Cîndva F fusese celebru.
Avea o însuşire şi numai una: ştia să pună piedici grozave.
Piedicile lui F erau foarte complicate şi greu de imitat, mai exact, nimănui nu-i reuşea prea bine. Uneori F îi împiedica pe oameni să ajungă la serviciu sau să prindă avionul, să meargă la întîlnirea vieţii sau să se trezească din somn în timpul unui cutremur de 9 grade. Despre chestiile astea spectaculoase povestesc multe cărţi şi filmele de la Hollywood.
Alteori, F făcea chestii mai puţin vizibile pe ecrane. De pildă, se pricepea să sechestreze ocaziile favorabile spunerii adevărului şi acesta era amînat perioade lungi sau pentru totdeauna. Adevărul era ameninţat cu un prea devreme sau cu un prea tîrziu. Atunci, peste oameni se instala muţenia, dar nu ea era lucrul cel mai cumplit, ci complicitatea în muţenie, care crea insule sau chiar continente. Geografia populaţiilor se desena inexact, pentru că era, de fapt, dublată de o geografie a secretului.
Ferestrele închise, porţile trîntite, gurile pecetluite, ochii şi urechile acoperite...şi totul spre mulţumirea lui F!
F nu spunea nimic, nu făcea nimic în plus, doar piedicile lui, dar peste fiecare om aluneca uşor un văl care îl înfăşura de jur împrejur, limitîndu-i gesturile şi numărîndu-i paşii, înteţindu-i bătăile inimii sau tăindu-i respiraţia.
Mi-am amintit de F azi, cu ocazia echinocţiului de primăvară.
