Armenia

Pînă la ţărm este un lan de porumb sălbatic. Se trece greu prin el, nu sunt cărări între rînduri.  Porumbul nu e prea copt, firele lui de mătase sunt deschise la culoare.

Căpitanul mi-a spus că aici este ceva important pentru mine. Am mers printre pietrele ţărmului, tăioase urme ale mareelor, prin nisipul aspru, cu bucăţi mari de scoici sfărîmate.

Mă aşez pe o piatră şi aştept. În jur nu se zăreşte nimic, nici o fiinţă, nici un om, o barcă. Ştiu că valurile ascund în ele viaţă şi ţărmul acesta semirotund, închis e primitor. E dimineaţă şi apa e limpede, aerul umed.

Stau de cîtva timp singură, într-un sat aproape. Mă gîndesc la căpitan.

În aerul acesta atît de subţire, îmi amintesc lumea oamenilor mai ales prin materialitatea lor, prin culorile chipurilor dincolo de care se văd capilare, oase şi muşchi, prin căldura pielii, prin miros, prin atingere. Dinspre mare începe un vînt uşor, apa ajunge aproape de sandalele mele. Atunci am zărit, lîngă piciorul stîng, o pană ascuţită de pescăruş. Am înţeles, căpitanul aşteaptă de la mine un răspuns, trebuie să îi scriu. Mă întorc în sat, ţărmul miroase a alge, a scoici, a apă sărată şi mirosul sării şi scoicilor putrede se amestecă precum viaţa şi moartea înainte de răsărit . Bine ai venit pe pămînt, secundă!