Aşa cum alegi, i-ar fi zis Platon lui Socrate, aşa am să-l fac, numai spune. Scriu măreţul meu dialog logic de batrîneţe dedicat ţie. De bătrîneţe, pentru că eu sunt bătrîn şi tu eşti bătrîn, deşi ţi-e gîndul aiurea...adăugă, aruncînd un ochi spre Alcibiade care chicotea alături de alţii de vîrsta lui. Socrate cel bătrîn este înţelept şi ar fi cazul să nu se mai ţină de fel de fel de aiureli estetice şi dialectice, ca să nu le mai spun altfel...
Socrate alesese de mult, dar aştepta numai prilejul să aibă şi el un maestru, că se cam săturase. Aşa că Socrate cel tînăr a început să spună platitudini, să se abată de la subiect şi mai ales să tacă, culmea şi asta să îi placă. Alături de Alcibiade, Socrate, îndemnă briciul raţiunii să-şi taie venele adevărului şi falsităţii lăsînd mintea să zburde printre contradicţii, nu doar inima.
Şi aşa s-a născut “Parmenide”.
