Aceasta este o leapşă de la Radu( cu scuze pentru întîrziere): Filmele care mi-au schimbat viaţa.
Primul film pe care l-am văzut a fost “Frumoasa şi bestia”. Eram printr-a doua şi m-am dus singură la el, în timp ce jucam ascunselea. Am venit ameţită de experienţa pe care o trăisem în mulţime, pe întuneric şi mai ales clandestin. Cînd m-am întors, am scăpat turma...
Altul, tot pe la 7 ani, mi-a dezvăluit o magie a repetiţiei pe care am tot experimentat-o pe traseu. “Articolul 420” cu Raj Kapoor l-am văzut de 13 ori, în fiecare zi de 2-3 ori. Cu cîţiva puşti din cartier mă strecuram în sală fraudulos în cele cîteva minute cînd spectatorii ieşeau ( filmul dura mult şi pauza între spectacole era foarte scurtă), ne ascundeam sub scaune şi cînd noii veniţi intrau în sală, ne aşezam cuminţi în primul rînd. Azi bănuiesc că plasatoarea ştia, dar se făcea că nu vede. Raj Kapoor, pentru generaţiile mai tinere, era un copie indiană a lui Chaplin, mai şarmant şi mai înalt, dar cu un umor mai apropiat de al românului, la graniţa dintre băşcalia muncitorului din şantier şi farmecul golanilor de cartier, care plac în momente de rătăcire. Mult mai tîrziu, cînd l-am descoperit pe Chaplin, mi-am dat seama că diferenţa dintre prototip şi umbra sa este cea dintre ironie şi miştocăreală. Dar nici un film de Chaplin nu-mi trezeşte nostalgii ca “Articolul 420”. Nu mai ştiu mai nimic din el, nici măcar de ce se numea aşa...probabil tot ceva cu instituţii, norme şi reguli...
Printr-a 5-a am văzut “Superman”. Lumea de cristal şi gheaţă în care creştea eroul mi se părea uluitoare. Restul filmului, cu povestea de dragoste şi salvarea omenirii mă plictiseau puţin, dar mă duceam pentru aerul regesc pe care îl avea el trăind printre chipuri cioplite în sticlă şi lumini albastre.
Nici în adolescenţă nu m-a impresionat un film, ci tot un actor. Alain Delon. Mă tot miram cum un om cu ochii mereu încercănaţi poate avea o privire atît de vie. Abia pe la Luceafărul lui Eminescu am mai găsit efectul ăsta. I-o fi plăcut şi lui un fel de Delon... De la el, odată cu iubirea, treaba cu viciile şi virtuţile începuse să-mi devină neclară, iar esteticul şi eticul să mi se cam amestece în minte, chestiune care se mai menţine pînă în zilele noastre, dacă n-o fi murit cumva. Cînd am început să fiu invitată de baieţi la filme, am văzut integrala Chekie Chan la care n-am rîs niciodată şi mă simţeam cam stingheră cînd constatam că numai eu nu rîd sau mai rău, că indivizii mergeau la filme din astea ca să se pupe cu mine. Tot cu amicii mei am văzut filme cu raliuri, cu box şi cu alte arte mai mult sau mai puţin marţiale. Din aceste experienţe, pe la sfirşitul liceului am extras o lege: la un film bun nu te duci cu prietenul, ci singură. “Declaraţie de dragoste” şi “Liceenii” nu m-au impresionat în mod deosebit, deşi aveam cam vîrsta personajelor, pentru că viaţa mea reală era mai intensă, iar filmele trebuiau să-mi ofere o doză suplimentară de sare şi piper decît cea pe care o consumam zilnic. În studenţie, cînd cinematografia românească agoniza, hrănindu-se doar din amintiri cenzurate înainte de 89, mă duceam să văd şi altceva decît filme americane şi telenovele, nu din spirit de frondă, ci probabil dintr-o dorinţă de a da continuitate lumii. Cele mai multe filme europene şi româneşti le văzusem totuşi înainte de 89, nu în anii 90 şi nu înţelegeam de ce dispăruseră brusc. Dar tot atunci am văzut “Doors” de 8 ori, “Vîrsta inocenţei” de vreo 6, “Natural born killers” de 14 ori, “Arizona Dream” şi “Legături primejdioase” de vreo 9 ori.
În perioada acomodării cu sistemul de învăţămînt în tranziţie( de fapt, scuze, ăsta e pleonasm) au început să-mi placă Chaplin, Bergmann şi Woody Allen. Probabil pentru că mi-au transmis ideea la care ajunsesem şi eu: absurdul face parte din viaţă. Dar azi îi trădez cu cinematografia asiatică, la care m-a convertit Radu.
În concluzie, am observat o predilecţie a mea de mic copil pentru bestii şi marginali, ceea ce m-a împins să-mi aleg facultatea şi cariera( ca să le amintesc doar pe ele ), dar cum unul din preferaţii mei rămîne Depp din "Arizona", am învăţat de pe la el că soluţia ar fi să devii atent la visele lor.
Acum, privind în reluare, nu ştiu dacă ele mi-au schimbat viaţa, le-am văzut în momente de care îmi amintesc cu bucurie şi asta pentru că aveam familia într-o singură casă de pe planetă şi era întreagă, ceea ce făcea lumea solidă şi previzibilă, aşa că filmul era film, adică o frumoasă poveste, atît. Nu răspunsul unor întrebări fără sens. De genul: cîtă ficţiune este într-o zi obişnuită de toamnă? Sau dacă rîsul ori plînsul sunt predestinate sau întîmplătoare?
…cînd mă gîndesc că sunt tineri de 16,17 ani care nu au văzut niciodată un film la cinema şi că viaţa lor e la fel de plină de sens cum era şi a mea...
leapşa se trimite mai departe tuturor. Eu scriu şi asta aşa, de politeţe, că pînă acum nu prea s-a obosit mai nimeni cu lepşele de la mine, şi dacă o fi de bine sau nu, cine ştie...
