Cosmina Interbelică

Plecasem de acasă pe catalige şi mă miram

De frunzişul unduios al salcîmilor şi de bradul bătrîn, bun de pus pe foc

înconjurat de păuni

Cînd o maşină a timpului a poposit lîngă marea de gelatină a amiezii

Interbelică ai venit, Sale Rosa

Perfect tăiat bretonul tau, rotund gulerul de caşmir

Rotund ca pămîntul din zare

Cu violete şi cereale

Păşeam cu grijă în urma ta să nu-ţi trezesc omul

Pe care îl purtai în braţe ca pe o jucărie de pluş.

Mylady

Dimineaţă insinuantă ca o mahmureală

Optimist trilul zorilor gîlgîie lîngă fereastră

Sforăitoare trece tinereţea ca un tambur major aburi îi ies din nări, clinchet pe stradă

Somn liniştit cu vise de capă şi spadă doarme iubita lui Athos

Mylady

Ce-i mic e mare ce-i mare e mic spune bufonul şi şterge cu cotul iarba de praful din lună

Tril lîngă tril vuiet şi zgomot ziua adună.

Frumoasa fată cu coc

Cît de albastru e cerul de mai

Şi frunzele întunecate ale merilor

în josul rîului este o casă cu pridvor

e dimineaţă

şi frumoasa fată cu coc priveşte melancolică o urmă de ceaţă

sorbită de lumină ca o mînă poposind pe hermină

Ţipă în crîngul cu plopi un cintezoi

dincolo de noi Domnul citeşte

penele îngerilor scrijelesc cerul

fruntea ei e înaltă, ochii ei sunt adînci

rotund e safirul ce-l ţine în mînă.

Scrisoare către Robinson

Domnule Robinson,

abia coborît din copac sunt de aceea mă impresionează încă tot ce aduce a liană, a pasăre sau a banană

Limba cu care îmi vorbeşti o înteleg doar cînd picură din umbrar sirop de arţar

În rest orbecăi după sensuri ca un cal singur printre armatele gata de mat

Ieri în loc să merg după cremene am mers după pieptene

În loc să fac un arcan am cusut un volan

Am stat în frig două nopţi şi o zi din pricini de păpădii

Ia-mă de mînă în zi cu furtună şi-mi zi

Că după vineri mai este o zi.

Rusia

 De cîteva ori am trecut pe lîngă Rusia, dar nu am oprit pînă acum. O fustă verde de catifea grea, obraji rumeni, paşi cadenţaţi pe trotuare.... mîini mari şi deloc uşoare, aşa vedeam altădată Rusia.

Căpitanul meu trece pe lîngă mine şi îşi  întoarce privirea. În urma  lui e mai frig, în jurul meu e mai frig. Suntem în Rusia.  Caut o sticlă de vodkă.

Pe vapor sosesc doi hamali cu cufere mari, deschid unul din cufere. În el sunt smaralde. Multe, rotunde, colţuroase, plate. Au o lumină mată şi intunecată ca de apă în pragul dimineţii.

- La ce folosesc? îl intreb pe Căpitan?

- În comunicaţii, îmi răspunde punînd la ureche unul. Apoi mi-l întinde,

În el se aude un ocean, foşnetul vîntului, a unui lan de grîu şi picături de apă curgînd încet, un tril, iarba crescînd, două gîze iubindu-se.

notiţă laterală

Din lună picurau stropii de lapte peste un ocean de cafea

Filă cu filă se înconjurau seminţele porumbului cu răbdare

Dus pe gînduri, Frederic moaie pana în şold şi

Scrie o notiţă laterală.

Găina lui Frederic

Într-o zi, Frederic mi-a explicat cum e să fii găină. A mers cu mine în spatele casei, unde era un teren liber şi mi-a zis. Încearcă să urci. Eu mă uitam mirată în jur, nici urmă de scară, deal sau vreun scăunel. Am ridicat din umeri. Frederic a insistat. Hai, primul pas. Eram complet nedumerită. Atunci am văzut un ciob de oglindă. În el mi se vedea părul ciufulit. Închipuieşte-ţi că eşti o găină, zise Frederic. Cum urcă o găină?

Ar trebui să am aripi, m-am gîndit. Degeaba, o găină nu poate zbura, o găină doar cotcodăceşte şi aleargă prin toată curtea crezînd că o să zboare.

Ar trebui să cotcodăcesc, să alerg prin curte, să dau din coate?

Frederic a privit în sus, începuse să bată vîntul. Şi-a strîns haina lîngă trup. Prin manşetele şi gulerul rotund fluturau uşoare penele. 

America

În America sunt gangsteri pe străzi, free

Poştaşul are faţa acoperită cu o batistă

Ochii lui sunt gri

Fetele poartă tocuri şi unghii roşii

Cu ele zgîrîie metalul secundelor ca o pisică scoarţa copacului

Să-şi domolească cruzimea.

În America bate un vînt cu nisip roşcat

Ca un orologiu de dor

Serile se împrăştie ca seminţele pe pămîntul uscat

De la rădăcină spre stele

Arabescuerelle.

binoclul lui Frederic

Ia să vedem noi ce-i pe aici, zise Frederic oprindu-se în dreptul unui afiş. Concert cu Mylene Farmer. Ia spune, de cînd n-ai mai fost la un concert? Eu nu mai ţineam minte, ani buni, ----ultimul pe care mi-l aminteam fusese cu Maroon 5 şi atunci îl rătăcisem pe Frederic prin sală. “Diabolique mon ange”, ce spui? Frederic avea locuri la lojă şi binocluri pentru amîndoi. Mylene Farmer întîrzia. Prin sală alerga  camerista vedetei cu lista rezultatelor de la simulare precum libertatea  în comuna din Paris. Notele erau numărul locurilor din sală. 2,10 însemna locul 21, 8,55 locul 85 şi tot aşa. Era o învălmăşeala de nedescris pentru că pe unele locuri erau mai mulţi deodată, pe altele nici unul.

- Vezi, de asta e importantă simularea la bac, îmi zise Frederic cu zîmbetul lui înţelept.

Cu binoclul lui se vedea pînă  departe. Vedeai pînă în Egipt, Sfinxul era ca la doi paşi, oamenii mici ca nişte şiruri de furnici, stelele din alfa centaurul erau violete şi Frederic..... 

Primăvara este un băiat

Primăvara este un băiat care traversează aleea cu măceşe în mînă

Fire subţiri de iarbă poartă pe creştet

Şi viorele în ochi

Mohorît e oraşul şi umed

Pămîntul cel negru plin de seminţe

Băiatul duce cu el măceşele roşii

Şi din crăpăturile zidurilor, de după pietre

Ies pe rînd vacile Domnului şi buburuze

Primăvara este un băiat alb ca o lăcrămioară

Cu genele fine ca penele

El ţine în mînă o vază.

Leii

      Dintr-un magazin de antichităţi grecesc, căpitanul a cumpărat într-o zi o oglindă. Are margini argintii şi este încrustată cu chipuri de lei. În zadar cauţi în marginea oglinzii vreo frunză, un strugure, o figură geometrică. Sunt lei, cîte patru pe fiecare latură, care îl privesc pe privitorul în oglindă cu interes. Nici unul nu doarme.

 Mă opresc în faţa ei şi constat cît de mult ne asemănăm.

Căpitanul ridică ancora în zori. E o dimineaţă ceţoasă şi linia orizontului este foarte aproape de noi. Stau în cabină şi scriu scrisori către rude.

Spre seară ajungem într-un port. E un oraşel italian. Ceaţa s-a risipit puţin, dar nu este încă limpede cerul. Căpitanul vine în pragul cabinei şi  face semn spre pelerină, mă îmbrac şi plecăm. Eu rătăcesc cu privirea aiurea, peste case şi străzi, nu văd oameni. Intrăm într-o curte cu porţi deschise. Nu ne aşteaptă nimeni, nu se aude nici un sunet. Căpitanul deschide brusc o uşă. E semiîntuneric în încăpere şi intru precaută, deodată se aprinde brusc o lumină, lîngă pereţi, tolăniţi şi surprinşi, cei 16 lei ne privesc. Mă uit la căpitan, pleoapele lui devin roşii ca aurora dimineţii, obrazul transparent. Îsi pune gluga pelerinei pe cap şi devine nevăzut. Eu ies din cameră repede, înainte ca leii să scoată primul sunet. Apoi alerg, alerg departe spre port. 

Philiph

Într-o zi îngerul mi-a întors spatele sătul de pustiul din mine

În faţa mea se ridicau stîncile Monei Lisa, pline de muşchi

Fără sfîrşit peisajul

Pe aripile îngerului era Marele Canion populat de păsări rare

Cu penajul galben pai şi negru abanos

Vesele, gureşe

Am găsit pe jos ghemul Ariadnei

Numai bun de tricotat din el un pulover

Mi se făcuse frig, era seara, el continua să stea întors

Ca o enigmă, eu tricotam

Să plecăm îmi spuse apoi brusc, şi ia-ţi ceva pe tine

trebuie ca în inimă să adie briza şi să se poată bronza cineva.

căluţului

La mulţi ani, popor Chinez!

Perciunului

Perciunul e urma aripii de  lîngă ureche,

Iarba cosită, frunza de pin,

Perdeluţa de deasupra lavoarului,

Cercelul astral.

Aleea îndrăgostiţilor

Magicianul meu preferat a plantat aici mesteceni şi sălcii. Crenguţele copacilor sunt desenate cu cea mai fină peniţă şi coaja lor e albă ca smîntîna. Aceşti copaci sunt neaparat meditativi, ca un obraz pudic. Aleea este pustie, puţinii trecători se furişează unii pe lîngă alţii şi toţi se simt într-un fel vinovaţi că s-au întîlnit fără să fie îndrăgostiţi.   

Cînd cresc flori, ele umplu copacul de sus pînă jos, asaltîndu-i rădăcinile şi tulpina. Şi ploaia, aici pe alee, ploaia este un dar, un capriciu, o bucurie.

Armenia

Pînă la ţărm este un lan de porumb sălbatic. Se trece greu prin el, nu sunt cărări între rînduri.  Porumbul nu e prea copt, firele lui de mătase sunt deschise la culoare.

Căpitanul mi-a spus că aici este ceva important pentru mine. Am mers printre pietrele ţărmului, tăioase urme ale mareelor, prin nisipul aspru, cu bucăţi mari de scoici sfărîmate.

Mă aşez pe o piatră şi aştept. În jur nu se zăreşte nimic, nici o fiinţă, nici un om, o barcă. Ştiu că valurile ascund în ele viaţă şi ţărmul acesta semirotund, închis e primitor. E dimineaţă şi apa e limpede, aerul umed.

Stau de cîtva timp singură, într-un sat aproape. Mă gîndesc la căpitan.

În aerul acesta atît de subţire, îmi amintesc lumea oamenilor mai ales prin materialitatea lor, prin culorile chipurilor dincolo de care se văd capilare, oase şi muşchi, prin căldura pielii, prin miros, prin atingere. Dinspre mare începe un vînt uşor, apa ajunge aproape de sandalele mele. Atunci am zărit, lîngă piciorul stîng, o pană ascuţită de pescăruş. Am înţeles, căpitanul aşteaptă de la mine un răspuns, trebuie să îi scriu. Mă întorc în sat, ţărmul miroase a alge, a scoici, a apă sărată şi mirosul sării şi scoicilor putrede se amestecă precum viaţa şi moartea înainte de răsărit . Bine ai venit pe pămînt, secundă!

două peisaje de Sisley

Peisaj de iarnă

Iarna vine în oraş ca o îngîndurare

Te trezeşti dintr-o dată cu ea

Pe străzi sunt copii şi toţi ştiu poezii despre soare...

Am primit în dar trei cai, unul alb, unul negru, altul gri

Aş putea merge cu toţi trei în galop pe strada cea mare

Acoperită cu omăt...

În casa mea este cald, dar e puţin loc

Căluţului alb îi place la iarmaroc

Oricine îl vede îi dă

un fagure de miere pe loc

cu ceilalţi doi cai nu ştiu ce să fac

o femeie mi-a spus să îi duc la un abator

şi să nu mă mai gîndesc

căluţii ştiu, au devenit mai mici, stau culcaţi într-un colţ, strînşi unul în altul, să ocupe cît mai puţin loc

într-o zi vor intra într-un tablou şi de acolo, vii,

vor alerga prin  iarnă cu aripi la picioare.

Căluţul alb va fi zăpada, ceaţa cel gri

Iar tuşele subţiri, coama celui negru.

Dragostea e verde

Dragostea mea e ca un tufiş înverzit

Plină de frunze pe frunte, pe braţe, pe coapse, cu sfori de liane împletite în jurul pieptului

Dragostea mea e unduioasă, ameţitoare, argintată ca o noapte de iarnă

Tăcută ca domnul O

vorbăreaţă ca Semiramida

uitată şi rîvnită ca o bibliotecă antică

cînd pleacă, lumea mi se întunecă şi se înnăspreşte

devine fadă ca o zi fără  fotosinteză.

Frederic şi Vulpea de iarnă

Într-o dimineaţă de iarnă, prefăcută cînd în toamnă, cînd în primăvară, cu cer cînd înnorat cînd înstelat, orionat chiar, Frederic se întîlni cu Benedetto Croce. El îi expuse o chestie artistică:

- "Un pictor pictează o vulpe, pur şi simplu pentru a picta un fragment din natura animală. Nicidecum (cu sensul de ): acesta e un "simbol", fiindcă pictorul "foloseşte linii şi culori ca să exprime altceva decât linii şi culori".
- " Dumneata crezi că eu sunt o vulpe(zice animalul pictat), dar fii atent, căci greşeşti: eu nu sunt de fapt decît un cuier: în mine pictorul a vrut să etaleze tot felul de gradaţii de gri, alb, galben şi roşu".

( Benedetto Croce- Estetica - Istorie)

La pescuit

Se făcea că eram o sirenă

Ulise se dădu jos din corabie

Aşa cum te dai jos dimineaţa din

Pat şi îţi cauţi cu vîrful

Piciorului papucul.

Aşa pipăia Ulise creştetul meu de sirenă

Apoi se aşeză în mijlocul mării pe

Un scăunel, deschise o undiţă lungă

Cu mulinetă invizibilă

Şi începu să tragă din adînc sirenele una cîte una

Ele se zvîrcoleau în aer mai mult de plăcere decît de durere

Şi cădeau teatral pe puntea corabiei

Pînă cînd un marinar venea

Le punea la urechi o pereche de căşti albe

Şi le ducea într-un acvariu strălucitor.

Cum am devenit o fantezie a ta, nu fantezia aia care aduce cafea, ci una electrocasnică

Era vineri şi am început să mă simt plană

Bidimensională ca o lamă

Stăteam cu nasul în jos de obicei

Cu ironiile pe limbă ca niste boia de ardei

Dar azi nu mişcau şi nu pişcau

Ce mă plictiseau !

Atunci am început să fiu scalară

Într-o lume subţire ca un fir de liţă

Soluţia era o evadare

Pusă la cale cu multă rigoare

Siguranţa mea atîrnă de dumneata,

Domnul cu lumina.

Eseu de Ziua internationala a filosofiei

dilema carbunarului

diana carbunaru  este colega mea si este profa de biologie la 9 d, 
unde este diriginte nelu care astazi era de serviciu  si mi-a cerut numarul de telefon al lui Radu ca sa stabileasca sa faca el de la 2 si Radu de la 4, si la clasa 9 i, care este clasa vecina cu 9 g, unde este elev gabi, care stie sa facă niste jonglerii cu mingea grozave si are si talent la comedie, deci la clasa 9 i este o fata lorica, care este sensibila şi ori de cite ori citeste un text se transpune în personaje si cîteodată îi vine să plînga, eu am chemat-o la teatru, dar ea mi-a zis ca are deja o sora care este la liceul de arta ştefan luchian la sectia teatru si ca nu poate veni în oras decît daca vine şi sora ei, si sora ei nu prea vine în week-end în oras, pentru ca are des turnee în alte orase. Deci, lorica mi-a zis ieri să o ajut la desen să ii fac o schita dupa un desen al lui stefan luchian care se cheama carbunarul. Si eu am cautat desenul lui luchian ca sa ma iau dupa el si nu l-am gasit si am gasit in schimb un desen al lui stefan luchian care se cheama  lorica si l-am sunat pe Radu sa ma ajute si Radu a gasit desenul cu carbunarul. 
diana carbunaru preda si la 9b, unde invata madalina. madalina stie sa cinte la chitara si are o voce frumoasa. azi cind s-a intilnit cu mine, mi-a zimbit ca o vampiroaica.

La ultima rosa

Iarnă, tu

Te-ai născut albă ca laptele

Pentru contrastele tale copacii renunţă

Florile renunţă, fluturii renunţă

norii renunţă

ochii tăi, cîte culori amînate

oaspeţii tăi, cîte viori dezacordate

iarnă, tu,

te iubeam acum un an

şi tu mă iubeai

dar acum, te du!

Covorul persan

Am plecat. Ancora stătea înfăşurată în jurul unei stînci albe, valurile se spărgeau de ea înspumate.

Zile şi nopţi pe mare, corabia uşoară, cerul senin

Seară veştedă

uşoare  răbufniri ale vîntului, potolite repede

cobor în nacelă, este un hublou. Prin el se văd adîncurile, sunt nerăbdătoare, deşi este noapte şi aici luminile sunt doar cele ale corabiei. Privesc cu căpitanul prin gemuleţul rotund. Alge lungi, răsucite de curenţi ca desenele dintr-un covor persan. Maro, verde, negru, bej....mult albastru....

o sirenă, părul lung blond, a doua, tot blondă...duc amîndouă în palmă pahare făcute din hîrtie, seamănă cu corăbioarele şi, curios lucru, apa nu le înmoaie....Visez.

Dragul meu Robinson,

de cînd ai plecat, am plantat o viţă peste cerdac

cu struguri albi, mii de ochi ai lui Argus

mă urc pe acoperiş ca într-un plop şi răzuiesc cerul de porţelan

după steaua nordului

să o vezi, să vii din nou la mine

cît strugurii sunt copţi

am deja o vrabie

stă agăţată de lună ca o desagă de-un băţ  

cînd va creşte am să îţi trimit cu ea o scrisoare

pînă la stea mai este un pic

pînă la  insulă un strop

pe insula ta este mereu primăvară, chiar văd ploaia cum cade în noapte şi –n zi

aici se strîng frunzele uscate aşa cum strînge soarele bruma,

doar cu un zîmbet luminos

îmi lipseşte oceanul,

sarea,

briza

ssst...pe aici dă cîteodată tîrcoale nevasta lui Ovidiu,

cel cu Pontul Euxin

poetul

îţi mai scriu eu

La Prima Vez - Pina