• in continuare
 |
| Ludwig Wittgenstein (1889-1951) |
Wittgenstein dă exemple de jocuri de limbaj: a asculta și a da ordine, a descrie aspectul obiectelor, a vorbi despre senzații, a indica niște măsurători, a construi un obiect plecând de la o descriere, a indica un eveniment, a interpreta un fenomen, a crea povești, a acționa, ghicirea ghicitorilor, zicerea de glume, cererea, batjocura, a saluta și a se ruga. De asemenea, el vorbește despre jocuri de limbaj specifice limbilor străine, care folosesc expresii diferite de ale limbii noastre. Wittgenstein nu a înfățișat o teorie generală a jocurilor de limbaj: utilizarea expresiei este menită să sublinieze faptul că, de fapt, cuvintele nu pot fi înțelese în afara contextului în care sunt folosite. Avem nevoie, atunci când căutăm să dăm o explicație despre sensul unui cuvânt, să căutăm rolul pe care îl joacă în viața noastră. Utilizarea "jocului" nu are intenția de a sugera că limbajul este ceva banal; cuvântul a fost ales deoarece jocurile prezintă același fel de varietate ca și activitățile lingvistice. Unele jocuri sunt competitive, altele nu sunt așa; unele au reguli, altele sunt spontane; unele folosesc bile, altele se desfășoară pe o scenă; unele solicită anumite calități umane, altele nu. Nu există o însușire comună pe care o au toate jocurile ca jocuri¹ : mai curând jocuri diferite împărtășesc caracteristici diferite între ele așa cum diferiții membri ai aceleiași familii se vor asemăna unul cu altul nu într-un singur mod, ci într-o varietate de moduri.² În mod similar, nu există nicio însușire esențială a elementelor limbajului; există doar asemănări de familie între nenumăratele jocuri de limbaj.
• Sensul filosofiei ar fi, pe scurt, găsirea esențialului limbajului, dar nu dezvăluind existența unui mecanism fantomatic ascuns în noi, ci prezentând în mod clar ceea ce deja știm, dar știm confuz, și anume modul în care folosim cuvintele. Filosofia ne poate oferi o viziune clară asupra acestui lucru și, prin urmare, asupra lumii pe care o înțelegem prin intermediul conceptelor limbii noastre.
•Ca și pozitiviștii, Wittgenstein este ostil metafizicii. Dar el nu atacă metafizica prin instrumentul pozitivist, care a fost, (pentru pozitiviști), principiul verificării, ci prin desemnarea atentă a distincțiilor care îi permit să descifreze amestecul de truism și nonsens în conceptul de minte al metafizicianului. Mai mult decât atât, tipul de metafizică pe care o critică este unul față de care mulți pozitiviști s- au făcut vinovați. Pentru Wittgenstein, metafizica ar consta de fapt dintr-o gramatică travestită în știință.
• Filosofii sunt în mod constant tentați să imite revendicările și metodele științei. Filosofii secolului al XVIII- lea, care au căutat să construiască o fizică newtoniană a minții³ sunt ilustrații evidente ale acestei ispite. Wittgenstein atacă în repetate rânduri reprezentările metafizice ale minții ca pe un mediu misterios, diferit de un mediu fizic, în care funcționează legi speciale, pe care filosoful trebuie sa le descopere și să le enunțe. “Când filosofii folosesc un cuvânt – de exemplu: “cunoașterea “, " ființa “, " obiect “," propoziție“," nume "- și încearcă să afle în ce constă esența acestei (realități), voi trebuie să îl întrebați: care este sensul în care este folosit cuvântul acesta în limba ta originară? - pentru că ceea ce trebuie să facem de fapt este să aducem cuvintele dinspre metafizică înspre uzajul lor cotidian.”
ANTHONY KENNY - An Illustrated Brief a History of Western Philosophy, Blackwell, 2.ed., p.372- 373.
traducere cu Google Translate
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Note: 1. nu există un esențial, un in sine al jocurilor
2. de exemplu, un copil poate avea umorul tatălui și optimismul bunicii, nasul fratelui și forma piciorului unchiului etc.
3.” Lecții si și convorbiri despre estetică, psihologie si credință religioasă.”, Humanitas.
............................................................................................
