Vecinii îl vedeau rar. Trecea ca o umbră pe lîngă garduri, cu paşi mărunţei, ca de femeie, cu ochii acoperiţi de pălăria mare de paie, mereu grăbit. Din cînd în cînd se sprijinea de un copac şi ridica privirea spre coroană. Atunci căldura îi învăluia ameţitor chipul văduvit de vedere. Sub paşi, scîrţiitul frunzelor deja uscate urca în arabescuri pînă sub pleoape. Prin căptuşeala buzunarelor pipăia frunzele rupte. Verdele deschis şi greu îşi strecura asprimea în palme venind cu lumină, apoi gusta din unele din ele. Ajuns acasă, lua penelul şi, pe ceştile subţiri, albe, desena miraculoşi păuni, cu zeci de ochi în coadă, ochi verzi şi galbeni, arămii. Îi picta încet, cu unduiri line ale pensulei, ca într-un dans tainic, cu ochii închişi pentru totdeauna unei lumi fără delicateţe.
