Acesta este ultimul capitol al părții a 4 a și în el se întâmplă ceea de toți cititorii așteptau/ așteaptă de la Tolstoi încă de acum câteva zeci de pagini. Anna și Vronski în sfârșit se reîntâlnesc. Se iubesc la nebunie și hotărăsc să plece numai ei doi în Italia pentru ca Anna să își revină complet cu sănătatea, cu sau fără divorț, cu sau fără custodia lui Serioja. Deocamdată pleacă fără acestea două dorințe de normalitate civilă.
Să povestesc cum de s- a putut întâmpla așa ceva. S-a putut întâmpla simplu, brusc și fără niciun raționament justificativ al lui Tolstoi. Vronski este vizitat la spital de soția fratelui său, Varia, care îl îngrijește, îi schimbă pansamentele și îl mai și dăscălește. Glonțul care a trecut pe lângă inimă l-a lăsat în viață, l- a făcut să fie respectuos față de Aleksei Aleksandrovici, să fie de acord cu decizia Annei de a-și păstra familia, să fie de acord cu transferul în Tașkent, să ofteze mâhnit când află că Anna nu vrea să îl primească. Dar tot acest glonț l-a făcut să își dea seama că mai are o șansă. Când Karenin îi trimite o scrisoare că poate să vină să își ia la revedere de la Anna, Vronski își pune toate aripile posibile, la picioare, mâini, după urechi, la sprâncene, pe piept, pe spate și zboară la Anna. O sărută, o îmbrățișează, plâng amândoi de fericire, o cercetează și când vede că e cam palidă, se hotărăște brusc să o scoată din atmosfera sumbră a prezenței și absenței perspectivei lui Karenin, în care stătea închisă de câteva luni, și să o ducă în Italia soarelui blând și plajelor prietenoase.
