«Bérenger: Ba nu, ba nu, negativul universului nostru există, avem dovezi, sau mai bine zis indicii, dovezi lingvistice.
Joséphine: Ce dovezi lingvistice?
Bérenger: Păi uite, expresia «o lume pe dos», de pildă, de-acolo vine…Deşi majoritatea oamenilor habar n-au ce origine are…(…)Ne-am putea face o idee vagă despre lumea asta privind turnurile unui castel reflectate în apă, o muscă stînd cu capul în jos pe tavan, un text scris de la dreapta la stînga şi de jos în sus, o anagramă( …) un jongler, un acrobat sau razele soarelui care se refractă, se frîng, se dezintegrează într-o pulbere de culori după ce-au străbătut o prismă de cristal, şi care, uite, se recompun pe zidul ăsta, pe ecranul ăsta, pe chipul tău, ca o lumină strălucitoare, unică …şi invers…Noroc că centrul universului nostru nu se ciocneşte cu centrul Anti-Lumii…
Marthe : Ce s-ar întîmpla atunci ?
Bérenger: În clipa aia, ar avea loc o dezintegrare şi o anihilare reciprocă. Dacă ne luăm după pesimişti, s-ar putea chiar ca universurile să se distrugă unele pe altele. S-ar putea ca totul să sfîrşească în felul ăsta.
Marthe : Crezi? E îngrozitor. Şi pe urmă? N-ar mai exista nimic.
Bérenger: Totul ar trebui luat de la capăt.
Joséphine: Ia ascultă, iubitule, am impresia că bei cam mult în ultima vreme. .. »
(Pietonul aerului, 1962)
Cu ocazia împlinirii unui veac de cînd s-a născut Eugen Ionescu, dramaturgul meu preferat. (N-am mai avut răbdare pînă mîine)
