Visez.
Sunt singură, completamente solo, cum spun străinii.
Dar nu acum, ci cu mulți ani în urmă. Ies afară și, din cauza singurătății, nu am nici curaj. Afară plouă cu găleata, merg în cartierul unde, în zile senine, mă întâlnesc cu prietenii. E o zi jalnică, nici trandafirii nu se văd de cenușiul zilei. Mă bag într- o scară și stau. Stau mult. Aștept să iasă cineva afară, inutilă așteptare, pe vremea asta, la ora asta lumea lenevește, se odihnește sau doarme. E o zi ca astăzi, o zi de duminică.
Stau sub balconul unui prieten bun, al unui băiat frumos și nefericit, al unui tânăr teatral care- și ascunde nefericirea, care nu cere nici milă, nici tovărășie.
Plouă încet, cum plouă azi, mocănește, cum spun oierii.
Mă uit la picăturile care cad îndârjit și mărunt. Sunt undeva între mine și mine, la jumătatea drumului între o zi oarecare, în care timpul curge ca ploaia și o zi care nu este zi, ci eternitate, în care această ploaie leagă cerul de pământ iremediabil.
Nu îmi e frig, nu îmi e somn, nici foame, nu mă doare nimic. Sunt, cum ar zice Descartes, inexistentă.
Prin ceața deasă a ploii văd doi tineri îmbrățișați, văd oameni cuminți și așezați, un câine negru vesel își manifestă recunoștința trecând de la unul la altul, tinerii și copiii îi aduc adresa eugenii, preferatele lui.
Tinerii se apropie mult de mine, băiatul sărută fata cu pasiune, ca și când ar mușca dintr- o piersică pufoasă, fata își îndreaptă bretonul ca și când numai ea ar fi pe lume, sunt fericiți și îndrăzneți. Tinerețea trece prin fața ochilor mei ca un film la o viteză normală, fără răsturnări de situații și fără dramă. Sunt într- un timp ideal!
Plouă și niciun om nu iese din casă, nicio pasăre, nicio pisică. Prezența tânărului care stă deasupra îmi devine cumva vizibilă, îl simt cum merge încet prin casă, cum se oprește în dreptul unui raft cu cărți, cum plimbă degetele pe cotoarele lor, cum își ia un volum de versuri și îl răsfoiește. Mă uit în sus, nu e nimeni, ploaia se scurge pe lateralele balconului. Acum știu, cineva îl apără, cineva mă apără. Aerul se limpezește puțin. Plec spre casă, cu trena udă de ploaie, greoaie, cu marginea rochiei complet plină de păpădii. Mă aplec și strâng în mână o pasăre cu penajul ud, ciufulită și somnolentă. O pun sub un copăcel. În urma mea, două femei brunete, cârlionțate, cu pielea arămie, aleargă desculțe. Una dintre ele îmi parfumează părul. Cealaltă îmi pune în ureche un cercel.
