Povestire în trei părţi
Partea întîi: Cine-s personajele şi ce vor ele Ce legătură este între o prinţesă oarecare şi nemurire, o să mă întrebaţi? Însăşi substantivul cu pricina trimite la o fiinţă înzestrată cu nişte calităţi care o anticipează, adică frumuseţea şi veselia. Pe mine, povestitorul, oricum aş scrie, mă interesează chestiunea, mai ales că blogspotul îsi doreşte să devină ţinutul fără de moarte al tuturor celor pe care viaţa adevărată nu-i mai poate ţine captivi. Prinţesa noastră căuta ceva care avea legătură cu nemurirea.
Şi a găsit un electrician căpşunar.
Acestea au început cînd prinţesa s-a hotărît să fugă din povestea unde era personaj principal. Taică-su, un individ comun, ca mai toţi împăraţii, hotărîse să o mărite, adică să scape de grija de a-şi mai bate capul cu ea. Voia să iasă la pensie, să pescuiască liniştit şi să joace cîte un pocheraş cu vecinul Verde şi se cam săturase să o păzească de fel de fel de indivizi dubioşi. În plus, cînd pierdea la joc, mai ales dacă era şi un pic ameţit, toţi prietenii, împăraţi în toată firea, cu copii cît fie-sa, i-o cereau de nevastă, gata să divorţeze. Hotărît, a dat sfoară în ţară că prinţesa lui îşi caută un soţ căruia să îi dăruiască frumuseţea şi blîndeţea, în toate nopţile şi zilele vieţii ei. Prinţi de peste mări şi ţări trimiseră cv-ul suveranului şi veniră la interviul cu prinţesa, deşi auziseră că mofturoasa avea o privire albastră otrăvită, care cobora pînă în sufletele peţitorilor şi-i transforma din regi în oameni umili, şovăielnici şi plictisitori.
Toţi aveau experienţe importante şi mai ales un portofoliu de competenţe: iarba fiarelor, ouăle nenumărate cu tot cu cloşcă, mere şi pere aurite, paloş fermecat, lampă magică, arc cu săgeţi....şi multe altele...uimitoare şi strălucitoare. Şi pe toate acestea le puseră la picioare prinţesei ca pe daruri de soi.
Cocoţată pe tron în lotus şi cu ochii închişi, uneori prefăcîndu-se că doarme de-a binelea ( ţinea lîngă ea un papagal care chiar imita bine sforăielile reginei mame) sau făcînd căpşuni-origami din hîrtie creponată, prinţesa îi privea scurt pe fiecare în ochi. Prinţii erau frumoşi şi victorioşi, spuneau vorbe inteligente. În plus, darurile fermecate îi învăluiau într-o lumină specială, cu altă culoare pentru fiecare.
Erau curajoşi şi o măsurau cu îndrăzneală, gîndind însă ce pedepse să-i coacă ca să-i mai taie din elan, dar asta după nuntă, bineînţeles, iar prinţesa le vedea sufletul...
Totuşi, prinţii ştiau că nu e o prinţesă oarecare, deşi n-ai fi zis după ce părinţi avea..., ci avea un dar special. Dacă alegea unul din ei, alesul avea să fie pînă la sfirşitul zilelor vesel, pus pe şotii, plin de energie şi mai ales, avea să găsească fiecare secundă a vieţii încîntătoare. Privirea albastră a prinţesei îndrăgostite, transparentă, le-ar fi dezvăluit bucurii nemaivăzute, aşa că prinţilor nu le-ar mai fi rămas de făcut altceva decît, atunci cînd i-ar fi cuprins plictiseala, boala sau tristeţea, să i se uite în ochi.
Pînă una alta, prinţesa nu alesese nici unul, iar prinţii descumpăniţi îşi adunau darurile şi plecau, brusc îmbătrîniţi şi obosiţi.
Cică unii s-ar fi sinucis ( deşi nu ştiu dacă în lumea poveştilor asta se poate) neputînd să mai trăiască fără merele sau armele de aur, alţii au acceptat slujbe umilitoare numai să o vadă zilnic. Iar unii, deşi au fost înainte personaje pozitive, s-au transformat în spîni, zmei, pitici bărboşi şi gheboşi, încăierîndu-se toată ziua unul cu altul şi gîndindu-se că poate asta îi place mai mult prinţesei.
În vreme ce se petreceau toate acestea, undeva într-un orăşel-port trăia un electrician.
Era, ca să înţeleagă toată lumea, frumos şi iscusit în toate. Toţi locuitorii oraşului aveau curent electric datorită lui, care descoperise electronul şi inventase becul cu mult înaintea altora. Din cînd în cînd, de ziua oraşului, organiza un spectacol de lumini cu laser şi amplasa un nou felinar-unicat în formă de căpşună în faţa cîte unei case în care locuiau oameni care, aflase el, se iubeau.
Şi asta pentru că marea sa pasiune erau căpşunile.
În afara conexiunilor la reţeaua electrică, cultiva căpşuni într-o mică seră unde, independent de anotimp, era lumină şi căldură blîndă de primăvară. Le urmărea cum încep să crească, se colorează încet în gălbui, apoi în verzui şi roz. Cînd le culegea, roşii şi parfumate, i se umplea sufletul de bucurie. Din păcate, în oraşul lui, toţi locuitorii erau alergici la căpşuni, aşa că electricianul le strivea în dulceţuri şi siropuri pe care le transporta cu o barcă în alte orăşele. Cînd apărea un străin în port, primul lucru pe care îl făcea era să îl ducă la seră şi să îi ofere căpşuni. Mulţi însă întrebau dacă nu are să le dea un pahar de rachiu mai degrabă. Atunci electricianul ofta, dar desfăcea o sticlă cu lichior şi petrecea cu străinul toată noaptea părînd că rîde de glumele deocheate, dar bucurîndu-se de fapt că nu erau irosite de tot căpşunile.
Bine, şi care-i legătura cu...? (mă întreabă împăratul).
Păi vestea frumuseţii şi veseliei prinţesei ajunse într-o zi şi pe marea care uda ţărmul oraşului său. Tocmai schimbase becul la Far, cînd unul din marinarii veniţi atunci începu a-i vorbi brusc despre obîrşia lui, odată nobilă, şi despre nenorocirea care îi stăpînea acum inima. “numai s-a uitat la mine şi mi-am văzut toate merele de aur viermănoase...Şi ea, fără nici o remuşcare, a continuat să umple coşul din poală cu căpşuni de hărtie”.
Electricianul îi spuse că trebuie să vadă altfel problema pentru că, dacă nebunia ar fi posibilă în ţara poveştilor, ar putea spune că prinţesa e nebună şi mai bine că a scăpat de ea, dar acest lucru e cam greu de demonstrat aici, că ar face mai bine să nu devină un personaj marginal, care nu mai foloseşte niciunui povestitor de-acu încolo. “ uite, eu de cînd cu curentul electric am învăţat să văd mai ales polul pozitiv”.
Învăluit în cîmpul pozitiv cîteva zile şi nopţi, după discuţia cu marinarul-prinţ, electricianul se hotărî să plece în căutarea prinţesei. Luă cu el o cutiuţă cu cele mai ochioase căpşuni să i le ducă prinţesei.
Urca în autobuzul 23 prăfuit şi plin de oameni care mergeau către plajă, turtiţi unul în altul, cu colacele de salvare şi bărcile pneumatice gata umflate, pregătiţi să se arunce în apă cum ajung. Ţinea cutiuţa cu căpşuni deasupra capetelor tuturor, stînd pe vîrfuri, aproape de becul uitat aprins de şofer. Merse aşa mult, pănă cînd autobuzul opri la marginea unei livezi. Oamenii coborîră bucuroşi şi lăsară toţi colacele pe iarbă, se descălţară, înşfăcară cîte un coş de nuiele şi se puseră pe cules mere, pere, prune şi ce se mai găsea pe acolo pînă cînd dispărură de tot.
Electricianul coborî şi el, deschise cutia de căpşuni şi le verifică dacă nu s-au înmuiat de la căldură, apoi porni să rătăcească prin livadă.
Nu merse prea mult, dar cînd se uită în urmă, autobuzul nu mai era şi livada se îndesi plină de roade pe crengile grele, care îi strecurau în piele şi haine un miros dulce-acrişor. Livada era a unor bătrîni care nu o mai culegeau de mult, dar care erau bunicii unei prinţese frumoase şi vesele. Nu ştiu de unde îi veni gîndul acesta, s-ar putea să i-l fi spus eu, ca să mai scurtez. Luă cîteva fructe şi le băgă în sîn, apoi îşi aminti de grija pentru capşuni şi, cînd să muşte din prima pară, auzi în spatele lui zgomotul unei porţi care se deschidea chiar din trunchiul copacului sub care stătea. De acolo ieşiră în goană doi cai transparenţi trăgînd după ei o trăsură ca-n interbelică.
Sfîrşitul primei părţi.
Cu inima plină de duioşie, maestrul respiră adînc şi privi spre micul discipol 
