Cerul e ca o
acuarelă gri. Am oprit în Copenhaga şi merg cu căpitanul spre un muzeu de artă.
În faţa galeriei stau grupuri de turişti aşteptînd deschiderea. Sunt şi două
bulgăroaice, o mongolă. Intrăm odată cu grupul femeilor. În stînga este o pictură care
reprezintă un portret al lui Robespierre. Poartă pantofi înfloraţi, o ironie a
pictorului. Mîna îi odihneşte leneşă într-un buzunar. În spatele lui, asortat
încălţămintei, un castan înflorit şi în acelaşi timp desfrunzit, pe un fundal
de toamnă arămie.
În dreapta lui Robespierre, un
tablou al unui savant, cu un teanc de volume legate în piele şi pe masa de
lucru o lupă, o pereche de ochelari şi
un telescop. Un supraefect.
În mijlocul galeriei, pe un
scăunel rotund, în picioare, o femeie tînără îmbrăcată în rochie de bal pozează
pentru cîţiva pictori. Rochia ei este
albastră, din mătase, are multe volane şi o talie înaltă. De dincolo de o mască
aurie cu marginile negre, privesc doi ochi de aceeaşi culoare ca şi rochia. Îl
caut pe căpitan să îi arăt modelul, dar nu-l văd lîngă mine. Deodată, femeia
care pozează îmi zîmbeşte. Îi zîmbesc şi eu pentru că îmi este familiar zîmbetul.
Îmi vine să mă tot învîrt în jurul ei, atrasă ba de rochie, ba de ochii femeii,
dar pictorii de pe margine sunt nemulţumiţi, aşa că mă îndepărtez. La ieşirea
din galerie, un tablou uriaş,Sfîntul Sebastian cu Iisus copil în braţe. Sfîntul
e frumos şi transparent din pricina tinereţii.
Ajung singură
acasă. Îmi amintesc zîmbetul femeii în rochie albastră. Era zîmbetul căpitanului.
Plecăm din
nou pe mare.
Păstorul din
Copenhaga tundea oile cerului
Prin lîna pufosă, mîinile
negreselor ţeseau aripi de vulturi.
