Pînă
la ţărm este un lan de porumb sălbatic. Se trece greu prin el, nu sunt cărări
între rînduri. Porumbul nu e prea copt, firele lui de mătase
sunt deschise la culoare.
Căpitanul mi-a
spus că aici este ceva important pentru mine. Am mers printre pietrele ţărmului,
tăioase urme ale mareelor, prin nisipul aspru, cu bucăţi mari de scoici
sfărîmate.
Mă
aşez pe o piatră şi aştept. În jur nu se zăreşte nimic, nici o fiinţă, nici un
om, o barcă. Ştiu că valurile ascund în ele viaţă şi ţărmul acesta semirotund,
închis e primitor. E dimineaţă şi apa e limpede, aerul umed.
Stau
de cîtva timp singură, într-un sat aproape. Mă gîndesc la căpitan.
În
aerul acesta atît de subţire, îmi amintesc lumea oamenilor mai ales prin
materialitatea lor, prin culorile chipurilor dincolo de care se văd capilare,
oase şi muşchi, prin căldura pielii, prin miros, prin atingere. Dinspre mare
începe un vînt uşor, apa ajunge aproape de sandalele mele. Atunci am zărit,
lîngă piciorul stîng, o pană ascuţită de pescăruş. Am înţeles, căpitanul
aşteaptă de la mine un răspuns, trebuie să îi scriu. Mă întorc în sat, ţărmul
miroase a alge, a scoici, a apă sărată şi mirosul sării şi scoicilor putrede se
amestecă precum viaţa şi moartea înainte de răsărit . Bine ai venit pe pămînt,
secundă!
