Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 10

 

    Îmi amintesc, când eram studentă și, în timpul unor cursuri lungi și aride, mâzgăleam tot felul de lucruri ca să grăbesc timpul până la pauză, că m- am gândit de multe ori la munca unui pictor profesionist. O mare taină mi se părea că ascunde orice artist, dar pictorii mă fascinau în mod deosebit. Mi se părea că o mână care reușește să pună pe hârtie exact ce văd ochii, sau care poate zugravi idei din minte într-un mod care să le facă înțelese și de alții e o mână neobișnuită.
    Capitolul acesta, deși scris în cheie ironică referitor la inspirația unui mare pictor rus, este interesant tocmai pentru că e o privire "pe gaura cheii" în " bucătăria" unui artist.
Pictorul pe care îl vizitează Anna, Vronski și prietenul lui, Golenișcev, venind cu trăsura, eleganți, tineri și frumoși, nobili ruși visători și îndrăgostiți de artă, e de fapt un om modest atât prin înfățișare cât și prin țoalele ridicole și vechi. Nu face impresie grozavă la prima vedere.
   Știm din capitolul anterior că Mihailov este un pictor rus celebru în Italia, este menționat în cronicile literare și-i este așteptat cu nerăbdare noul lui tablou. Vronski îl vizitează pentru un portret al Annei Karenina, pe care pictorul o remarcă imediat pentru delicatețea ei, frumusețea deosebită și lumina care o înconjoară.
Prima parte a capitolului este despre cum apare o imagine într-un tablou, ce resurse emoționale și intelectuale folosește un artist pentru a fixa pe pânză un caracter.
    Povestesc pe scurt.
    Pictorul are o soție, tot rusoaică, are mai mulți copii și trăiește strâmtorat. Probabil banii câștigați din artă îi bagă în pânze și pensoane, ceea ce pe soție și proprietăreasă le deranjează, e în urmă cu chiria și se descurcă greu. Se ceartă cu nevasta, o face proastă și nu mai țin minte cum, în orice caz o bălăcărește  că nu vorbește cu proprietăreasa în rusește, ci într-o italiană stâlcită. Asta e fain! În loc să o constrângă pe italiancă să învețe rusește se chinuie ea în limba ei ultranaționalistă. Cam asta e ideea.
Intră într-o încăpere de lucru, separată printr- un paravan și vrea să termine portretul unui furios. Are două schițe, una în atelier, alta rătăcită prin casă. Recuperează de la fata mai mare a doua schiță, plină de grăsime, dovadă că nici copiii nu prea se omoară cu respectul față de munca lui, care îi ține mai mult în sărăcie decât în belșug.
Însă! Când se uită la schița pătată observă că portretul, prin pata de ulei căpătase alte contururi, mai interesante, mai apropiate de adevăr. Intră în transa specifică și definitivează portretul, îl face desăvârșit, așa încât, spune criticul de artă Tolstoi, orice detaliu s-ar adăuga, părul mai lung, perciuni, alte linii, pălărie sau bască, acest caracter al furiosului cu bărbie pătrată nu se mai poate confunda cu nicio imagine din istoria picturii. E fericit, nu e Rafael, dar e un pictor bun. Își cere iertare de la nevastă că a jignit-o și pleacă fericit spre Atelier, locul de întâlnire cu cei trei aristocrați ruși care îi trimiseseră cartea de vizită.

Idei pentru un minieseu despre creativitate în științele naturii și pedagogie

eu -  Ce poate fi mai apolinic decât o foaie albă de hârtie? 

Dorel:- Faptul că niciodată nu îmi dai o a doua șoseată după ce pui rufe la spălat? 

Mr Brasil:- Puneți -le tu!

eu:-  A fost nevoie de ciuperci pentru a dirija oile sau renii spre cele mai înalte culmi ale cunoașterii absolutului?

Mr Brasil:- Asta-i bună! Ce făptură vegetală vroiai pentru a descrie instinctul ? O ferigă? Un cimpanzeu? Un ibric golit de cafea? 

Dorel:- Vezi că ultimele două nu sunt făpturi vegetale. 

Mr Brasil:- Nu, dar totul la origine a fost așa. De exemplu, adeneul e  vegetal. 

eu:- -Nu areneul e mai larg răspândit? Parcă așa se gândea acum 6 milioane de ani.

Dorel:- Știe cineva cum se gândea acum 6 milioane de ani?

Mr Brasil:- Cum să se gândească? La fel ca în zilele noastre. 

Dorel:- De aia se zice că omul a evoluat din antropoide?

Mr Brasil:- - Tu dacă ai fi profesor cum ți- ai felicita elevii că au caiet la materia ta?

Dorel:- Simplu. Le-aș pune un 10. 

eu:- Nu poți să pui un 10 pentru un caiet gol. Pui când se termină anul școlar și e plin. 

Mr Brasil:- Aici ai de ales între două variante:- fie ai elevi la oră, spirite apolinice, maximum o foaie albă pe bancă, fie nu ai elevi la oră, vinovății dionisiace la final de an și un caiet plin cu lecții și exerciții. 

Dorel:- Exact așa era și pe vremea mea! Cele mai multe chestii le- am învățat când chiuleam. Aveam o putere de concentrare pe lecțiile din manual ceva de speriat!

eu:- Da, și eu! Îmi amintesc că odată am avut pojar și în cele 3 săptămâni cât am stat în casă am ajuns cu materia câteva lecții mai încolo de unde erau colegii mei, care veniseră zi de zi. 

Mr Brasil:- În zilele noastre cel mai greu nu este să scrii, ci să fi în temă cu diacriticele. Restul aproape că vine de la sine. Telefon nou, aifon modern, spirit metodic adecvat comunității științifice. Ia zi, ai văzut ce atitudine are dicționarul când cauți un cuvânt nou? Te întreabă întâi dacă ai pus corect diacriticele. 

eu:- Mă duc să fac o cafea. 

Dorel:- Adu și niște pâine cu gem din fructe de pădure. Numai eu știu cu ce groază de urși le- am cules. Ce vremuri! Am ajuns să ne luptam cu animalele pe cale de dispariție pentru o felie de pâine cu dulceată de mure.

Mr Brasil:- Și gândește-te că în comuna primitivă, bătălia era mai crâncenă, erau și urși grizzly, și mamuți, și dinozauri și ciuperci uriașe.

Dorel:- Ha! Hai! Ciuperci uriașe ca alternativă la fragi și mure! Ăsta da haos științific în biologie și istorie!

eu:- Și geografie! Cu cât sunt mai mari vietățile, cu atât câmpiile sunt mai mari. Și munții mici mici de tot, cât niște boabe de mazăre.

Dorel:- Apropos, mai avem conservele alea cu mazăre?

Mr Brasil:- Sunt vechi și de demult. Poți să le fierbi 6 milioane de ani, nu se înmoaie 

Dorel:- Oare de ce se pune așa ceva în vânzare?

Mr Brasil:- Din motive paideice. Să mai renunți la evoluție. Vezi că există așa ceva, e clar că în loc de mazăre a crescut un mutant. 

Dorel:- Mda. Ce bună cafea! 

eu:- A cumpărat-o Mr Brasil. E din Brazilia.

Morala: Vorba domnului Fi. Scriitorul trebuie să scrie zilnic, are, n-are inspirație, trebuie să umple cel puțin o foaie albă de hârtie. Altfel se apucă de dans, de fotografie, se trezește că lălăie singur cea mai tare melodie a momentului istoric. Așa și eu. 

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 9

 

    În introducere, Tolstoi descrie palazzo-ul unde locuiesc Anna, Vronski, doica și fetița.  E o clădire de patrimoniu, o construcție veche, cu mobilierul, tapiseria și frescele nemodernizate, exact așa cum au fost la origine, cu cel puțin 100 de ani înainte. Vronski e fericit aici pentru că nu se mai simte un nobil pricăjit, fără portofoliu de vânător și fără epoleții și șnururile din armată. E un pictor talentat, mărunțel ca prestigiu, nu apare în ziare, nu participă la expoziții, nu i se fac comenzi cu plata în avans și nimeni nu așteaptă cu sufletul la gură următoarea capodoperă. 

  Ia lecții de pictură de la un maestru italian care îl învață să picteze peisaje și studiază pictura medievală. I-a făcut deja un portret Annei (știm că Anna a mai fost pictată, un portret al ei este un sufrageria lui Karenin), a făcut un studiu de portret cu doica fetiței ca model, o tânără frumușică pe care Anna e geloasă.
Într-o zi vine în vizită prietenul lui, Golenișcev, care pune pe tapet o serie de opinii contra:
1. În acele zile se discuta mult în presa artistică despre un pictor rus,  Mihailov, care avea în lucru o pictură, plătită deja și așteptată cu înfrigurare de toată lumea. Pictorul este talentat dar trăiește modest, chiar strâmtorat. Știm că Vronski a mai făcut acte bruște de generozitate, chiar în ziua când a cunoscut-o pe Anna, a dat o sumă mare de bani văduvei al cărei soț murise călcat de tren în gara din Moscova.
2. Golenișcev este contra lui Mihailov din două motive:
a. Una dintre picturile lui celebre și foarte apreciate este Hristos în fața lui Pilat.
Golenișcev crede că modul în care a fost zugrăvit Iisus nu este canonic, ci comercial, cu o mare doză de imitație, nu a unor maeștrii medievali, ci a unor direcții actuale, care îl fac pe Iisus mai mult uman decât divin.
b. Un alt motiv de nemulțumire are legătură cu caracterul lui Mihailov. Nu este aristocrat, nu a beneficiat de o educație serioasă ce vine în primul rând din familie, este talentat e adevărat, a intrat în Academia de pictură pentru că are talent, dar nu are nici religiozitate, nici moralitate, nici ștaif. Cu alte cuvinte are pe creștet o bască furată și o eșarfă cu Cele 3 grații ale lui Botticelli cumpărată din vreun second.
3. Despre nihilismul lui Mihailov, Golenișcev vorbește până când și Anna și Vronski se plictisesc. Nu au nicio legătură cei doi amanți cu Dincolo de bine și de rău, Așa grait-a Zarathustra, Voința de putere, Genealogia moralei, etc.  și nici cu Fenomenologia Spiritului. Golenișcev reproșează lui Mihailov că nu e nihilist pe fond de: fiu de preot/ pastor,  fost soț cu 7, 8 copii ai aceleiași soții, parlamentar sau măcar avocat, ci că e un nihilist care fără să aibă vreun sens în trecut, vrea un sens în viitor. Cam ceea ce Nietzsche ar numi, nu Ubermensch, ci sclav. Sau maimuță. Sau om cu voință slabă, care își fundamentează educația pe ziare, nu pe cărți serioase (citite cu creionul în mână la lumina lumânării). În orice caz, cele câteva sute de pagini din Nietzsche, Hegel și Marx pe care Golenișcev le trântește în capetele Annei și lui Vronski au ca efect hotărârea bruscă a celor doi de a- l vizita pe Mihailov pentru a-i comanda un portret al Annei Karenina.

În plus, Vronski se gândește că acest artist atât de... controversat...merită un ajutor. 

Dintre toate cântecele

 

Era o sală înaltă de bal
Luminoasă și plină de ochi curioși
Iar muzica aceea sublimă
Intra prin toate crăpăturile stilourilor

O, mi amor, în noaptea aceea te-am auzit
Cântecul tău de sirenă m-a atras spre lumină
Așa cum pe poet îl atrage realitatea mărunțită de omida lui Aristotel
Dintre toate cântecele, al tău chiar era  frumos
Și fără nicio notă falsă
Tavanul se înălța odată cu lumina tot mai albă
Pereții se depărtau până la transparență
Și ploaia care șiroia pe ei a făcut inutilizabile toate caietele
Am înaintat spre banca unde stăteai
Cele douămii de statui de gânditori cu brațele obosite
Sprijinind capetele grele de concepte abstracte
Căzură brusc pe pupitre cu zgomote seci
Dintr-un burete prăfuit a țâșnit un porumbel în spirală spre tavanul prin care stelele pâlpâiau într-un vals lent
Era totuși noapte
Porumbelul zbura așezându-se din când în când pe câte un idol prăbușit în contraexemplu
Cântecul tău tremura unduind lumina
Ploaia șiroia peste catedră, peste profesor și peste mine, bineînțeles
Unul câte unul, triunghiurile și xurile se aliniau de-o parte și alta fâcându-ne loc.
În urma noastră, sala s-a umplut de pescăruși.
Ai închis încet ușa.
-Ce vreme! Ai zis, cu vocea ta melodioasă.
Dintre toate cântecele, al tău era cel mai înalt,
Am știut că dimineața va birui.

Anna Karenin, Partea a 5 a, Capitolul 8

 

      Dacă viața pe plajele însoțite ale Italiei ar fi asemănătoare cu urcușul unui munte spre o vârful unde, într-o cabană mirosind a lemn de pin, încălzită și primitoare te așteaptă un pat dublu cu așternuturi curate și saltea moale, cu plăpumi pufoase și covoare din blănuri, ecologice
bineînțeles, cu un foc în șemineu și un leagăn pentru o bebelușă cuminte și care nu- i deranjează noaptea pe părinți, da, dacă viața ar fi așa, atunci am putea spune că Anna Karenina este fericita pe deplin cu Vronski și fetița lor. Fiecare zi e o binecuvântare și aproape că nu își mai amintește deloc de chinul anterior și nici de Karenin și chiar de băiețelul rămas la Moscova cu tatăl lui. Pentru Vronski, care e fericit și el și cu gratitudine se străduiește să o facă pe Anna mulțumită de el însă acest urcuș spre cabană este un pic.... plictisitor.  Dacă Tolstoi ar fi Heidegger ne- ar spune că tocmai se pregătește să intre pe teritoriull Daseinului, care descoperă sentimentul metafizic al ființării prin îndepărtarea de lume și prin iubire. Însă nu asta vrea Tolstoi de la Vronski, ci descoperirea originii operei de artă, care vine din stăpânirea dorului de dorințe. Interesant. Vronski pictează, îi plac mult, cred, impresioniștii francezi, copiază cu ușurință orice operă și cu puțin exercițiu devine un pictor bun. O pictează pe Anna în costum de italiancă. Dar, într-o zi, când se întâlnește cu un fost camarad și merge la crâșmă cu el câteva ore, descoperă două chestii care îl întristează:
1. Că izolarea de tovarășii din armată și traiul exclusiv în cuplu îl fac să își deschidă cu ușurință inima spre orice neavenit, lucru care nu îi place.
2. Că pe Anna o deranjează ideea de a evada în tovărășia de pahar a altor bărbați.
Din aceste cauze, Vronski își petrece cu dificultate cele 15 ore ale stării de veghe în vizuina lor de vulpițe de pe vârful muntelui vieții. Poate că aici, în acest capitol, în timp ce-l scria, Tolstoi se va hotărî să îi coboare un pic de pe val pe cei doi amanți prea fericiți pentru niște muritori.
Să fiu sinceră, mi-a plăcut cum a folosit animalul ăsta de scriitor cuvinte senine și optimiste pentru a descrie fericirea unui cuplu. După mine, putea să scrie încă zece cărți de câte 8 părți fiecare și 1000 de pagini cu așa ceva, nu să îl plictisească pe bărbatul cel cel mai frumos, bun și interesant  așa de repede de femeia cea mai frumoasă și interesantă din lumea literară a acelui timp.
Ar fi fost cam cum a imaginat Marquez fericirea în doi, ca o plimbare de la un mal la altul al lacului,  pe un vaporaș, o fâțâială zilnică, mai admirând trestiile cugetătoare, mai zâmbind de bălăceală broscuțelor printre florile de nufăr, mai constatând viteza libelulelor.... Mă opresc că mă întristează combinația asta de steguleț adiind  unduios în  briză  cu unda de tristețe care trece prin mintea de soldat fără tămbălăul de la popotă  a lui Vronski....

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 7

     Știm din partea a patra că Vronski a luat taurul de coarne și a înșfăcat -o pe Anna de o aripă și au zburat amândoi spre Italia cea însorită. A făcut acest lucru pentru că o iubește și pentru că oamenii care te iubesc vor să te știe sănătos/ sănătoasă și fericită. Anna era bolnavă și deprimată. Atmosfera creată de Karenin în sânul familiei o tâmpea de cap încetul cu încetul. Înainte de a pleca, Vronski și-a dat demisia din armată. Are destui bani ca să poată sta o vreme liber. Cu ocazia demisiei din armată, își lasă părul lung și își cultivă o pasiune veche pentru care are și talent: pictura. Închiriază un palazzo într-un orășel de provincie și își face acolo un atelier.

Într-o zi dă nas în nas cu un vechi tovarăș de la școala de paji: Golenișcev. Se bucura mult că îl întâlnește aici în Italia, și deșii nu se omora dupa el când erau studenți, acum îl simpatizează, îi face cunoștință cu Anna și are loc între cei 3 o scenă sau mai multe de o gingășie afectivă deosebită. Toate cele 3 personaje sunt din aristocrația rusă, sunt prinți și se vede din atitudinea lor și din ceea ce își spun unul altuia o educație desăvârșită ce vine din câteva generații de interacționat cu țarii și curtea imperială. Deși știe că Anna este soția lui Karenin încă, deși e la curent cu toate bârfele, acest fost coleg al lui Vronski se poartă cu o eleganță extraordinară în preajma celor doi îndrăgostiți..  pătimași.
Mi-a plăcut capitolul, e foarte fain. Stau în continuare prost cu timpul liber, poate îl voi reciti și voi mai adaugă pe ici colo câte ceva.

Îngrijorări depășite

 

Dorel, mie:- Draga mea, cum stai cu îngrijorările industriale și cu îngrijorările agricole?
eu:- Mă întreb dacă depresia la cai are legătură cu iarba? Trece vara, trece iarba verde, apare fânul. În fân își fac adăpost buburuze, caii mănâncă fân cu buburuze și în loc să fie depresivi,  sunt ostensivi.
Mr Brasil:- Optimist! Ostensivi de genul:- Uite aici un om, uite aici un stăpân, uite un actual posesor de fân și un viitor posesor de iarbă?
eu:- Cam da.
Dorel:- Așa sunt caii de când e lumea. Sunt un fel de căței, da' mai mari.
Mr Brasil:- Cățeii nu mănâncă iarbă și nici nu prea au voie zahar. E ceva cu afectarea sistemul nervos.
Dorel:- Acu' zi de îngrijorările industriale!
eu:- Păi fii atent! Dacă industria a apărut în secolul 19 și acum suntem în secolul 21, nu ar trebui aniversată? De exemplu: 200 de ani de la apariția primului aparat de fotografiat sau 150 de ani de la zeppelin sau 100 de ani de la avion? Bine, cifrele sunt aproximative, vroiam să accentuez faptul că filmul Aviatorul cu Di Caprio ar merita văzut. Eventual în loc de Total Eclipse, are mai puțin pârjol interior și mai mult exterior. 
Dorel:- Așa te uiți la ăla cu Nikki Lauda. Da' vezi că ăștia de-a 12 a sparg parole.
eu:- Nu mă mai uit cu ei la niciun film. Pregătire pentru bac și Fabrica de tricotaje! Filosofie, între doi nasturi smulși.
Mr Brasil:- Smulși de la bluze sau de la pantaloni?
Dorel:- Ha! Hai! Ce bună întrebare!
eu:- Smulși de la fețele de pernă, na! De la fețele depășite moral.
Mr Brasil:- Asta e un vers dintr-o manea? Fetele moderne cu fețe fețe sau Fețe moderne cu fete de fete?
eu:- Ce plictisiți sunteți! Mă duc să mă uit la un serial!
Mr Brasil:- Nu se zice plictisiți, se zice plictisitori.
eu:- Așa se zice? Nu mi-am dat seama.
Dorel:- Da, așa se zice. Eu știu, că am mai multă normalitate decât tine. Când ești plictisit ești normal, când ești plictisitor vrei să te ia cineva aproape, să îți șoptească niște poeme de amor și, când te ia somnul, să fugă de lângă tine la Mr Brasil în dormitor. Nu e așa, Mio Cico?
Mr Brasil:- Nu! Cum se scrie corect? oscilococcinum sau oscilo-cocinum?
eu:- Ca prima.
Mr Brasil, lui Dorel:- -Hai, șterge-o la farmacie că închide. Până atunci eu fac o cafea.
Dorel:- O cafea se face în 5 minute, nu într-o oră cât e dus întors la farmacie.
Mr Brasil:- Așa crezi tu că se pune problema? 5 minute la peste 50 de ani e mai mult decât o oră la 25 de ani. Hai, hai, fugi! Am de scos femeia din halul de plictiseală în care a băgat-o agricultura și industria secolului 20.
Dorel:- Bine. Din ușă: Câte  pastile să iau?
Mr Brasil:- Câte trebuie.
Dorel:- Adică după câți bani am, nu?
Mr Brasil:- Vezi că știi? Fugi! Mie:- Hai să îmi ții de urât la cafea și să depășim împreună îngrijorările alea din economia secolului 20.
eu:- Da. Vin!

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 6

 

   În acest capitol scurt este descrisă nunta, mai exact miezul ei. Kitty și Levin s-au căsătorit, în sfârșit, conform tradiției, în biserica ortodoxă. Au primit binecuvântarea preotului să aibă o viață lungă, să fie fericiți și roditori de prunci mulți. Niciunul dintre cei doi nu prea știe exact ce înseamnă această urare, care amintește de celebre cupluri din Biblie, dar ambii sunt fermecători unul pentru altul și nespus de radioși. După ce se termină nunta, trăsura cu mirii pleacă la țară, la conacul lui Levin.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 5

 

      Nu insist mult pe acest capitol. Știți că numele rusești sunt complicate, ca niște familii de cuvinte, cu derivatele lor, de exemplu pe Anna Karenina o cheamă și Anna Arkadievna și Anna Oblonski. La nuntă sunt toți moscoviții nobili și înstăriți. Unii mai apropiați de miri, cum ar fi surorile lui Kitty, alții mai îndepărtați, cum ar fi oameni care nu îi cunosc pe miri și îi judecă numai după comportamentul din acest moment al ceremoniei sau după aparențele chipului, tenului, hainelor. Trei chestii mă îngrijorează:
1. De ce la nuntă nu a fost invitată Varenka, prietena de la sanatoriu a lui Kitty, cea care a sfătuit-o să se mărite.
2. De ce Levin nu a făcut un efort emoțional și nu i-a invitat și pe Nikolai și pe Cibisova, cu siguranță gâsea și Nikolai un papion alb și un frac nou să nu își facă fratele de râs, iar Cibisova apărea și ea la brațul lui într-o rochie frumoasă de dantelă sau catifea, cu mănuși lungi și părul coafat după ultima modă.
3. Multe alte doamne din biserică își amintesc propriile nunți, iar Dolly care plânge, își amintește dragostea ei pentru infidelul de Stiva și mai ales nunta Annei Karenina, care, emoționată, il astepta pe Aleksei Aleksandrovici cu flori de portocal în păr. Și uite că acum divorțează...
În rest, deși e liturghie și e o ceremonie referitoare la destinele altora, mai mulți din biserică se cuplează în vederea propriei nunti, alții pun căpăstru și  înfrânează căluțul pasiunilor fie în amintirea unei iubiri care a fost și e în ceruri, fie pentru că au convingeri ale solitudinii. Se mai discută despre faptul că lui Kitty i-a alunecat cununa împărătească pe-o parte din cauza cocului, despre averea uriașă a lui Levin, despre faptul că mirii nu vor pleca în străinătate, ci la Vila de la țară a lui Levin. În sfârșit, capitolul surprinde atmosfera de rumoare, de importanță socială a nunții. Adică, e  ceea ce sociologii etichetează cam așa: Biserica este un grup social,  moscovit, romantic și clasic totodată și de secol 19, în acest spațiu literar din categoria romanului fluviu. Și în secolul 21 e la fel, de unde caracterul ei anistoric.

Sau cum ar zice Immanuel Kant, moda se schimbă, bârfele rămân aceleași. 

Aaa, e și o superstiție pe care am aflat-o de la Tolstoi: cică abia după ce ești cavaler de onoare la 10 nunți începi să riști neînsurătoarea. :)

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 3

 

Intrarea în biserică

     Capitolul este oarecum amuzant dacă îl citești după ce ai văzut un film cu Stan și Bran sau cu Chaplin. Dacă nu, este interesant pentru cine s-a căsătorit cel puțin o dată în viață. Este amuzant pentru că în el apare o scenă comică, Tolstoi ne spune că dintre cele 3 ceremonii fundamentale ale vieții unui om, botezul și cununia pot fi ușor confundate în sensul  regresului spre un stadiu al inocenței, când bărbații erau copii și alergau de colo colo prin casă numai în bluziță și chiloței, iar fetițele se îmbrăcau în prințese și încercau să stea nemișcate ca niște păpuși.
    Levin e înnebunit din cauză că hainele lui de nuntă au plecat fără el, al doilea rând de haine de nuntă sunt incomplete (fără pantaloni și frac) și sunt deja șifonate de la atâta învârteală în jurul sinelui propriu, iar al treilea rând salvator de haine este imposibil de procurat fiindcă toate magazinele sunt închise duminica în Moscova secolului 19.
Până la urmă, servitorul vine cu hainele potrivite și Levin pleacă spre casa lui Kitty.
Kitty, îmbrăcată deja, stă nemișcată pe un scaun și îl așteaptă. Îl așteaptă ceva timp.
În biserică e full de nuntași. Același preot care îl spovedise pe Levin, când erau numai două babe și diaconul de față, slujește acum la altar pentru nuntă. Nuntașii sunt emoționați și emoția lor crește pe măsură ce timpul trece. Mirii vor întârzia, e clar, nu știu cât, cam o oră, poate mai mult, două. În orice caz, lumea stă cuminte și așteaptă.
Ceremonia începe și la un moment dat se petrece o scenă amuzantă cu verighetele cei doi miri fac schimb de inele, sunt mai multe etape pe tema asta. Oricine s-ar fi zăpăcit, nu doar ei doi. Îi ajută Stiva și ies din încurcătură. Emoție maximă și niciun fotograf, niciun tip care să filmeze cuplul, să înregistreze minut cu minut fiecare slow motion  în care cerul coboară pe pământ și pământul urcă spre cer. E ca o călătorie în timp, nu știu câți ar supraviețui fără wiifi. Dacă ar fi azi nunta, tot ce face preotul cu  cei doi, s-ar vedea pe un ecran mare pus în mijlocul  bisericii, cum am văzut eu la Notre-Dame.
Scriu despre nuntă și data viitoare, nu e terminată aici

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 2

 

Pregătiri de nuntă

 
  Este vorba despre nunta lui Levin cu Kitty, nu a Annei cu Vronski. Serghei Ivanovici, Katavasov și Cirikov sunt prietenii lui Levin. Primul e fratele lui, al doilea un profesor și al treilea, tovarășul de vânătoare al lui Levin. Conform tradiției, mirele nu trebuie să plece din aceeași casă cu mireasa, cei doi trebuie să vină din locuințe diferite. Levin petrece noaptea la hotel, dimineața la fel și la prânz se distrează cu cei trei de mai sus. Se întâlnește cu Stiva și Dolly,  Stiva îi dă să pupe o icoană a Maicii Domnului, să facă o închinăciune și gata, a primit binecuvântarea pentru căsătorie. Nunta este spre seară, după 6.30.
   Acest ultim prânz de burlac al lui Levin este foarte diferit de petrecerile burlacilor din filmele americane. Nicio  femeie ușoară nu iese dintr-un tort de bezea și frișcă, niciun dans la bară al unor fete veșnic tinere nu il face pe bărbat să le strecoare jumătate din avere în bikini, niciun bal mascat, unde femeile se deghizează în bărbați și viceversa, iar dimineața mirele nu mai vrea să fie căsătorit la Moscova, ci în Las Vegas.
Nu, petrecerea burlacilor lui Levin este o discuție presărată un pic cu alcool despre nebunia căsătoriei și despre cele două ursoaice încă vii care ar trebui vânate, poate vine iarna polara și soții nu au ce pune pe ei după noaptea nunții. Dialogurile sunt amuzante, foarte cuminți, politicoase și copilărești. Levin este fericit și se vede acest lucru. Cei trei convivi empatizează cu el, sunt veseli și îl fac să se simtă bine. Însă după plecarea lui, probabil tot geniul rău sare din Meditațiile lui Descartes și Levin începe să se îndoiască de iubirea lui Kitty, să își amintească de Vronski și chiar să gândească meschin că poate Kitty se mărită cu el ca să nu rămână fata bătrână. Chinul lui este atât de mare încât fuge acasă la Kitty să o întrebe. O găsește împreună cu servitoarea împărțind rochiile în două categorii: cele pe care le va păstra și cele pe care le va dărui altora. După ce servitoarea iese, Levin începe să o obosească pe Kitty cu îndoielile lui, Kitty care , vorba prințesei Șcerbațki, mana ei, e și mai slabă și mai nemâncată decât înainte. Kitty începe să plânge, îi aduce argumente logice și emoționale că merită să fie iubit și prețuit de ea, Levin iese din balamucul primelor 4 Meditații și capitolul se termină cu bine. Toți cei implicați în pregătirile de nuntă se armonizează între ei, gata de o ceremonie frumoasă urmată de o petrecere și mai frumoasă pentru că acești doi oamenii care se căsătoresc chiar se iubesc

Anarhie

 

Dorel:- Vreau un an de anarhie!
eu:- Nu ești așa în fiecare an?
Mr Brasil:- Abia ai venit de la munte, unde l-ai răsplătit pe Petronel că a luat bacul, a devenit major și este student unde și-a dorit? Au? Nu-i așa, ia spune, anarhistul lui tata?
Dorel:- Am zis un an, nu o lună.
Mr Brasil:- Ai potrivit ceasurile din casă? Ai pus la toate baterii? Ai tras pendula să nu mai cânte cocoșul din 45 în 45 de minute?
Dorel:- Nu. Ce, e treaba mea?
Mr Brasil:- Da a cui crezi că este? A mea? A ei? Știi cât e ora?
Dorel:- Vă uitați și voi pe telefon, cum face toată planeta.
Mr Brasil:- Hai, uită-te pe telefon și zi!
Dorel scoate telefonul:- Nu mai am baterie...
Mr Brasil:- Vezi? Tehnologia nu merge doar înainte, ci și înapoi. Hai, mai mare anarhie decât este cea a ceasurilor din casa asta nu îți pot oferi. Vrei să fie ora 4 dimineața, mergi în camera ei, vrei să fie 6 după amiază, stai cu mine la o cioacă, vrei ora 12 de două ori pe zi, stai și tu oleacă în curte, asculți graurii, acuși pleacă în țările calde, vrei ora 3, treci prin baie, faci un duș, îți mai smulgi o sprânceană, dai cu mopul pe unde ai lăsat apă după ce te- ai epilat, vrei ora 7 jumate, mergi în bucătărie, pui apă în filtru pentru cafea, prăjești niște ouă, vrei să fii liber de orice univers temporal, te duci în debara și exersezi întoarcerea pe dreapta. Mai mult de atât îți folosești imaginația, sau tehnologia aia careia îi pică bateria fix când îți pune omul o întrebare de pe vremea lui Platon și Aristotel.
eu:- Poate oleacă de mai încoace...
Mr Brasil:- Lasă- mă cu vrăjeala! Ceasurile sunt de când lumea. Iar întrebările de tipul:- Cât e ceasul și mai vechi.
Dorel:- Mă duc să fac un duș. Am o întâlnire după amiază.
eu:- Ce, e deja 3?!
Dorel:- Nu, dar până termini tu prânzul să mâncăm și intri în baie, se face 3.
eu:-De ce ai spus că dușurile se fac la 3?
Mr Brasil:- Numai nebunii și ăștia care sunt plecați la mare fac dușuri la 3.
eu:- Daaaa! Sunt de acord! Deși eu rezist pe plajă și în plină amiază. Trag un pui de somn în intervalul 2-4.
Mr Brasil:- Corectează-te, te rog. Trăgeai! Când aveai 16, 18, 22, 25, 29 de ani. După 30 de ani femeia nu mai este lăsată de capul ei la plajă în intervalul 2-4. Trei mari scriitori ai lumii au sesizat: Balzac, Flaubert și Tolstoi. După 30 de ani, lângă femeia singură în fața mării apar soții, cu sau fără soții, apar copiii, ai tăi sau de aiurea, apar adolescenții cu sau fără slipi, apar studenții care s-au rătăcit în drum spre Vamă sau Costinești și tu ești singurul vorbitor de engleză, apar bătrânii care au fost uitați de familie sub un copac și nu au la ei nici poșeta cu pensia, nici telefonul mobil ca să sune după ajutor. Numărul maxim de minute pe care îl mai poți dormi după 30 de ani este de 10 minute.
eu:- E ca în învățământ. Atât e pauza. Până ajungi în cancelarie să ocupi un loc și să pui capul pe masă sau să bei o cafea, mai trec vreo 2.
Dorel:- Și până ajungi înapoi la școală sau clasă, mai trec 3.
eu:- Da, mai rămân 5 minute de somn buștean. Nu ai timp să ajungi în REM și să mai culegi de acolo un farmacon să îți vindeci făptura.
Mr Brasil:- Parcă ziceai că la tine la școală pauza e de 5 minute.
eu:- Așa a fost în Covid și anul trecut, dar din motive legate de navetă. Poate anul acesta va fi mai bine.
Dorel:- Pot să îți dai un sfat? Nu mai cârcoti deciziile pe care le iau țăranii navetiști. Veșnicia s-a născut la sat, nu la oraș.
eu:- Aoleu! Am de copiat 35 de poezii de Blaga!
Mr Brasil:- Vezi că în două zile începi școala. Treci la muncă, poate Dorel își permite să trăiască în anarhie, dar tu ai de menținut democrația. Nu vrea el să schimbe bateriile, îi iau galoanele și ți le dau ție. Pui baterii peste tot în casă și gata!
Dorel:- Nu, lasă le schimb eu după ce vin din oraș.
Mr Brasil:- Nu! Le schimba ea! Tu te ocupi de pendulă. Ori dresezi cocoșul din ea să cânte Cu-cu!, ori pui telefonul în ea cu niște șlagăre italienești din anii 60. A început să îmi placă orchestrația.

Anna Karenina, Partea a 5 a, Capitolul 1

Pregătiri de nuntă

    Capitolul cu care începe partea a 5 a este un capitol despre educație religioasă în confesiunea ortodoxă, dar este valabil și pentru cea catolică, probabil și pentru cea protestantă. Culmea, cel care îl aduce pe Levin la biserică este Stiva. Stiva este un alter-ego al lui Tolstoi, un bărbat nobil cu mulți copii, un bărbat cu multe amante, dar, spre deosebire de personajul Stiva, înzestrat de Tolstoi cu blândețe și vocea de culoarea migdalei, caracterul lui Tolstoi este mai curând ca al lui Karenin, mânios, nervos și chiar periculos pentru femei, caracter cu care Tolstoi s-a luptat toată viața să și- l... mătăsească. Stiva îi atrage atenția lui Levin că fără spovedanie și împărtășanie nu va putea obține certificatul de creștin practicant, nu doar botezat, necesar căsătoriei. Levin își amintește că vârsta la care a fost în conexiune maximă cu Dumnezeu a fost vârstă de 16-17 ani, după care a rărit-o cu biserica până la a deveni nihilist, un termen la modă pe vremea aceea, menit să descrie lipsa de interes a contemporanilor față de valorile religiei, adică ceea ce azi se cheamă secularizare. Levin este, deși stă la țară, un tânăr al timpului său, preocupat de tot felul de teorii și inepții. Este cam speriat de spovedanie, dar Stiva îi spune că preotul este un bătrânel de treabă, care nu- l va măcelari și că nu prea are încotro. Ține post câteva zile 2 sau 4, se duce pe nemâncate la biserică și în afară de vreo două babe și diacon în biserică nu e nimeni. Întâi diaconul, un tinerel, îi citește rugăciunile anterioare spovedaniei, Levin nici nu prea înțelege cuvintele, e și cam orb, nu doar surd, nu vede că există și preotul care se uită la el, se gândește numai la Kitty, la mâinile ei, mai cască gura la închinăciunile diaconului, își amintește cum s-a îndrăgostit de Kitty, mai vede că diaconul are ceva antrenament la sală, fiindcă pe sub haină i se vede un spate armonios fizic, sau poate niște aripi, în sfârșit, după ce își plătește suma adiacentă acestui serviciu, merge să se spovedească. Aici, e ceva interesant. În loc să aibă loc o înșiruire a păcatelor necunoscute cititorilor ale lui Levin, are loc o piesă de teatru cu numele Meditationes de prima philosophia a lui Descartes, cu tot cu scrisoarea adresată Sfintei Inchiziții pentru a scăpa de cenzură, de punerea la index a lui Galilei și de arderea pe rug a lui Giordano Bruno. Levin, la toate întrebările părintelui legate de existența lui Dumnezeu, a Creației, a Lumii de dincolo, a lui însuși, răspunde cu Dubito! Dubito!
Părintele la un moment dat îl ia în balon: Dubito, Dubito, dar Ergo Cogito unde este? Ce ai să le răspunzi copiilor tăi când îți vor pune întrebări din astea încuietoare? Tot Dubito? Levin își zice în gând că mai e până acolo și găsește el o teorie explicativă pentru niște mucoși...
Părintele îi mai atrage o dată atenția că a pus laba pe o fată frumoasă a unui om credincios, prințul Șcerbațki, care nu trebuie disprețuit, și să aibă grijă cum își croiește haina aceasta cu care intră în familie, că dacă nu nimerește măsura potrivită și în privința omului interior, croiala lui nu va fi una fără urlete și răcnete. Bine nu îi zice așa dur, e un preot diplomatic, sfătos și foarte blând.  Ideea e că acest dialog m-a făcut să mă gândesc la geniul rău al lui Descartes care își face de cap și după 300 de ani cu aceleași argumente și uite că lumea îi pică în plasă.
Părintele îi citește și rugăciunile de după spovedanie, îi dă certificatul și îi spune să se roage, Dumnezeu bagă omului mințile în cap în toate privințele.
De la spovedanie Levin pleacă relaxat, se întâlnește cu Kitty și Stiva și își compară sufletul cu un cățeluș care a fost învățat să sară printre-un cerc și este așa de bucuros că îi vine să facă într- una giumbușlucuri spre bucuria stăpânilor. Adică mai pe limba unui post...Socrate, a devenit din sceptic, cinic.
În restul capitolului sunt dialoguri și întâmplări despre organizarea nunții, zestrea mare și zestrea mică, data nunții, sugestii despre unde pot merge mirii și evidențierea calităților de gospodină a lui Kitty, deocamdată doar intenționată. Ambii îndrăgostiți se hotărăsc să locuiască la țară, pe moșia lui Levin. Cam atât scriu, v-am plictisit destul cu filosofia.
Să fiu sinceră mă așteptam ca Levin să fie un pic mai puțin non-religios, mai puțin superficial, mai puțin derutat în privința a ceea ce i se întâmplă și i s- ar putea întâmpla. Totuși iubirea e o virtute greu de înțeles, ca și smerenia

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 23

 

    Acesta este ultimul capitol al părții a 4 a și în el se întâmplă ceea de toți cititorii așteptau/ așteaptă de la Tolstoi  încă de acum câteva zeci de pagini. Anna și Vronski în sfârșit se reîntâlnesc. Se iubesc la nebunie și hotărăsc să plece numai ei doi în Italia pentru ca Anna să își revină complet cu sănătatea, cu sau fără divorț, cu sau fără custodia lui Serioja. Deocamdată pleacă fără acestea două dorințe de normalitate civilă.
Să povestesc cum de s- a putut întâmpla așa ceva. S-a putut întâmpla simplu, brusc și fără niciun raționament justificativ al lui Tolstoi. Vronski este vizitat la spital de soția fratelui său, Varia, care îl îngrijește, îi schimbă pansamentele și îl mai și dăscălește. Glonțul care a trecut pe lângă inimă l-a lăsat în viață, l- a făcut să fie respectuos față de Aleksei Aleksandrovici, să fie de acord cu decizia Annei de a-și păstra familia, să fie de acord cu transferul în Tașkent, să ofteze mâhnit când află că Anna nu vrea să îl primească. Dar tot acest glonț l-a făcut să își dea seama că mai are o șansă. Când Karenin îi trimite o scrisoare că poate să vină să își ia la revedere de la Anna, Vronski își pune toate aripile posibile, la picioare, mâini, după urechi, la sprâncene, pe piept, pe spate și zboară la Anna. O sărută, o îmbrățișează, plâng amândoi de fericire, o cercetează și când vede că e cam palidă, se hotărăște brusc să o scoată din atmosfera sumbră a prezenței și absenței perspectivei lui Karenin, în care stătea închisă de câteva luni, și să o ducă în Italia soarelui blând și plajelor prietenoase. 

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 22

 

    Acest capitol conține o situație căreia numai Immanuel Kant i-ar da de capăt, sau cei doi bărbați din sufrageria vilei unde locuiește familia Karenin, dacă l-ar studia cu creionul în mână pe Immanuel Kant.

    Siva are o discuție cu Aleksei Aleksandrovici, soțul Annei Karenina. Ambii bărbați sunt niște egoiști înfumurați. Stiva a fost făcut șambelan al țarului Rusiei și deja gândește ca un țar. Karenin are o funcție foarte înaltă în Parlament și deja se simte președinte, în sensul că dacă ai un fotoliu prezidențial în sufragerie, ai putea la o adică să conduci și tu o țară. Deci, acești doi virtuali țar și conducător de țară stau de vorbă despre Anna. Nu vorbesc ca doi diplomați, cu mâinile la vedere pe masă, ci vorbesc ca doi negociatori care trebuie să scoată niște ostatici dintr-o situație de terorism, așa încât ostaticii să fie liberi, iar teroriștii prinși, închiși sau, la nevoie, împușcați. Își pun în joc întreaga personalitate dobândită recent (Karenin) sau bătucită de infidelitate, libertinaj și multipla paternitate (Stiva). Sunt emoționați, emotivi și plini de emoționalitate. Nu zic și de emotioiconi, deși scrisoarea lui Karenin scrisă din timiditate, ne trimite cu gândul la asta. Sunt așa pentru cine nu-i cunoaște. Stiva încearcă să îl convingă pe Aleksei să îi dea divorțul Annei, care, după divorț, dacă va mai simți pentru el ceva, se vor putea recăsători în deplină libertate. În secolul 19, divorțul nu se putea acorda decât dacă soțul era vinovat. Sau dacă soția era prinsă în flagrant intim cu amantul. Karenin știe că țarul acordă divorțul, știe că va trebui să îl convingă de vinovăția sa și asta e o chestie mai umilitoare decât acceptarea amantlâcului nevestei. Are argumente logice pentru imposibilitate, are argumente logice pentru lipsa lui de onestitate. Ceea ce lui Stiva i se pare facil, lui Aleksei i se pare de nesuportat. Ideea e că, după această vizită presărată cu vocea de culoarea migdalei a lui Stiva, situația rămâne tot în coadă de pește. Vizita lui Stiva este cumplită pentru o terță persoană din înalta societate sau pentru un psihiatru contemporan, nu zic psiholog, fiindcă psihologia cu povestirea viselor ca și cale spre normalitate încă nu era recunoscută oficial. Zic cumplită pentru că se varsă șiroaie de lacrimi, se pronunță numele Domnului Dumnezeu, mai mult în deșert e adevărat, și multe fraze conțin cuvântul imposibilitate. Cum ar zice Immanuel Kant, și intelectul are o limită, de rațiune, sensibilitate, facultatea de reprezentare sau de judecare estetică și teleologică nu mai zic. Astea de mai jos sunt absorbite de datorie, iar astea de mai sus de antinomie. Nu am timp să le ordonez acum, o faceți voi dacă aveți poftă.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 21

 

   Capitolul are 3 personaje: Betsy, Stiva, Anna.
      Stiva, fratele Annei vine de la Moscova la Petersburg, la Anna. Vine cu două motive: 1. să își vadă sora, despre care se vorbește deja că este nefericită.
2. Să îi mulțumească lui Karenin pentru că a fost avansat în ierarhia socială, Karenin având o funcție politică mai înaltă, de semnătura lui a depins această avansare.
  O găsește pe Anna terminată, plânsă, surescitată, lipsită de speranță, se gândește într-una că numai moartea poate rezolva situația ei.
E catastrofică atitudinea ei față de viitor alături de Karenin. Stiva își pune în joc tot farmecul personal în acest capitol, de la sărutarea mâinii prințesei Betsy, de la glumele fără perdea cu care încearcă să îi insufle o perspectivă optimistă pentru Anna, până la vocea lui de culoarea nu a măslinii, cum îi spunea Lorca lui Dali, ci de culoarea migdalei, alinătoare și vindecătoare. Stiva o sfătuiește pe Anna să divorțeze, se oferă să discute cu Aleksei acest lucru, o face să îi revină un pic culoarea în obraji și strălucirea în ochi, este conștient că nu va fi ușor, pentru că Aleksei e catâr, iar ea nu știe diferența dintre fericire și suferință. Aceasta diferență o dă iubirea cu trup și suflet pentru un om. Îi explică bătrânește că ea s-a căsătorit cu un bărbat cu 20 de ani mai mare și că nu a fost încă de la început îndrăgostită de el, că s-a îndrăgostit pentru prima dată de Vronski și că pe unii (cum sunt nobilii Oblonski) nu îi poți păcăli cu cana de cucută spunându-le că e cel mai parfumat și sănătos vin.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 20

 

    Scriu tot pe puncte pentru că acest capitol nu are evenimente, ci doar nemulțumiri personale și prejudecăți sociale, un fel de idolas tribus, cum ar zice Bacon.
1. Betsy a plecat. Anna îi spune lui Karenin că știe afecțiunea sinceră pe care Betsy i-o poartă. Nu e spărgătoare de parole, nu e distrugătoare de familii bine închegate, nu vrea să despartă pe nimeni de nimeni. Aleksei vorbește cu Betsy în franțuzește, iar cu Anna în rusește.
2. Anna are sentimente și emoții negative în prezența lui. E speriată, e nemulțumită de faptul că i-a interzis să își hrănească ea fetiță și a preferat o doică, un străin. Când vede că Aleksei este habarnist în privința vieții, dă poruncă servitorilor să îi aducă fetița flămândă și răcită.
3. Tot Anna își reprimă cu greutate repulsia fizică față de Karenin. Rămânând căsătorită cu el, va trebui să îi accepte și trupul, nu doar caracterul ușor influențabil, capricios și dependent. Îi e dor de Vronski, asta e clar.
4. Karenin e vai de capul lui. Îi plac copiii, îi place fetița, îi e drag de Serioja și nu vrea să se îndepărteze nici fizic, nici afectiv de ei. Observă tristețea Annei care derivă din conflictul interior, observă că Anna și-a călcat pe inimă refuzând vizita lui Vronski, inițial e de acord cu ea și o felicită pentru decizia de a se îndepărta de el, dar câteva minute mai târziu îi spune, văzând-o atât de neliniștită și de tristă:- Dacă nu se poate altfel, să vină. Numai gândul că aceste două luni de confort emoțional în sânul familiei se vor termina îl umple și pe el de neliniștite și oarecum de tristețe. Dar cele două intensități și direcții ale tristeții celor doi soți sunt diferite. Anna este disperată și tristă în privința viitorului, Aleksei în privința trecutului. În timp ce Aleksei a rămas același și o vrea și pe Anna aceeași, ca dinainte de Vronski, Anna nu mai e aceeași și nu va mai fi niciodată aceeași, nici psihologic, nici sociologic. Va fi nefericită, va fi falsă, va fi umilită și disprețuită nu doar de Karenin, ci de fiecare persoană cu care va interacționa. Karenin nu, i-a crescut ratingul printre femei, treptat, prin non-divorț îi va creste și printre bărbați.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 19

 

    Acest capitol este în esența lui despre normalitatea unei zile într-o familie unde nimeni nu este normal.
1. Anna s-a tuns scurt. Este normal când ai trecut printr-o traumă, cum este o naștere soră cu moartea. Este normal și când ai un copilaș care te solicită fizic și emoțional. Nu e normal când ești încă îndrăgostită de bărbatul fatal, care tocmai a vrut să-și pună capăt zilelor pentru tine. Nu e normal nici dacă vrei ca soțul tău să nu te părăsească pentru alta( cum se întâmplă adesea cu bărbații care au soții cu copii foarte mici).
2. Vronski a stat ceva vreme în spital, acum (au trecut două luni de la incidentul cu pistolul) urmează să fie avansat și va pleca în localitatea Tașkent, undeva foarte departe de Moscova, unde cred, este o zonă de război. Vrea să își ia la revedere de la Anna și o trimite pe prințesa Betsy să mijlocească pe lângă Anna și Karenin să îl primească. Până aici Vronski e normal. Nu e normal ca Tolstoi să nu îi atribuie lui Vronski niciun sentiment patern. În conversația dintre Anna și Betsy, nu apare nicio propoziție referitoare la copilul lui Vronski.
3. Aleksei Aleksandrovici a devenit personajul principal al bârfelor, opiniilor, admirației și confuziei locuitorilor celor două mari orașe rusești, Petersburg și Moscova. Cât timp Vronski a stat în spital și Anna a fost în convalescență, el a fost omul de bază al familiei, s-a îngrijit de ambii copii, Serioja este fericit cu el prin preajmă, desenează și e vesel, fetița ( tot Anna ) este iubită și ocrotită de Aleksei. Atunci când, într-o după amiază, copilul plânge și nu vrea sa mănânce, Aleksei se contrează cu doica pe tema calității laptelui de la sân și o obligă să se supună unui control medical. Deasemenea, își reproșează că nu s-a implicat mai mult în anii anteriori în educația lui Serioja și a lăsat totul pe mâna Annei, servitorilor și profesorului particular. Până aici e normal. De Vronski îi este milă, iar sentimentele acestea umane, pe care nu și le credea posibile, îl fac să fie fericit în familie și apreciat nespus în societate. Nu îi place de Betsy, nu i-a plăcut niciodată, când i se cere îngăduința de a veni Vronski să o vadă pe Anna, în loc să zică Nu! cum ar face orice soț normal, zice:- Să decidă Anna. A lăsa soției aceasta libertate, a iubi copilul altui bărbat, a -i fi milă de acest bărbat, a nu se mai recunoaște pe el însuși în umanitatea sa, asta nu este normal. Și Aleksei are o criză de identitate, nu doar Vronski, însă, spre deosebire de Vronski, Aleksei nu este conștient de ea.
4. Anna se confruntă cu o situație enervantă:- Acceptarea lui Aleksei care joaca rolul lui Vronski. O enervează la culme faptul că nu divorțează de ea și nu pleacă din casă. Așa am înțeles eu. Deocamdată, o anunță pe prințesa Betsy că nu vrea să o viziteze Vronski.
Cam asta.

  Există și un mesaj subliminal pe care Anna i-l trimite lui Vronski prin Betsy. Dacă pentru femeie, capul este bărbatul, acest Bărbat, care ar trebui să fie Hristos, a devenit un soldat. Anna îi spune lui Vronski că îi va fi camarad de război, oriunde în lume s-ar duce, mai ales că nu prea nimerește ținta când trage cu pistolul. Mă refer la faptul că s-a tuns băiețește. În secolul 19 o femeie tunsă scurt era degradată instant din punct de vedere social. Nu îți permiteai asemenea libertinaje dacă vroiai să fii considerat un aristocrat moral, adică anormal 

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 18

 

O criză existențială

    Nici nu știu cum e mai bine, să povestesc logic, psihologic sau filosofic acest capitol. Este despre Vronski.
Încep psihologic. Este una dintre cele mai interesante analize psihologice ale sufletului unui bărbat.
Nu am cum să nu ader la simpatia lui Freud pentru Tolstoi. Vronski iese din casă, stă în curte și este terminat. Anna îi este fidelă lui Karenin. Anna, pe care el, Vronski, o iubește cu pasiune, al cărui copil l-a adus ieri Anna pe lume, Anna pe care el a vegheat-o în ultimă vreme cât a fost bolnavă, este cu toată ființa ei orientată spre Karenin, iar lui i se adresează cu asprime. Anna, pentru care el a renunțat la comoditatea de burlac, crai, popular, petrecăreț, infatuat, încrezător în sine, nu mai are nicio atracție pentru el. Vronski este nefericit, chiar deprimat. Își acoperă fața cu mâinile și plânge. Vine Karenin, iese în curte, îi ia încetișor palmele de pe ochi și îl întreabă dacă nu vrea să îi cheme o trăsură, nu ca un dușman, ci blând, bun, generos, chiar duios. Vronski nu mai înțelege nimic. Își amintește cum se târa Karenin pe podea în fața patului Annei rugându -o să îl ierte. Este praf emoțional. Îi vin în minte gânduri legate de boală și normalitate:- Uite așa înnebunește omul, uite așa îi vine să se împuște.
Ajunge acasă și încearcă să doarmă, dar nu reușește.
Acum, vă întreb pe voi: Ce ar trebui să facă omul în situația asta, ce ar trebui să facă Vronski?! Să ia o pastilă de somn? Să ia două, 4,6,9 pastile de liniștire a conflictului interior? Să meargă la un psiholog, cu cabinet non-stop, în caz că pe vremea lui exista așa ceva și să i se facă o trepanație, în urma căreia toate amintirile legate de Anna să dispară, să stea toată noaptea la crîșma regimentului cu toți bețivanii care îl bârfesc non stop și să-l bârfească și el pe Karenin până ajunge nu pe o cărare pe canapea, ci pe patru, și se trântește ori pe ea, ori pe blana de tigru din fața ei, fără amintirii, vise și reflecții? Să se ducă la un fel de Cibisova și să recurgă la niste perversiuni de tip cursa lui Frou-Frou cu cravașe și bici până când criza de identitate dispare și apare criza profesională sau financiară?  Nu știu, nici el și nici Tolstoi nu a recurs la niciuna din variantele de mai sus. Așa că Vronski intră pe sistemul logic. Este clar că în mintea lui de soldat normal, există o eroare de sistem. Nu pot fi simultan adevărate toate propozițiile care descriu seara aceasta. Cel puțin una trebuie exclusă din sistem. Și cea pe care el o considera incompatibilă este o propoziție existențială: Vronski există. Spune din nou:- Uite așa înnebunește omul, uite așa se împușcă.
Și așa, dragii babei, ajunge seara aceasta pe tărâmul filosofiei heideggeriene.
Heidegger spune că există trei existențiale ce conturează dispoziția filosofică, metafizică: plictiseala, iubirea și bucuria.
Tolstoi ne spune că în general, Vronski este plictisit. Pe canapea, când se așează, stă cu fața în sus și mâinile sub cap. Plictiseala alungă lumea în maxima distanță și pregătește Daseinul pentru filosofie.
Al doilea existențial este dragostea. Iubirea, pasiunea pentru celălalt  trasează o graniță între îndrăgostiți și lume, iar filosofia devine dialog pe tot felul de teme. Al treilea existențial este bucuria. Bucuria este un sentiment mistic, lumea intră și iese din om așa cum într-un alambic, substanțele se amestecă și se transfigurează în aur pur, pentru că nu omul, trăitor în timp, limitat emoțional și intelectual este cel care face minunea înnoirii, ci Domnul.
Ar fi fost bine ca Vronski să se roage, să aibă încredere în Dumnezeu, să aștepte a doua zi, să se smerească și el puțin, așa fac bărbații îndrăgostiți când femeia lor devine mai importantă decât el, de exemplu când  naște o fetiță. Dar nu, Vronski nu aleargă cu lacrimile șiroind la părintele duhovnic, nu merge nici pe mâna lui Heidegger să bea o bere cu amicii, să îl bârfească oleacă mai cinic pe Karenin, eventual să facă cinste întregului local, nici nu bagă alea 2,4,5,9 pastile de somn care aduc omului normalitatea de om,  nici nu se ascunde în spatele casei și face o nebunie sociologică, cum ar fi, să mestece niște mescalină până începe să cânte Iliada ca Ionul lui Platon, de i se duce buhul. Nu, el mai bagă o dată fraza aia:- Uite așa înnebunește omul, uite așa se împușcă. Și scoate pistolul, îl pune în dreptul inimii și își trage un glonț de tip mucles!
Nu se nimerește cât să moară, dar umple cămașă lui albă de sânge și năclăiește blana tigrului până îl găsesc servitorii și cei trei medici care îl aduc cu greu la viață.
Ce să mai zic!? Din așa balamuc în care l-au băgat Tolstoi, Anna și Karenin, animalul ăsta de bărbat fatal nu putea ieși decât printr-o lovitură de teatru. Sau, cum zic militarii: printr-o stânga-mprejur.

Anna Karenina, Partea a 4 a, Capitolul 17

 

    Aleksei Aleksandrovici are același nume ca Vronski, pe care îl cheamă și Aleksei.
După cina lui Stiva, Aleksei Alecsandrovici se întoarce acasă. Primește două scrisori, una prin care este anunțat că Stremov, contracandidatul lui a primit postul pe care îl râvnea el. Îl indispune vestea și își spune în minte ceva pe latinește cu sensul Mare îi grădina lui Dumnezeu și mulți îi mai sar gardul!
A doua scrisoare e de la Anna, soția sa care îl anunță că e pe moarte și îl roagă să o viziteze.
    Haosul lui Aleksei se organizează. Cheamă trăsura și pleacă la Petersburg la Anna.
Pe drum îi vin tot felul de gânduri care  pendulează în jurul unei apropiate morți a Annei, care dacă s-ar întâmpla, s-ar rezolva multe, de genul, nu va mai trebui să divorțeze, nu va mai avea probleme cu imaginea lui șifonată, ba chiar ar deveni o imagine perfect călcată, nici cu eventuale dueluri în care el ar fi cel ucis de către amant și altele...
     În casa Annei dă peste Vronski, obosit, nedormit, plâns și chiar plângăcios. Și Anna și Vronski se raportează la Aleksei Aleksandrovici greșit. Îl tratează ca și când el ar fi tătucul iubitor, iertător, înțelegător, milos, afectuos, protector. Eroare! Eroare! Aleksei Aleksandrovici are aceste calități, dar în doze infinitezimale, care abia ajung pe o măsea. Anna născuse cu o zi înainte o fetiță. A fost o naștere grea, care i-a pus în pericol viața, dar începe să își revină. Aleksei constată cu stupoare că nu moare ci, dimpotrivă, e vie, puțin confuză, puțin difuză, având în vedere că e și Vronski acolo, iar fetița e a lui. Îi trec prin minte tot felul de prostii de genul poate Aleksei se va supăra când va vedea copilul și să îl ia mai repede doica de acolo, se îngrijorează că Serioja ar putea răbda de foame chiar dacă e casa plină de servitori și mai e și tac-su prin preajma, uită aproape complet de Vronski și de faptul că prostovanul ăsta fermecător și iubăreț e al ei și are cu el un copil frumos și sănătos. Ideea este că în acest capitol mizerabilul de Aleksei Aleksandrovici beneficiază de maxima grijă și recunoștință a Annei ca și când el ar fi adus pe lume un copilaș. Vronski în loc să fie la popotă cu ofițerii și să se îmbete de fericire că e tată prima dată în viață lui cu una dintre cele mai frumoase femei din Rusia, stă pe un scăunel, cocoșat, cu sufletul urlând la lună și cerșind milă lui Aleksei, care știm deja, nu prea le are cu sentimentele astea muierești