șorț, vă vor confunda cu bucătarul. Puteți ieși prin spate și chemați un taxi.
Râde.
Îmi place cum râde, are un râs teatral și face gropițe în obraji. Sper că i- am schimbat dispoziția și încerc o glumă: - Trebuie să avem încredere în viitor. O pată de cafea este o dovadă că există ziua de mâine, e ca răsăritul soarelui pentru Hume. Îl vedem, dar nu- l putem avea. Sau invers, îl avem, dar nu- l vedem.
El, atent brusc la mine:- De unde știți?
Eu:- Mă bazez pe intuiția mea feminină.
Își amintește de coarda care a plecat nervoasă:- Nu, e prea ridicol! Sunt balerin. Am repetiție pentru spectacol. Nu mă pot prezenta așa.
- Eu sunt turist în timpul liber. Nu vă pot lăsa pantalonii de tot. Va trebui să ne întâlnim și să mi- i înapoiați. Sunt pantalonii mei de pijama preferați. Sunt nevoit să particip cu ei la o petrecere oficială zilele viitoare.
El:- Sigur! Sigur! Vă sun după repetiție.
Facem schimb de numere de telefon
E cu puțin înainte de miezul nopții, de pe un număr necunoscut, mă sună tipul cu cafeaua.
El: - Sunt la Teatru, ne putem întâlni?
Îmi aduce pantalonii spălați și frumos împachetați într- o sacoșă de hârtie.
- Vezi că sunt plini de piruete!
Îmi spune că a făcut repetiția cu ei.
Mă simt bine.
Stăm amândoi la un pahar de vin în barul Teatrului și vorbim. E student. În timpul liber studiază Psihologia. E într- un an terminal, își face licența.
Îl întreb despre temă.
- Hiponoza, zice el.
Eu:- Cum îmi percepeți Sinele? îl întreb eu.
El:- Bulversant.
Eu:- Dar Eul?
El:- Solicitant.
Eu:- Dar Supraeul?
El:- Demodat.
Eu, admirativ:- Sunteți bun!
El, îngândurat:- Știu.
Se ridică brusc și îmi strânge mâna. Se întoarce și pleacă. Îl urmăresc cu privirea. Mersul ușor, educat și periculos îmi scrie pe retină: Sunt închis în cușca inimii tale. Coboară de pe calul tău de cavaler și descuie poarta temniței! Se îndepărtează încet.
Doamne, de când n- am mai auzit o poveste cu prințese și balauri!
Sar de la locul meu, plătesc în viteză și mă grăbesc după el. Îl văd cum dă colțul clădirii. Grăbesc pasul, e din ce în ce e mai departe, alerg, e în fața mea mult, alerg mai tare, alerg cu toată puterea, e departe, departe, o siluetă ca de copil, eu mai repede, îmi înnebunesc inima, mintea, picioarele, trupul tot, e din ce în ce mai mic, un punct în zare. Mă opresc lângă un stâlp de telegraf. Îmi vine să urlu! Nu o fac pentru că e încă lume în jur. Găsesc aproape o bancă. Mă odihnesc câteva minute. Lângă mine se așează un om. Ridic privirea. El. Mă fixează cu ochii negrii strălucitori. Îmi arată un afiș lipit pe stâlp:
- Vezi?
Pe afiș un titlu mare. Chandelier. Spectacol de balet
-Aici sunt eu! Vei veni să mă vezi? Mâine seară.
Îmi prinde fața între palme și mă sărută de trei ori, ca pe un copil, pe frunte, pe nas și pe barbie. - Puțină speranță nu strică, nu- i asa?
Zâmbesc, cu ochii în pământ.
Se ridică și pleacă.
- Te aștept cu un buchet de flori! Sunt primadonă, nu un balerin oarecare.
Îmi dau seama că e inutil să alerg după el. N- am nicio șansă!
Rămân pe bancă atingându- mi locurile nesărutate.
