„--------------------Există o femeie. Mă iubeşte. (Am decis că dumneata mă iubeşti, i-am spus odinioară, dar amintesc asta doar în paranteză.) îi urăşte pe comunişti. Pe cît mă iubeşte pe mine, pe atît îi urăşte pe ei. Mai exact: pe mine mă iubeşte la fel de mult cît îi urăşte pe ei. Dacă o lasă mai moale cu ura, i se domoleşte iubirea, iar dacă-i urăşte cu înfocare pe comunişti, se aprinde de iubire. Nu-i just din punct de vedere social, dar mă doare-n cot de justeţe dacă-i vorba taman de asta (de ea). Pot să spun că, în perioada primului guvern de centru-dreapta ales în mod democratic,
am trăit destul de dezbinaţi. Nu s-au întîmplat probleme grave, doar că... în fine, vorbeam mai ales despre ce aveam de făcut în jurul casei, despre şcolarizarea copiilor, dar niciodată n-a izbucnit în plîns, iar dacă mă privea nu se ascundea din faţa mea, ţipînd şi sărind peste masă şi scaune, îmbrăcată doar într-o cămăşuţă, nici n-a deschis vreodată peste mine uşa de la closet.
Ehei, dar după alegeri...! Măi, dar aţi şi reapărut?! iar ochişorii ei înstelaţi aruncau scîntei. Patruzeci de ani s-au lăfăit în ţara asta... iar acum idioţii ăştia i-au votat! Stau în banca mea, nu scot nici un cuvînt, nu-i spun că idioţii ăştia sîntem noi, ţara. Eu una nu i-am votat, treaba asta să nu mi-o spui nici măcar în glumă, iar dacă tu i-ai votat în secret, te omor. Draga de ea. N-o calmez, nici vorbă s-o calmez; amintiri din Toscana. Nu-s în stare nici măcar să vorbească! şuieră. O simt atît de aproape, că mi se-ncordează toţi muşchii. Au furat cît au putut, iar acum tac mîlc. Au nenorocit ţara, iar acum mai sînt şi obraznici. Devin livid, îmi tremură mîinile, îmi aud bătăile inimii. Lobbyşti de la sindicate, şi mă apucă de coaie, dar cu atîta pasiune, cu atîta plăcere şi fermitate, încît ar putea fi reconstruită o ţară întreagă.”
Peter Esterhazi O femeie , Editura Humanitas, 2002
