luna-i ca o mămăligă şi ţie
îţi joacă-n gene lucirea
coifului meu de argint plecat
cu sorcova după colţul iernii
pe urmele bizonului din stemă.
vai! seceraţi, unul şi unul, vînătorii comuni
se muriră într- un zîmbet al tău
care nu va fi şi nu era pentru mine,
ci pentru decanul Facultăţii de Drept.
de mîine -i urcuşul, îmi spui, spre lună întîi, spre soare pe urmă
auzi călătorii cu doruri ascunse în palme cum mînă
carul de sticlă topită-n lumină!
pe urme îţi calcă girezi somnoroase
cu căldările pline de apă curată şi lină.
