Pozitivismul Logic. continuare....."Ceea ce pozitivistii
au pretins că preiau din Tractatus a fost ideea ca adevărurile necesare sunt
necesare doar pentru că sunt tautologii." p.369.
' În
trecut, propozitiile logicii si matematicii dadusera multa bataie de cap
empirismului. Puțini empiristi erau dispuși să mearga pe ideea lui Mill, (a
faptului ca ele trebuie sa fie niste enunturi necesare) si ar fi preferat sa nege ca asemenea
propoziții ar fi necesare. Bine, era
interesant sa accepti ca ele sunt necesare, dar cum putem cunoaste prin ele
lumea? (nn. cu ajutorul propozitiilor matematicii si logicii, care sunt apriori?)
Empiristii puteau acum sa reimpuna teza cum că cunoașterea despre lume este
dobândită numai prin experiență și sa foloseasca aceasta ca pe o idee clara
pentru a ataca metafizica. Marea armă în acest atac a fost principiul verificarii.
Acesta spunea ca sensul unei propozitii este dat de modul in care ea este
verificata.
O astfel de intelegere a sensului ar fi permis unei persoane să excludă în afara sensului toate acele enunturi
care nu puteau fi nici verificate, nici falsificate prin experiență.
se punea întrebarea urmatoare:
Dar daca s-ar
confrunta cu nevoia de a explica enunturile despre natura Absolutului, scopul Universului sau despre lucrul - in - sine kantian, pozitivismul nu s-ar trezi deodata gol pusca si nu i-ar mai ramane decat sa le zica
razboinicilor metafizicieni:
- Ce experienta
posibila ar trebui sa devina necesara pentru a va rezolva problemele voastre metafizice?
Aproape imediat
după ce a aparut principiul verificării, au izbucnit disputele despre statutul
și formularea sa. Principiul nu pare să fie el însuși o tautologie, o simplă
chestiune de definiție. Se impune așadar sa il verificam prin experiență? Dacă
nu, părea să se autodenunte ca lipsit de sens. Mai mult decât atât, nu numai propozițiile
metafizicii, dar si generalizările
științifice, nu pot fi verificate concludent. Ar trebui să spunem apoi că
criteriul semnificației nu este verificabil, ci falsifiabil? (nn. presupunem ca se poate dovedi ca nu este
fals). Astfel, propozitiile universale ar avea semnificatie (pot fi
semnificanti) pentru că ele sunt in mod
sigur falsificabile.
Dar cum, pornind
de la acest punct de vedere putem afirma existenta semnificantului?
Nimeni nu poate
sa cuprinda prin experienta universalul, deci afirmatiile universale nici nu
pot fi falsibiabile, deoarece ele pornesc de la o experienta incompleta. Asa incat a trebuit ca principiul sa fie acceptat doar in varianta "slabă" si s-a stabilit că o judecata are semnificatie doar atunci cand s-ar putea observa
anumite situatii relevante in care propozitia devine adevarata sau falsa. Și
asa s-au obtinut mai multe judecati a caror semnificatie se putea dobandi pe
baza principiului verificarii, dar ele s-au dovedit ca, desi sunt
"verificabile în principiu", nu pot fi verificate în practică.
Numai empiristii stiu cat au avut de furca atunci cand au aplicat Principiul verificarii enunturilor din istorie;
și orice alte modificări ale principiului puteau sa il faca atat de cuprinzator
incat sa ajuga sa se aplice chiar si judecatilor metafizice.
Chestiune de care
empiristii fugeau cat vedeau cu ochii.
In final, Pozitivistii au fost unanim de acord ca viziunea Tractatus-ului era: adevaratul scop al filosofiei
este acela de a clarifica enunturile non-filosofice.
Atunci cand se apleaca asupra limbajului stiintei, filosoful trebuie să arate cum toate
judecatile empirice au fost construite în mod real din propozitii elementare
sau "enunturi- protocol", care deriva din experiente concrete. Cand cunoastem
empiric, enunturile- protocol sunt acceptate sau respinse prin intermediul
principiului verificarii, dar sensul lor trebuie cunoscut de dinainte.
Cuvintele care apar în
enunturile non-protocol derivă din enunturi - protocol, pleaca de la acestea,
sunt traduse din acestea, iar cuvintele care apar în enunturile - protocol
si-au derivat semnificația lor de la posibilitatea unei definiții
ostensive - a unui gest, care ar trimite (literal sau metaforic) la acea particularitate
a experienței la care se referă cuvântul.
Aici apare o dificultate cum putem aplica
principiul verificarii unor enunturi - protocol cand stim ca ele deriva dintr-o
experienta strict personala, din ceva propriu fiecarui individ? Dacă sensul
depinde de verificabilitate, și verificarea este prin stări mentale pe care doar eu singur le experimentez, cum pot vreodată înțelege sensul enunturilor altuia? Schlick a încercat să răspundă la acest lucru făcând distincția dintre formă și conținut. Conținutul experienței mele – ce imi place, ce trăiesc eu când
mă uit la ceva verde - este privat și incomunicabil.
Dar forma, relația structurală, între experiența
mea privată și experiența privată a altor persoane este ceva public și
transmisibil. Eu nu pot ști dacă, atunci când văd un copac sau un apus de soare, alți
oameni se bucură de același lucru, de aceeasi experiența ca mine; s-ar putea chiar ca ei
cand se uita la un copac sa vada culoarea pe care eu o vad cand ma uit la un
apus de soare. Dar atâta timp cât amândoi suntem de acord să
numim copacul prin verde si apusul de soare prin rosu - atâta timp, adică ca
formă sau structură a experienței noastre, modelele sunt similare - suntem
capabili să comunicăm și să construim un limbaj al științei. Puțini oameni au considerat că acest răspuns
este satisfăcător și
amenințarea cu solipsismul nu a fost rezolvată
în mod adecvat decat dupa ce Wittgenstein s-a reintors la filosofie."
- ANTHONY KENNY-- An Illustrated Brief History of Western Philosophy, Blakwell, p. 369-370.
traducere cu google translate
